România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea


 

 


 

 

 

 

 

 

 

 


 

De-a lungul timpului, mulţi istorici au fost preocupaţi de procesul făuririi statului naţional român şi de personalitatea lui Alexandru Ioan Cuza.

Cercetările efectuate se oglindesc în culegeri de documente, în studii, articole, evocări, monografii, amintiri.

La câteva zile după alegerea lui Al.I.Cuza ca domn al Moldovei, Gh.Sion publica un articol în ziarul „Românul”, ce apărea la Bucureşti, dedicat acestuia şi înaintaşilor săi, prin care îl făcea cunoscut publicului din Ţara Românească. El evidenţia originea relativ modestă a noului domn, dar „care în tot timpul a produs bărbaţi eroi, de onorabilitate, zeloşi apărători ai libertăţilor publice.

Secolul al XIX-lea se încheie cu trei monografii dedicate exclusiv primului domn al Principatelor Unite, scrise de Dimitrie Bolintineanu („Viaţa lui Cuza Vodă. Memoriu istoric”), Alexandru

D. Xenopol (Domnia lui Cuza Vodă în Istoria Românilor din Dacia Traiană”) şi Constantin C. Giurescu („Viata si opera lui Cuza Vodă”). La o sută de ani de la plecarea la cele veşnice a domnului Unirii, la Iaşi, s-a publicat un amplu volum omagial „Cuza Vodă in memoriam”, coordonat de profesorii: I. Boicu, Gh. Platon, Al. Zub. Volumul inserează noi interpretări privind rolul domnitorului în realizarea unirii Principatelor şi a reformelor menite modernizeze structura învechită, feudală şi o alinieze Europei moderne. Studiile lui Ştefan Gorovei, Nistor Ciocan şi

D. Ivănescu cuprind însemnări genealogice menite să-i fixeze ascendenţa cunoscută a lui Alexandru I. Cuza.

Până în prezent nu se cunoaşte cu precizie originea familiei Cuza. Lucian Predescu în „Enciclopedia României”, afirma originea familiei Cuza e probabil italiană, căci o aflăm prin secolul al XV-lea între neamurile Stratiote din Albania, unde mai mulţi Cuza joacă un rol important in viaţa politică şi economică a ţării. Dupa alţii, familia ar fi originară din Dalmaţia, iar unii o consideră ca ar fi lorenă. A. D. Xenopol le consideră fără vreun temei istoric.


 

Familia boierească Cuza din Moldova este atestată documentar în secolul al XVII-lea.

Printre strămoşii lui Cuza Vodă întâlnim un căpitan, un staroste de negustori, un preot de ţară, boieri de ţară fără dregătorii, boieri mici şi mijlocii, dar şi boieri mari cu dregătorii: vornic de poartă, vornic de gloată, vistier, postelnic, spătar, hatman, logofăt şi un voievod care a domnit atât in Moldova cât şi în Ţara Românească.

Primul dintre strămoşii mai bine cunoscuţi din documente, este Dumitraşcu Cuza, personaj care a jucat un rol important in viaţa politică a Moldovei. Prin căsătoria cu Safta, fiica slugerului Toderaşcu Jora, se înrudea cu una dintre cele mai însemnate familii boiereşti din Moldova. Dumitraşcu Cuza va cunoaşte o ascensiune remarcabilă în ierarhia societăţii ocupând dregatorii: comis în 1677 în timpul domniei lui Antonie Ruset, spătar în 1679, mare stolnic în 1697. La 1700, în timpul celei de a doua domnii a lui Constantin Duca, primea funcţia de mare spătar.

În timpul celei de a treia domnii a lui Mihai Racoviţă în Moldova, a izbucnit un nou război turco-austriac. Armatele austriece ale împăratului Carol alVI-lea de Habsburg (171 - 1740), au trecut şi în ţările române, dorind să-şi extindă stăpânirea. Trupele austriece au ocupat Bucureştiul la 25 noiembrie 1716, şi cu ajutorul localnicilor l-au luat prizonier pe domnitorul Nicolae Mavrocordat şi l-au dus la Sibiu.

