România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Jertfele românilor de-a lungul veacurilor, pentru strarea limbii române și apărarea pământului strămoșesc

 


 

 

„o limbă este un document autentic ce nu poate fi falsificat dacă este corect descifrat. Am putea spune este codul genetic al unei culturi-/ioncoja.ro

-2/ Lupul Dacic -2019

„Limba Română este patria mea”- Nichita Stănescu

Începând cu anul 2013, se sărbătoreşte la 31 august al fiecărui an, Ziua Limbii Române.

Limba română este predestinată neamului nostru; este limba prin care ne exprimăm bucuria şi tristeţea, o chemăm pe mama, îl implorăm pe tatăl nostru pământesc şi cel Ceresc, limba în care ne creştem copiii, încurajându-i şi dându-le speranţe Ea este cea care posedă cuvintele unicat ca „dor” şi „doină”, care au intrat în patrimoniul UNESCO. Cu limba noastră, cu ea ne-am născut, am auzit primele cuvinte duioase; o binecuvântăm, o preţuim şi o purtăm mai departe în istorie, mândri şi mereu îmbogăţiţi.

De-a lungul veacurilor, limba noastră nu ne-a părăsit; a fost mereu alături de noi, în cântecele de jale sau de efervescentă bucurie, însoţindu-ne la hore şi în bătăliile sângeroase cu vecinii perfizi.

Tot ea, este mângâiată şi pusă în lumină de marii noştri poeţi, Eminescu, Coşbuc, Blaga, Arghezi şi mulţi alţii, care prin creaţiile lor unice, ne-au făcut cunoscută frumuseţea limbii pe toate meridianele Pământului.

Limba noastră, cu parfum de nu-mă-uita, sau cu miros de livezi înflorite, cu iz de miere şi duioşie de lăcrămioare este spiritul românilor, este chintesenţa noastră naţională.Ea este o moştenire şi constituie un tezaur de nepreţuit!

Marele poet Eminescu spunea „Numai în propria limbă i se lipesc în minte poporului, istoria părinţilor, bucuriile şi durerile semenilor şi preceptele bătrâneţii.”

Referitor la formarea limbii române prezentăm mai multe opinii.-extrase din adevărul.ro

Acest subiect reprezintă o permanentă sursă de controverse între lingvişti, la fel cum nici o teorie despre formarea poporului român nu întruneşte unanimitatea istoricilor. Cea mai acceptată teorie rămâne, însă, cea a formării limbii române din limba latină vorbită de cuceritorii romani şi limba băştinaşilor daci, peste care s-au suprapus, de-a lungul vremii, mai multe influenţe.


 

 

Statuie de dac

(Imagine prelucrată, luată de pe istorie-pe-scurt.ro)

 

„Limba română s-a format înainte de anul 600, la nord şi la sud de Dunăre, din limba latină vorbită şi din fondul geto-dacic existent. Factorii istorici au determinat aria de formare, răspândirea şi dezvoltarea ei. La sud de Dunăre, apar dialectele meglenoromân, istroromân şi aromân. Tot factorii istorici cât şi factorii zonali, cu diferite influenţe lingvistice, au dus la formarea în interiorul dialectului daco-român, a graiurilor; moldovenesc, maramureşan, ardelenesc, muntean...”

O altă teorie spune limba română s-ar fi format pe teritoriul actualei Albanii, sau în nordul Greciei, unde dacii liberi au migrat, alungaţi de năvălirile goţilor, hunilor şi slavilor.

Sunt şi lingvişti care susţin nucleul limbii române este în actuala Macedonie, unde ar fi fost transferaţi toţi dacii, în momentul retragerii romanilor.


 

O ipoteză de-a dreptul spectaculoasă a fost emisă, recent, de un lingvist maramureşan, care afirmă limba română veche s-ar afla, de fapt, la baza tututor limbilor europene. El îşi bazează afirmaţia, pe analiza unor steme vechi, dar şi pe discursului întâlnirii dintre Pliniu cel Bătrân şi Filimon Maramureşeanul în anul 43 e.n., când Filimon ar fi spus:

„Eu nu sunt conducător al cimbrilor cum voi ne spuneţi,


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dac (Imgine luată din istorie-pe-scurt.ro)


 

română sau aromână, ni se pare limba lor este o limbă română stâlcită. Daco-româna şi macedo-româna sunt azi doar parţial reciproc inteligibile. -idei şi concepte preluate conform istoricilor, din ioncoja.ro/Lupul dacic.

