România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Au trecut 171 de ani de când în România s-a născut cel mai mare poet, Mihai Eminescu, simbolul culturii româneşti

 

 

 

 

 

 

 


 

Poetul, prozatorul şi jurnalistul român Mihai Eminescu s-a născut la Botoşani la 15 ianuarie 1850. Este al şaptelea din cei unsprezece copii a căminarului (perceptor, însărcinat cu strângerea dărilor-impozitelor). Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de ţărani români din nordul Moldovei şi al Ralucăi Eminovici, născută Jurascu, fiică de stolnic (dregător de curte care se îngrijea de masa domnului), din Joldeşti. Poetul îşi petrece copilăria la Botoşani şi Ipoteşti, în casa părintească şi prin împrejurimi, într-o totală libertate de mişcare şi de contact cu oamenii şi cu natura. Această stare o evocă cu multă nostalgie în poeziile de mai târziu „Fiind băiat păduri cutreieram” şi „O, rămâi”.

Între anii 1858 şi 1866, urmează cu dese întreruperi şcoala la Cernăuţi, terminând clasa a - IV-a clasificat al cincilea din 82 de elevi, după care face două clase de gimnaziu. A frecventat şi clase cu predare în limba germană. Părăseşte şcoala în 1863 şi revine ca privatist (persoană care îşi face studiile în particular) în 1865 şi pleacă din nou în 1866.

La 5 octombrie 1864 la numai 14 ani, intră ca practicant la Tribunalul din Botoşani, apoi după un timp copist la comitetul permanent judeţean, iar în 5 martie 1865 demisionează, iar pe 11 martie 1865 cere paşaport pentru a trece în Bucovina. În toamnă se află în gazdă la profesorul de limba română Aron Pumnu, unde avea responsabilitatea de îngrijitor al bibliotecii acestuia. Continuă situaţia şcolară de privatist. Tot în această perioadă pribegeşte prin ţară cu trupa de teatru Fanny Tardini-Vlădicescu.

Anul 1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Mihai Eminescu. În ianuarie moare profesorul de limba română Aron Pumnul (n. 27 noiembrie 1818 în satul Cuciulata jud. Braşov - d. 24 ianuarie 1866 la Cernăuţi, Ucraina), elevii scot o broşură,

„Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti”, în care apare


 

şi poezia „La mormântul lui Aron Pumnul”, semnată Mihai Eminovici. La 25 februarie / 9 martie pe stil nou debutează în revista „Familia”, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia „De-aş avea”. Iosif Vulcan îi schimbă numele în Mihai Eminescu, adoptat apoi de poet şi mai târziu şi de alţi membrii ai familiei sale. In acelaşi an îi mai apar în „Familia” încă cinci poezii.

În perioada 1866 până în 1869, fiind mai rebel, pribegeşte pe traseul Cernăuţi - Blaj - Sibiu - Giurgiu

- Bucureşti, fi o perioadă de cunoaştere prin contact direct a poporului, a limbii, a obiceiurilor şi a realităţilor româneşti. În iunie 1866 se stabileşte la Blaj cu intenţia mărturisită de aşi continua studiile, dar nu-şi realizează proiectul. În 27-28 august 1866 a participat la Adunarea anuală a ASTREI la Alba Iulia. În toamnă părăseşte Blajul, merge la Sibiu unde-l cunoaşte pe juristul şi istoricul român Nicolae Densuşeanu. De aici a trecut munţii ajungând la Bucureşti. În 1867 intră ca sufl

şi copist de roluri în trupa lui Iorgu Caragiale, actor şi dramaturg român, apoi secretar în formaţia lui Mihail Pascaly, actor, regizor, profesor, director de teatru, publicist, şi la recomandarea acestuia, sufl or şi copist la Teatrul Naţional, unde-l cunoaşte pe Ion Luca Caragiale care-i devine bun prieten. Cu această trupă face turnee la Brăila, Galaţi, Giurgiu, Ploieşti. Continuă publice în

„Familia”, scrie poezii, dramaturgii, fragmente de roman,

„Geniul pustiu”, rămase în manuscris, face traduceri din limba germană. Este perioada în care nu ţine legătura cu familia, ai lui neştiind unde-i şi cu ce se ocupă. Se împacă cu familia, iar tatăl îi promite susţinere pentru a urma studiile la Viena.

Împreună cu alţi amici înfi             la 1 aprilie 1869 cercul literar „Orientul” cu scopul de a strânge basmele, poeziile populare, şi a documentelor privitoare la istoria şi literatura patriei.

În perioada 1869-1872 este student la Viena. Urmează  ca  auditor  extraordinar  Facultatea  de


 

Filozofie şi Drept, dar audiază şi cursurile de la alte facultăţi. Activează în rândurile societăţilor studenţeşti, în cadrul cărora pregăteşte şi particiăpă la sărbătorile şi la Congresul de la Putna cu ocazia a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către domnitorul Ştefan cel Mare. În această perioadă la Viena îl cunoaşte şi se împrieteneşte cu scriitorul Ion Slavici, o cunoaşte pe Veronica Micle, iubirea vieţii lui, începe colaborarea la revista „Convorbiri Literare”, debutează ca publicist în ziarul „Albina” din Pesta. Îl vizitează pe domnitorul A.I.Cuza la Dobling, frecventează cu interes şi sete Biblioteca Universităţii.