O soartă asemănătoare se pregătea şi pentru domnitorul Moldovei, Mihai Racoviţă. Austriecii şi cătanele ungureşti au pătruns în Moldova pe la Caşin, instalându-se în mănăstirile fortificate şi în Cetatea Neamţului; au ocupat şi jefuit ţara până la Siret. De partea năvălitorilor au trecut şi moldoveni nemulţumiţi de noile biruri impuse de domn, de „dajdii şi desetini” la care erau obligaţi şi mazilii (boieri fără funcţii publice). Domnul, de frică „să mutase în Cetăţuie, şi mai nici în


 

Cetăţuie nu mâne, ce mâne câte la un loc, de nu ştie nime. şi boierii înca nu era drepţi, ce mulţi dintre dânşii agiunsese cu cătanele. (I. Neculce)

In ianuarie 1717, trupele habsburgice, comandate de căpitanul belgian François (Ferentz, Frente) Ernaut, au intrat în Iaşi şi îndreptându-se spre curtea domnească au eliberat pe oamenii închişi în temniţă, printre ei fiind şi doi fii ai spătarului Dumitraşcu Cuza. Trupele habsburgice s-au îndreptat spre mănăstirea Cetăţuia pe care o asediază. Mihai Racoviţă i-a chemat în ajutor pe tătari şi va ieşi biruitor în bătălia care a avut loc . Căpitanul François Ernaut, răscumpărat de domn de la tătarul care l-a prins, a fost decapitat în faţa porţii de la Curtea Domnească „ca sa ie pildă şi alţii nu mai vie la Moldova. (cronicarul A. Amiras)

Cei treizeci de moldoveni făcuţi prizonieri au fost spânzuraţi din porunca domnului. Spătarul Dumitraşcu Cuza, ai cărui fii se înrolaseră în oştile habsburgice, a fost spânzurat de scrânciobul de la curte.”Atunce, în grabă, mâniindu-să Mihai- vodă, au spânzurat pe Cuze spătariul, nepriceştuit, încălţat, îmbrăcat, dându-i vina au scris el la feciori, având acolo la cătani, ca vie prindză pre Mihai-vodă de aice din Iaşi. Ce nu ştie, întru adevăr, au ba. Numai în pizmă l-au omorat, i-au fost năpaste, n-au fost scris”, ne spune cu amărăciune Ion Neculce. (Letopisetul Ţării Moldovei) E posibil ca, ulterior, domnul fi regretat această execuţie pripită, ceea ce explică faptul că n-au fost confiscate averile condamnatului.

Cel mai mare dintre fiii lui Dumitraşcu Cuza, Miron, s-a căsătorit pe la 1705 cu Ilinca, fiica hatmanului Ioan Costin, fiul marelui logofăt Miron Costin, cunoscutul cronicar. Miron Cuza intra astfel în alianţă cu una din cele mai puternice familii boiereşti din Moldova. Soţia lui Miron Costin, Ileana, era fiica lui Ion Movilă şi nepoata fostului domn al Moldovei şi al Ţării Româneşti, Simion Movilă. Prin urmare, prin bunica sa, Ileana, soţia lui Miron Cuza, Ilinca, se înrudea cu domnul Simion Movilă şi prilejuia familiei Cuza înruirea cu o familie domnească.

Ioniţă Cuza, fiul lui Miron Cuza, la fel ca şi bunicul său Dumitraşcu Cuza, a jucat un rol important în viaţa politică a Moldovei. In condica lui Constantin Mavrocordat din 1742 era menţionat printre boierii care urmau fie scutiţi de bir. În acelaşi an el este menţionat cu funcţia de postelnic, urcând apoi treptele ierarhiei până la funcţia de mare spătar. In timpul domniei lui Ioan Theodor Calimachi (1758-1761), Ioniţă Cuza, fost mare stolnic, e amintit la 6 mai 1761 ca ispravnic al ţinutului Vaslui, dregătorie păstrată şi în timpul primei domnii a lui Grigore Calimachi şi sub întâia domnie a lui Grigore al III-lea Ghica (1764-1767).

Războiul ruso- turc din 1768-1774, încheiat cu pacea de la Kuciuk-Kainargi iulie 1774 a dat speranţe românilor într-un viitor mai bun. Ţările noastre au trimis câte o delegaţie la marele vizir pentru a expune doleanţele populaţiei în legătură cu viitoarea formă de organizare. Delegaţia Moldovei, aleasă de boierii şi de arhiereii care se aflau la Focşani, era formată din Ioniţă Cuza,


 

mare spătar şi Enachi Chirică, mare postelnic, învestiţi cu un arz către Inalta Poartă, în opt puncte, în care se cerea ca domnii fie aleşi pe viaţă şi confirmaţi de Poartă, ţara plătească numai tributul fixat în timpul sultanului Mehmed al IV-lea, fie înlăturate abuzurile funcţionarilor şi negustorilor turci care vor veni în Moldova, iar teritoriile rupte din trupul Moldovei fie restituite. Cele două delegaţii au ajuns dincolo de Silistra, când s-au întors, aflând de numirea noilor domni.