Perioada de formare a limbii române este considerată a fi cea cuprinsă între secolele III î.e.n.şi secolul a VI-lea e.n. şi a devenit integră, în cursul secolelor V-VIII e.n.Prin „limba vorbită” s-au stabilit trăsăturile caracteristice prin care noul popor se delimita de vecini. Peste îmbinarea dintre latina vulgară şi limba geto-dacilor se suprapune contactul prelungit cu populaţiile slave, care este considerat a sta la originea unei părţi importante din vocabular.

Referitor la fondul traco-dac al limbii române, prezentăm informaţii ale istoricilor.- conform adevarul.ro


 

latinii. Eu sunt conducător al boilor sau al zimbrilor. Ţara noastră se întinde din largul Coastelor Iutlande ale Danemarcei până în Indii”.

 

Potrivit unor istorici care susţin teorii mai recente sau potrivit wikipedia.org, există o ipoteză potrivit căreia, în Dacia ar fi existat o îndelungată proto-latinitate, înainte de cucerirea romană. Latina s-ar fi format şi dezvoltat la romani, în urma influenţei etruscilor, triburi care ar fi pornit din vechea Dacie spre nordul Peninsulei Italice. Conform acestei ipoteze recente, care stârneşte vii controverse între lingvişti şi istorici, se sustine limba dacă este o limbă premergătoare latinei, limbă pe care o vorbeau etruscii veniţi cam pe la 1500 î.e.n. din zone apropiate dacilor sau chiar fiind înrudiţi cu dacii. Se susţine ei ar fi avut acest limbaj străvechi, care apoi s-a transformat cu timpul în latina veche.De aceea se spune dacii se înţelegeau uşor cu romanii, încă înainte de cucerirea romană.

Într-adevăr, atlasele referitoare la preistorie, 4.500-3.500-.î.e.n. prezintă informaţia teritoriul actual al României, deci al fostei Dacii, a fost primul care a fost locuit de cultivatori primitivi în Europa, şi aici s-ar fi dezvoltat o puternică şi influentă civilizaţie, reprezentată de „Cultura Ceramicii cardiale pictate”, ale cărei urme, este reprezentată de artefactele găsiste de arheologi. A fost considerată cea mai evoluată civilizaţie la acea vreme din Europa, din care s-ar fi desprins mai târziu, toate popoarele Europei.

-extras din „Le grand Atlas de l’histoire mondiale”

-1991-Enciclopaedia Universalis France S.A.-pag 43 Poetul Ovidiu, exilat la malul Mării Negre, intrând

în contact cu triburile daco-gete din Dobrogea, scria că a învăţat foarte repede limba dacilor şi a povestit că geţii de la Tomis râdeau în hohote atunci când auzeau vorbindu-li -se în latină, deoarece percepeau o limbă similară cu a lor, dar mult „coruptă”. Acelaşi lucru se întâmplă şi azi, atunci când se vorbeşte în macedo-


 

Elementele autohtone, traco-dace din limba română, reprezintă domeniul cel mai puţin elucidat al istoriei limbii noastre. După mai bine de un secol de cercetări, suntem în continuare în domeniul ipotezelor, din cauza complexităţii pe care o presupune acest studiu. Au căutat răspunsuri lingvişti şi filologi renumiţi ca Ariton Vraciu, Ioan Iosif Russu sau Bogdan Petriceicu Haşdeu. Potrivit istoricilor, circa 160 de cuvinte folosite în limba română provin din fondul geto-dacic.

 

Scenă de pe Columna lui Traian, ridicată în „Forum Traiani” la Roma, după cucerirea Daciei de către roma- ni (Imagine luată de pe adevarul.ro)

 

Oamenii de ştiinţă au identificat aceste cuvinte fosind un criteriu eliminatoriu, după cum ne informează lingvistul George Pruteanu.