Între anii 1872-1874 este student la Berlin, beneficiind de o bursă acordată de Junimea, cu condiţia să-şi ia doctoratul în filozofia lui Kant. Urmează cu regularitate cursurile timp de două semestre, dar nu se prezintă la examene, proiectul fiind ratat.

Se întoarce în ţară, iar la insistenţele lui Iacob Negruzzi se mută la Iaşi între anii1874-1877 unde îi cunoaşte pe Ciprian Porumbescu şi pe Titu Maiorescu. Aici lucrează ca Director al Bibliotecii Centrale, profesor suplinitor, revizor şcolar pentru judeţele Iaşi şi Vaslui, redactor al ziarului „Curierul de Iaşi”. Continuă publice în „Convorbiri Literare”. Devine bun prieten cu Ion Creangă pe care-l introduce la Junimea. Situaţia lui materială se înrăutăţeşte devenind nesigură financiar, are necazuri în familie (se îmbolnăvesc şi mor dintre fraţi),este îndrăgostit de Veronica Micle şi-i apar primele semne de boală.

În anul 1877 se mută la Bucureşti, unde până în 1883 este redactor, apoi redactor şef la ziarul

„Timpul”, ziar oficial al  Partidului  Conservator. Ca ziarist dobândeşte cea mai amplă operă a sa, desfăşurând activităţi publice excepţionale şi tot aici în aceea perioadă i se degradează sănătatea. Tot în această perioadă scrie marile sale poeme (Scrisorile, Luceafărul etc.).

În iunie 1883, surmenat, poetul se îmbolnăveşte grav, fiind internat la spitalul Dr. Şuţu, apoi la mai multe spitale din Viena şi altele din Europa şi România, recomandându-i şi plimbări prin Italia şi alte zone europene care să-i aline suferinţa. Prietenii, societăţile culturale, instituţiile statului, parlamentul fac eforturi pentru a-i asigura finanţarea internărilor şi tratamentului. În decembrie 1883 îi apare volumul

„Poezii” cu oprefaţă şi cu texte selectate de Titu Maiorescu (este singurul volum tipărit în timpul vieţii lui Eminescu). Unele surse pun la îndoială boala lui Eminescu, venind cu argumente în acest sens, unul face referire la injectarea cu mercur, întrucât prin articolele sale publicate în ziarul „Timpul” a deranjat pe unii lideri importanţi ai Partidului Conservator, care au


 

lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriţi-l pe Eminescu ăsta!”. Gândirea sa politică şi economică era conservatoare, dar dădea în vileag abuzurile. Publicistica sa oferea cititorilor o radiografie a vieţii politice, parlamentare sau guvernamentale din acea epocă, în plus, ziaristul era la nevoie şi cronicar literar sau teatral, scria despre viaţa mondenă sau despre evenimente de mai mică importanţă, fiind un veritabil cronicar al momentului.

În perioada 1883-1889 Eminescu scrie foarte puţin sau aproape de loc.

În 3 februarie 1889 este internat la Spitalul Mărcuţa din Bucureşti, apoi transportat la Sanatorul Caritas. Se stinge din viaţă în condiţii dubioase şi interpretate diferit în mai multe surse, la 15 iunie 1889 la numai 39 de ani, în casa de sănătate a doctorului Şuţu. Este înmormântat la Bucureşti în cimitirul Bellu, sicriul a fost dus pe umeri de patru elevi de la Şcoala Normală de Institutori.

În „Viaţa lui Mihai Eminescu”, apărută în 1932, George Călinescu a scris aceste emoţionante cuvinte despre moartea poetului: Astfel se stinse în al patrulea lustru de viaţă cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va veşteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-şi strângă toate sevele şi le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale”

Eminescu a lăsat prin opera sa în manuscrise predate de către Titu Maiorescu Academiei Române a cărui membru post-mortem devine Eminescu în 28. oct. 1948, una dintre cele mai valoroase şi bogate opere literare în patrimoniul poporului român.

Socotit de criticii români şi de critica literară postumă, drept cea mai importantă voce poetică din literatura română. Opera sa aparţine romantismului literar întârziat european, având gustul pentru trecut şi pasiunea pentru istoria naţională. Având o bună educaţie filozofică, opera sa poetică fiind influienţată de marile sisteme filozofice ale epocii sale de filozofie antică de la Heraclit la Platon.

Alba Iulia se mândreşte cu bustul poetului Mihai Eminescu situat pe Aleea Scriitorilor din parcul ce-i poartă numele, cu numele unor instituţii de învăţământ şi a unor străzi. Albaiulienii, instituţiile publice locale ale statului, ONG-urile cultural-patriotice îl cinstesc cum se cuvine, organizând ample

evenimente şi manifestări cu prilejul zilei de naştere şi al morţii sale. Pandemia nu ne va opri să-l cinstim şi în acest an.

 

 

jr. Dragomir VLONGA