În timpul domnitorului Constantin Dimitrie Moruzi, fiscalitatea s-a înăsprit, ţara s-a depopulat prin emigrări. Boierii pământeni s-au revoltat împotriva domnului fanariot şi a favoriţilor săi. Au organizat o conspiraţie prin care doreau dea domnia boierului băştinaş Manolachi Bogdan, descendent din Cantemireşti. El era susţinut de Ioniţă Cuza, Iordache Cantacuzino, logofatul Roset-Bălănescu, armaşul Balş, ş.a. Domnul, aflând de conspiraţia boierilor, porunceşte fie arestaţi, anchetaţi şi judecaţi în faţa divanului domnesc. Principalii vinovaţi erau consideraţi Manolachi Bogdan, vornic şi Ioniţă Cuza, mare spătar. Cei doi au fost condamnaţi la moarte prin decapitare. Execuţia a avut loc în închisoarea curţii domneşti din Iaşi la 18 august 1778. Capetele lor au fost ţintuite la poarta curţii domneşti, iar trupurile au fost înmormântate la biserica Sfântul Nicolae Domnesc. Averile celor doi au fost confiscate. Era a doua jertfă pe care o dădea familia Cuza pentru treburi politice, pentru dreptate.

Ioniţă Cuza a avut opt copii: şase băieţi şi două fete. Neculai Cuza, fiul cel mai mare al spătarului Ioniţă, era bunicul lui Al.

I. Cuza. In 1776 s-a căsătorit cu Nastasiica, fiica paharnicului Vasile Adam, de la care primea ca zestre satul Bărboşi, din Valea Elanului, în ţinutul Fălciu. Neculai Cuza nu s-a ridicat decât până la rangul de căminar, spre deosebire de fraţii săi mai mici care au ajuns la trepte boiereşti mai înalte. Fratele lui Neculai, Gheorghe Cuza, în 1822 făcea parte din delegaţia trimisă la Constantinopol de caimacamul Ştefan Vogoride, la cererea Porţii, pentru a exprima doleanţele ţării, delegaţie care, ca şi aceea a Ţării Româneşti, a cerut reintroducerea domniilor pământene.

Ioan Cuza, fiul lui Neculai Cuza şi tatăl viitorului domn al Principatelor Unite, s-a născut în satul Bărboşi din ţinutul Fălciu, în 1784. A studiat la un pension din Iaşi. Stăpânea destul de bine limbile greacă, franceză şi rusă. La moartea tatălui său a primit moşia Bărboşi şi 17 pogoane de vie de la Nărteşti, ţinutul Tutova. Stăpânind în ţinutul Fălciu o parte din moşia Deleni şi moşia Bujorul, Ioan Cuza a reuşit urce treptele boieriei de la rangul de paharnic la cel de comis, apoi spătar, iar după 1828 postelnic, rang pe care îl va deţine până la moartea sa, survenită în anul 1848. Timp îndelungat a deţinut funcţia de ispravnic de Fălciu şi ispravnic de Covurlui, apoi pârcălab de Covurlui. După punerea în aplicare a Regulamentului Organic a fost ales deputat al ţinutului Fălciu în prima Obişnuita Obştească Adunare a Moldovei (1832) şi reales deputat de Fălciu şi în cea de a doua


 

legislatură, în anul1838. În 1831, numit pârcălab al ţinutului Covurlui, se stabileşte la Galaţi, unde avea o casă şi „cinci magazale şi alte binale (case) în Iaşi.” Pârcălabul Ioan Cuza a făcut demersuri care vizau obţinerea regimului de porto-franco pentru Galaţi, organizarea învăţământului, buna aprovizionare cu produse a oraşului, asigurarea sănătăţii publice, etc. În1834 el intervenea energic şi eficace contra extinderii epidemiei de ciumă, fapt pentru care primea mulţumiri publice din partea Obşteştii Adunări. Timp de şase ani consecutiv a deţinut funcţia de pârcălab de Covurlui. In1836, prin decret domnesc, este numit preşedinte al Judecătoriei ţinutului Covurlui.