Astfel cuvintele care au fost identificate ca fiind autohtone şi arhaice nu îşi au originea în niciuna din limbile cu care limba română avea legătură: latina, greaca, slava, turca, maghiara. În al doilea rând, ele pot fi regăsite în limba albaneză, care ar fi avut origini commune cu cele ale tracilor. George Pruteanu, a împărţit cuvintele autohtone, arhaice, în patru categorii:

1)  cuvinte considerate autohtone de Bogdan Petriceicu Haşdeu, în „Etymologicum Magnum Romaniae”, 2) cel care au un corespondent de origine indo-europeană


 

în albaneză, listate de Ioan Iosif Russu, 3) cele fără corespondent în albaneză, listate de I.I. Russu şi 4) cuvinte considerate autohtone de Ariton Vraciu. Lista cuvintelor autohtone este următoarea:

A: abeş, Abrud, abur, acăţa, adămană, ademeni, adia, aghiuţă, aidoma, ală, alac, aldea, ameţi, amurg, anina, aprig, argea, Argeş, arunca, azugă. B: baci, baier, baligă, baltă, bară, Barbă-cot, barză, bască, batal, băga, băiat, bălan, balaur, beregată, boare, bordei, bortă, brad, brânduşă, brânză, brâu, brusture, bucur, buiestru, bunget, burghiu, burlan, burtă, burtucă, burtuş, butuc, butură, buză. C: caier, caţă, căciulă, căpuşă, căpută, cătun, cioară, cioban, cioc, ciocârlie, ciomag, cârlan, cârlig, codru, copac, copil, creţ, cruţa, cujbă, culbec, curma, curpăn, cursă, custură. D: darari, daş, dărâma, deh, deretica, descăţa, descurca, dezbăra, desghina, dezgauc, doină, don, dop, droaie, dulău. F: fărâmă. G: gard, gata, gălbează, genune, ghes, ghiară, ghimpe, ghiob, ghionoaie, ghiont, ghiuj, gâde, gâdel, gordin, gorun, grapă, gresie, groapă, grui, grumaz, grunz, gudura, guşă. H: hojma. I: iazmă, iele. Î: încurca, înghina, îngurzi, înseila, întrema. J: jilţ. L: leagăn, lepăda, lespede, leşina. M: mal, maldac, mazăre, măceş, mădări, măgură, mălai, mămăligă, mărcat, mătură, melc, Mehadia, mieru, mire, mistreţ, mişca, mânz, morman, mosoc, moş, moţ, mugure, munună, murg, muşat. N: năpârcă, năsărâmbă, niţel, noian. O: ortoman. P: păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, pururea. R: raţă, ravac, răbda, reazem, ridica, râmfă, rânză. S: spânz, stăpân, strănut, sterp, stejar, steregie, stână, străghiată, strepede, strugure, strungă, sugrua, suguşa, scăpăra, scrum, scula, scurma, sâmbure, sâmvea, sarbăd, Sarmisegetuza. Ş:şale, şiră, şopârlă, şoric, şut .T: tare, traistă, tulei.ţ: ţap, ţarc, ţarină, ţăruş, ţundră, ţurcă. U: uita (a se), undrea, urca, urcior, urdă, urdina, urdoare. V: vatră, vătăma, vătui, viezure, viscol. Z: zară, zăr, zburda, zestre, zgardă, zgâria, zgârma, zimbru, zârnă.

- informaţii preluate din adevarul.ro

Din istorie-pe-scurt.ro extragem informaţiile următoare: denumirile antice de râuri şi locuri, se presupune sunt de origine dacă, însă nu există certitudine. Există câteva nume de ape importante care sunt foarte vechi. Dunărea, al cărui fonetism este tipic românesc, în celelate limbi apare sub forme diferite (lat.Danubius, slav. Dunav, Dunaj, germ.Donau, magh. Duna) şi despre a cărui temă (rădăcină) s-au emis câteva ipoteze, fi nd considerată iranică, celtică, traco-dacă sau chiar pre-indo-europeană. Este sigur un nume foarte vechi, pe care l-au folosit şi dacii, la fel ca numele de Carpaţi dat celui mai important lanţ muntos din Dacia. De asemenea, sunt foarte vechi şi numele de râuri ca: Argeş, Cerna, Criş, Motru, Mureş, Nistru, Olt, Prut, Siret, Someş, Timiş.


 

Nume proprii de localităţi, ca Abrud sau Turda, sunt probabil de origine traco-dacă.

Cel mai sigur procedeu de a stabili care sunt cuvintele ce provin din limba traco-dacă este studierea concordanţelor dintre aceste cuvinte româneşti şi cuvintele asemănătoare din albaneză. Această limbă este considerată cea mai apropiată de vechea tracă. Pe baza acestor concordanţe, s-a ajuns la un număr de aproximativ 80-90 de cuvinte, ca fiind certe din substrat şi alte 40 considerate ca probabile din substrat. De remarcat cea mai mare parte a cuvintelor certe, sunt termenii referitori la natură şi termenii păstoreşti: animalele, plantele, configuraţia terenului constituie, în general, mediul înconjurător al gospodăriilor, în special din zonele montane şi submontane.

Avem, astfel denumirile următoare, provenite din traco-dacă:

  configuraţia unui teren: groapă, mal, măgură

  referitor la ape: baltă, pârâu

  referitor la vegetaţie: brad, copac, curpen, mazăre, mărar, brusture, leurdă, spânz, coacăză, ghimpe, mugure, sâmbure, strugure

   referitor la faună: măgar, mânz(at), ţap, viezure, baligă, gălbează, ciut, murg, balaur, năpârcă, şopârlă, căpuşă, strepede, raţă, barză, cioară, ghionoaie, pupăză, cioc.

Mai evidentă este situaţia unor cuvinte provenite din activităţile de creştere a animalelor şi în special, a termenilor păstoreşti ca: brânză, urdă, zară, fiind termeni ce denumesc produsele păstorilor. Tot aşa; brâu, căciulă. Argea, cătun, vatră şi gard se referă la locuinţele sezoniere ale unor păstori. Chiar „buc”, care face aluzie la prelucrarea cânepii, „groapă” la cultivarea cerealelor, iar „gresie” la cositul păioaselor pot fi menţionate aici, fiindcă se referă la agricultură şi la păstoritul transhumant. Este foarte probabil şi termenii care denumesc părţi ale corpului omenesc păstraţi din substrat (buză, ceafă, grumaz, guşă, rânză) ar fi fost termeni referitori şi la corpul animalelor. Aceasta nu înseamnă nu există în română şi alţi termeni consideraţi a fi moşteniţi din substrat. Sugestivi sunt termenii „bucurie” şi „a bucura”, de la rădăcina acestor cuvinte s-a format şi numele de persoană Bucur, care stă la baza numelui capitalei, Bucureşti.

Acelaşi fenomen s-a manifestat şi în istoria recentă: limbile europene (spaniola, portugheza, franceza, engleza) în contanct cu limbile indigene de pe continetul american au primit de la acestea mai ales termeni referitori la natură ape, relief, păstorit, ce denumeau realităţi specifice.

În domeniul morfologiei, două constatări au fost explicate ca moşteniri din traco-dacă. Nici una dintre ele nu există în alte limbi romanice şi sunt caracteristice


 

pentru limba română: 1) postpunerea articolului hotărât şi 2)formarea numeralelor de la 11 la 19.

1)   În română avem forma nearticulată „om iar articulată,”omul”. În alte limbi romanice articolul este pus înainte : l’homme, il uomo, el hombre. Postpunerea articolului defi din română a fost explicată prin preferinţa de a aşeza adjectivul în urma substantivului determinant (om bun, femeie înaltă,etc.) şi pus în conexiune cu albaneza.

2) Numerele de la 11 la 19 cunosc un model caracteristic de compunere cu ajutorul prepoziţiei spre”: unsprezece, doisprezece, etc. în care elementele componente sunt latineşti (numerale simple de la 1 la 10 plus spre”).

Nu există însă în latină sau alte limbi romanice o construcţie de tipul unus super decem, adică unul spre zece. Din cauza faptului o construcţie similară există şi în albaneză, apariţia a fost pusă în legătură cu influenţa substratului traco-dac, deşi unii cercetători au conectat-o cu vechea slavă.

O ipoteză pleacă de la sistemul crestării pe răboj, specific populaţiilor de păstori: 11 se notează făcând o crestătură deasupra primelor zece. -prezentare prelucrată din istorie-pe-scurt.ro

Conform unor istorici, dacii erau buni cunoscători ai plantelor medicinale, iar din vremea lor, s-au păstrat aproape 80 de denumiri de plante.

Dacii nu foloseau scrierea; este o altă concluzie la care au ajuns unii lingvişti, însă cele mai multe dintre teoriile privind limba sau scrisul în vremea antică, au stârnit controverse.