Om aşezat şi energic „bun şi vrednic în slujbă”, Ioan Cuza se căsătoreşte cu Sultana Cozadini, coborâtoare dintr-o familie de origine italiano-genoveză, grecizată, din Constantonopol, venită în ţară odată cu soţia domnitorului Mihai Grigore Suţu, din anturajul căreia făcea parte. Cei doi vor avea trei copii: doi băieţi şi o fată: Alexandru, Dimitrie şi Sultana. Părinţii au acordat o atenţie deosebită educaţiei fiilor lor cu ajutorul unor profesori particulari şi prin înscrierea la pensioanele franceze. La Galaţi, unde se afla familia postelnicului Cuza, exista un pension condus de Sachetti unde a învăţat şi Alexandru Cuza, apoi a studiat şi la Iaşi, la pensionul lui Victor Cuénim, unde a fost coleg cu Vasile Alecsandri, Mihail Kogalniceanu, Anastasie Panu ş.a. Însă pentru „învăţături cât mai înalte...pentru înaintarea în ştiinţă cât şi pentru a se face patriei mai folositori”, postelnicul dorea să-i trimită la „Academiile din Paris”, fapt împlinit în anii 1834 -1839. Întorşi în ţară de la studii, tinerii au adus cu ei „o comoară preţioasă de idei noi şi de simţiri patriotice, comoară care nu întârzie a răspândi averile sale în generaţia cea jună de prin oraşe”, ne asigura Vasile Alecsandri. Alexandru Ioan Cuza impresiona prin manierele alese, prin inteligenţa sa, prin spontaneitatea replicilor sale şi prin uşurinţa de a conversa în limbile franceză, italiană şi greacă.

Personalitate autentică, Ioan Cuza, alături de fiul său Alexandru şi fratele său Grigore, a participat la mişcarea revoluţionară din martie 1848, de la Iaşi, fiind amintit printre revoluţionarii exilaţi peste Dunare. În vara anului 1848, Moldova a fost cuprinsă de o epidemie de ciumă căreia îi va cădea victimă şi postelnicul Ioan Cuza, care se afla la Iaşi spre a interveni în favoarea intereselor ţării pe lângă Talaat Efendi. Trece la cele veşnice la 17 iunie 1848. Vestea morţii tatălui său l-a copleşit pe Alexandru Cuza care se afla în exil.

Dintre fraţii postelnicului Ioan Cuza, Grigore Cuza este singurul care a avut un rol important în luptele politice ale epocii. Ca şi fratele său mai mare, a fost ispravnic al ţinutului Vaslui şi Fălciu şi a fost ales deputat al ţinutului Vaslui în prima legislatură a Adunării Obşteşti (1832) şi în cea de a treia (1843-1848). A luat parte la acţiunile îndreptate împotriva regimului lui Mihail Sturza şi a activat în Asociaţia patriotică. În martie 1848 a prezidat adunarea de la hotelul „Petersburg” din Iaşi. În timpul domniei lui Grigore Al. Ghica a fost desemnat ca ministru al


 

averilor bisericeşti şi al instrucţiunii publice. În această calitate a adus o contribuţie însemnată la reorganizarea învăţământului public din Moldova. Fruntaş al mişcării unioniste din ţinutul Vaslui, Grigore Cuza a contribuit la unirea Principatelor Romane. În timpul domniei nepotului său, a fost deputat în mai multe legislaturi, fiind unul dintre cei mai fervenţi susţinători ai lui Mihail Kogălniceanu în timpul dezbaterii problemei agrare.

Din cele prezentate mai sus cu privire la genealogia domnului Al. I.Cuza, rezultă printre stramoşii săi se afla un domn, iar unii dintre străbuni s-au înrudit cu mari familii boiereşti, dar cei mai mulţi dintre aceştia au făcut parte din rândurile boierimii mijlocii şi mici.

Doi dintre înaintaşii viitorului domn al Principatelor Unite au plătit cu viaţa curajul de a se împotrivi abuzurilor domnilor fanarioţi.

În secolul al XIX-lea unii din membrii familiei Cuza s-au remarcat prin atitudinea lor înaintată, militantă, pentru modernizarea ţării.

Al.I.Cuza era mândru de strămoşii săi şi a dorit le urmeze exemplul. În mesajele transmise şi cu alte prilejuri, domnitorul pomenea adesea înaintaşii săi „şi-au vărsat sângele pentru drepturile ţării” şi jura şi el va şti moară pentru apărarea drepturilor României.

Cuza Vodă mărturisea unui cerc de apropiaţi principiul dupa care se călăuzeşte în acţiunile sale: „A trăi respectat sau a muri regretat, iată deviza mea şi de asemenea

ambiţia mea...”                                    Aşa a rămas în istorie şi a intrat in legendă.

 

 

Prof. Paula OLŞANSCHI

 

 

Bibliografie

Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a R.S.România; Institutul de Istorie şi Arheologie„A.D.Xenopol”,Iaşi,Cuza Vodă -in memoriam, coordonatori: L.Boicu, Gh .Platon, Al. Zub, Editura Junimea, Iaşi, 1973

Ciocan, Nistor, Al.I.Cuza note genealogice în