CercetătorulAriton Vraciu susţinea că dacii nu foloseau scrierea. „Ştim sigur tracii şi ilirii nu au avut o scriere proprie sau un alfabet. Traco-dacii, la fel ca majoritatea populaţiilor antice, n-au cunoscut şi n-au întrebuinţat scrierea înainte de începutul influenţei greceşti (Russu 1967). Semnificativă este în această privinţă, afirmaţia istoricului Aelianus: „la vechii traci, nimeni nu cunoştea slovele, iar toate neamurile barbare din Europa, socoteau este un lucru foarte ruşinos foloseşti scrierea.”

Desigur, de aici nu trebuie trasă concluzia într-o perioadă mai veche, în aceste zone n-ar fi putut exista sisteme de scriere autohtone ori importate, care ulterior au dispărut sau nu au putut fi încă descifrate. Nu este exclus ca aşa stea lucrurile în cazul tăbliţelor de la Tărtăria, datând cu aproximaţie din anul 3000 î.e.n”-se

concluziona în volumul „Limba daco-geţilor”- Timişoara, Editura Facla (1980).

În Dacia, alfabetul grecesc a fost înlocuit cu cel latin; pe marele vas de cult descoperit la Sarmizegetusa Regia, inscripţia DECEBALVS PER SCORILO e redactată în limba dacilor, dar cu litere latine.Tot în latineşte sau măcar cu litere latineşti a fost redactat mesajul dacilor, trimis lui Traian pe o ciupercă. Tot aşa va fi fost scrisă şi epistola lui Decebal către Domiţian,


 

semn la cancelaria regească de la Sarmizegetusa, limba puternicului Imperiu Roman, era cunoscută şi folosită. Aşadar, dacii cunoşteau scrierea. Fireşte, ea n-a devenit niciodată accesibilă tuturor dacilor.

 

„Decebalus per Scorillo”- „Decebal, fiul lui Scorillo” Inscripţie pe un vas găsit la Sarmisegetusa Regia (Imagine prelucrată din adevarul.ro)

 

Exemplele de folosire a scrierii sunt rare”, constata Hadrian Daicoviciu, în volumul Dacii (1965)-informaţii din adevarul.ro

Mai târziu, în evul mediu, deosebit de bun cunoscător al realităţilor etnice din vremea sa, cronicarul bizantin Laonic Chalcocondil afi în 1463 despre locuitorii din Ţara Românească: “Dacii vorbesc o limbă apropiată de a italienilor, dar într-atât de stricată şi deosebită, încât italienii cu greu înţeleg ceva când cuvintele nu sunt exprimate desluşit, încât să se priceapă ce ar putea să spună”.

Cărturarul umanist, Antonio Bonfini (1434-1503), afirma românii au dăinuit în spaţiul lor, pentru şi-au apărat mai mult limba decât viaţa” - această afirmaţie este mai mult decât relevantă. Acelaşi lucru se observă şi în pasajul de mai jos:

„Deşi năvăliri barbare de tot felul s-au revărsat asupra provinciei Dacia, asupra poporului român şi asupra regiunii geţilor, totuşi s-a văzut n-au putut fi răpuse coloniile şi legiunile romane care se dezvoltaseră de curând. Înecate sub valul de barbari, ele totuşi mai exală limba romană, şi, ca nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta îndârjire, încât îi vezi luptă, nu atât pentru păstrarea neatinsă a vieţii, cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna dacă ar sta socotească desele puhoaie ale sarmaţilor şi goţilor, şi de asemenea ale hunilor, vandalilor şi gepizilor şi incursiunile germanilor şi a longobarzilor s-au mai păstrat încă până acum la daci şi geţi, rămăşiţele limbii romane ?”- extras din mesageruldecovasna.ro- dr.Vasile Lechinţan

Prima atestare a folosirii numelui de „limba română” datează din timpul secolului al XVI-lea, termen folosit de mai mulţi călători străini, precum şi


 

în documente româneşti, ca „Palia de la Orăştie” sau în „Letopiseţul Ţării Moldovei.”

Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, Begner, este primul document păstrat, scris în limba română, în anul 1521.La 30 ianuarie în anul 1561, apărea la Braşov, prima carte tipărită în limba română de diaconul Coresi, „Tetraevangheliarul”, cu litere cirilice, la traducerea căruia au contribuit preoţii români din Şcheii Braşovului. Lui Coresi îi datorăm punerea acestui grai la baza limbii române literare. Generaţiile care au urmat, au moştenit acest dar, fără cunoască poate sacrificiile de necrezut din vremurile trecute, sau eforturile unor adevăraţi eroi naţionali care au făcut se nască, se dezvolte şi să se transmită limba română, din generaţie în generaţie.

 

Tetraevangheliarul diaconului Coresi-tipărit pentru prima dată în limba română în anul 1561 la Braşov (Imagine luată de pe rador.ro)

 

În evul mediu şi în perioada premodernă, au intrat în limbă cuvinte slave, slavone vechi, maghiare, turcice vechi, turcice otomane şi greceşti.

Perioada de formare şi utilizare a limbii române moderne, începe după anii 1800, odată cu primele texte ale marilor scriitori clasici, care au oferit modele ale limbii române literare moderne. Introducerea oficială a alfabetului latin, a avut loc în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în anul 1860. O influenţă puternică asupra vocabularului românesc, a avut-o limba franceză în secolul al XIX-lea.

„Limba română este o limbă primitoare”- spune dr.istorie, prof.universitar, preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop

În Transilvania, încă din evul mediu, eforturile conducătorilor unguri s-au focalizat spre nimicirea şi eliminarea limbii vorbite de români, care constituiau majoritatea populaţiei. Se dorea maghiarizarea românilor atât pe calea religioasă, prin impunerea calvinismului, cât şi prin maghiarizarea numelor, lipsa şcolilor în limba


 

română, alte măsuri abuzive, etc. Politica oficialităţilor urmărea cu înverşunare asimilarea românilor.

După instituirea dualismului austro-ungar, în 1867, această politică intolerantă, a fost şi mai diabolică. Mulţi intelectuali români, „oameni drapel”, în frunte cu Vasile Lucaciu, Ioan Raţiu, Gh. Pop de Băseşti, reprezentanţii Memorandiştilor, care se solicitau drepturi pentru supravieţuire naţională, au fost închişi de autorităţile maghiare în anul 1892. Ecoul acestor măsuri draconice, au fost condamnate pe plan internaţional, având un larg ecou de susţinere a drepturilor românilor.

Lupta plină de înflăcărat patriotism pentru fiinţarea naţională, dusă de românii ardeleni, a fost una plină de sacrificii, intensă şi continuată cu multă determinare până în momentul astral al Unirii celei Mari, de la 1 Decembrie 1918.

O parte din Moldova noastră, cea de peste Prut, un alt pământ românesc, cu o soartă frământată de vicisitudinile istoriei, a avut şi ea parte de tendinţe străine, ruseşti, de asimilare şi deznaţionalizare.Limba s-a păstrat vie, datorită Bisericii şi luptătorilor nenfricaţi care au apărat-o.După vremuri de restrişte, începând cu anul 1989, şi pe teritoriul Republicii Moldova se vorbeşte şi se scrie româneşte liber, ofi ial, cu grafi latină, în locul celei cirilice impuse de conducerea sovietică.

Românii de dincolo de Prut, deşi îndoctrinaţi în şcoli şi prin presă, de acoliţii sistemului opresor, vorbesc limba moldovenească, nu au recunoscut niciodată acest lucru, iar după anul 1990, au luat ferm, hotărârea de a şterge pe veci din mintea lor, ideile prin care au fost

„torturaţi mental” pentru a-şi uita originile, istoria şi limba.

 

Ioan Aurel Pop afirmă cu tărie Cea mai importantă creaţie spirituală a poporului român este limba română

El consideră Limba noastră rămâne viaţa noastră ca popor”- dr. istorie, prof. universitar, preşedintele Academiei Române, Ioan Aurel Pop.

Mult e dulce şi frumoasă Limba ce-o vorbim,

Altă limbă-armonioasă Ca ea, nu găsim.

Saltă inima-n plăcere Când o ascultăm

Şi pe buze-aduce miere Când o cuvântăm

 

Ziua Limbii Române este una din cele mai importante manifestări naţionale şi este o sărbătoare a spiritului românesc, pentru ea este efigia cea mai pregnantă a românilor.

Limba noastră-i limbă sfântă! -este un vers scris de părintele Alexe Mateevici acum mai bine de un secol.


 

 

Valorile şi simbolurile românilor

Referitor la valorile neamului românesc, printre care stau la loc de frunte limba română şi apărarea gliei strămoşeşti, propunem părerea unui irlandez. Peter Hurley, cunoscut promotor al satului românesc şi al valorilor autentice ţărăneşti, a susţinut o conferinţă intitulată „Tradiţie şi modernitate, istorie şi prezent pentru tânărul contemporan”. În cadrul evenimentului, Hurley le-a vorbit tinerilor despre ceea ce înseamnă fii român şi despre admiraţia pe care o poartă satului românesc şi culturii ţărăneşti tradiţionale.El i-a îndemnat pe tineri nu se lepede de propria identitate, aşa cum a făcut-o poporul irlandez, care şi-a părăsit limba. Hurley afirmă românismul este definit de cinci piloni: limba română, credinţa, pământul, cultura tradiţională şi jertfa.

„Reţeta voastră, ceea ce face pe voi fi diferiţi, unici şi preţioşi, este foarte simplă, sunt cinci cuvinte:

Primul cuvânt este limba română. Fiecare neam, fiecare popor poate spună: noi avem limba cutare, în afară de Irlanda. În Irlanda 0.3% din populaţie mai vorbeşte irlandeză.

Nimeni nu poate îţi fure identitatea, dar tu singur, poţi o arunci la coşul de gunoi. Reţineţi, e foarte important! spun din experienţa irlandezilor. Noi am aruncat, acum 150 de ani, limba noastră străveche, la coşul de gunoi, pentru am fost „educaţi” înţelegem a fost ceva absolut nefolositor. Am fost învăţaţi nu poţi te duci în lume prosperi cu limba irlandeză, căci astfel eşti un ţăran irlandez nefolositor, un lucru de sfidat. Noi am fost, primii, „sclavii Europei”, a spus el.

Cineva mi-a zis la un moment dat: „În fi         limbă pe care o cunoşti, eşti un alt om”. Eu cred aşa este! Construieşti gândurile tale, în funcţie de vibraţia sunetelor. Limba română este o limbă latină. Pot îmi imaginez un munte al limbilor, şi, pe acest munte este un râu care se numeşte „râul limbilor latine”. Româna este acolo unde izvorăşte limba latină, mai sus. Este o limbă atât de frumoasă! Eminescu o foloseşte minunat! Când citesc cuvintele rugăciunii în limba română, eu credcăauputere şi rezonanţă. Încuvintele din limbaromână,

sunetul şi sensul profund, sunt foarte, foarte aproape.

Peter Harley crede că România are vocaţia de a fi legătura dintre Răsărit şi Apus.

   Al doilea cuvânt, este credinţa. Credinţa în Dumnezeu este foarte puternică. Sunteţi singurul popor ortodox latin din lume. Asta pune într-o poziţie de balama între tot ce este în Est şi tot ce este în Vest.

  Al treilea, este pământul. Pământul se identifică cu tradiţia:

Limba, credinţa şi pământul, mai ales Carpaţii. Carpaţii sunt coloana vertebrală a poporului român.


 

Staţi la fel de confortabil pe partea estică şi sudică precum pe partea vestică. Carpaţii nu au fost niciodată un zid de apărare, ci un copac în care aţi urcat în orice moment de primejdie. Pământ cum găseşti în România, nu există în Europa. Din acest pământ atât de fertil şi de roditor a izvorât o cultură tradiţională, autentică bineînţeles şi atât de complexă şi de frumoasă, atât de plină de valori! Prof. dr. Ion Bucur, fostul director al Muzeului Astra din Sibiu, vorbeşte despre ţăranii din România ca despre o aristocraţie a ţăranilor Europei. Şi cred că aşa este!

Eu nu cred fi fost cultura tradiţională irlandeză atât de frumoasă cum este cultura tradiţională românească, chiar şi astăzi, când ea este foarte încercată.

Cultura tradiţională este al patrulea cuvânt: cultură vie, care încă se găseşte în această parte a Europei. Cum a zis Lucian Blaga, această cultură tradiţională, pe care o găsim astăzi în România, este o verigă actuală a unui lanţ continuu. La noi, în Vestul Europei, lanţul s-a rupt deja, a explicat el.

Peter Hurley a încheiat astfel:

A cincea trăsătură care defineşte, care, probabil, este şi cea mai dureroasă, este jertfa. Această jertfă este continuă, aparent interminabilă. Pentru mine, a fi român nu este un paşaport sau un loc, ci seamănă mai mult cu o vocaţie; a fi român înseamnă a avea o vocaţie.

Afi român nu înseamnă drepturi. Aproape niciodată nu a însemnat drepturi, din păcate, dar înseamnă responsabilitate. Afi român înseamnă o responsabilitate asumată, o cruce pe care o iei, dar nu în sensul negativ, ci în sensul pozitiv al conceptului.

Acestea sunt cele 5 trăsături pe care cred le-am cristalizat foarte pe scurt.

Nu înseamnă o clădire, un imn naţional, un război sau o victorie şi nici un templu, ci este această construcţie spirituală, o combinaţie între limbă, credinţă, locul (pământul), tradiţiile vii şi această cămaşă albă a jertfei pe care aţi purtat-o pe parcursul a sute de ani.

- extras din /ioncoja.ro/irlandezul-peter-hurley/? La 25 feb.2020

Pentru poporul român, aceste 5 trăsături menţionate mai sus, alcătuiesc „caracterul nostru unic”, un fel de pecete sau oglindă. Prin limbă şi pământ apărat cu străşnicie, chiar cu preţul vieţii, am fost şi suntem prezenţi ca neam şi naţiune, în istoria universală.

Aceste trăsături pot fi considerate ca un răspuns, când ne punem întrebarea: ce înseamnă a fi român ?

 

Jertfele românilor;

Sacrificii şi suplicii pentru apărarea pământului străbun

 

Românii sunt un neam născut din topirea a două suflete într-un singur trup, din amestecul sângelui latin


 

cu vechiul sânge getic.De la începutul începuturilor, destinul nostru istoric a fost vreme de două milenii, deosebit de aspru şi amar.

„Popor de plugari, de păstori şi de ostaşi, încă de pe vremea Daciei, lăsam treacă veacurile peste noi, îndârjindu-ne ne apărăm pământul, credinţa şi graiul. Ţara era bogată, dar noi rămâneam săraci.Poporul era ager la minte, dar noi rămâneam în urmă cu învăţătura timpului, fi în toată istoria românilor, nu există 20 de ani de linişte şi de odihnă. Am luptat pentru dreptate, iar toate neamurile vecine se întovărăşeau ne fure dreptatea. Am luptat pentru libertate, iar istoria trecutului nostru e un îndelung lanţ de robii. Am luptat pentru pământ, iar rodul pământului a fost întotdeauna al altora. Fără prieteni, aruncaţi în mijlocul noroadelor vrăjmaşe, vândut şi trădat, înşelat şi asuprit, românul nu- şi mai putea încredinţa sufl        decât vântului, păsărilor, frunzelor codrului, isvoarelor şi râurilor.”-scrie Cezar Petrescu în „Cartea Unirii”, capitolul „Cartea Robilor”

„Ţăranii ctitori, jupuiţi de vii Ostaşi martiri cu feţe cuvioase, Oriunde intră plugul în pământ,

Dai de un coif şi-o patrie de oase „- Versuri de Ioan Alexandru-poezia”Patria” -vol. Imnele Transilvaniei-1978

Transilvania, este o „ţară mândră şi binecuvântată de Dumnezeu” - aşa o caracterizează Nicolae Bălcescu. În „Cartea Robilor”, Cezar Petrescu ne-o prezintă deosebit de sugestiv: „Transilvania, de la începutul timpurilor, este cetatea închisă şi tare a românismului.” Istoria Transilvaniei a fost deosebit de frământată.

După cucerirea Daciei de către romani, a urmat o perioadă de năvăliri barbare, însă populaţia romanizată a continuat supravieţuiască valurilor de migratori. Ungurii, triburi asiatice barbare, aşezându-se în Câmpia Panoniei, la sfârşitul secolului al IX-lea, sub conducerea lui Arpad, au început incursiuni sălbatice spre stătuleţele vecine din jur. Nefi obişnuiţi cu o viaţă sedentară, pentru a-şi procura cele necesare, ei practicau jaful, atacând populaţiile paşnice, prin raiduri violente de pradă.

„În calea puhoaielor năvălitoare, eram zidul de care se sfărmau triburile nomade, purcese din stepele Asiei, ca treacă pruncii prin tăiuş de sabie şi aşezările omeneşti prin pârjol. -Cezar Petrescu -”Cartea Unirii” Poetul Ioan Alexandru ne sugerează în poezia

„Amintire”-volumul „Imnele Transilvaniei”-1978, situaţia în Ardeal, în acele vremuri.

„Grămezi de humă, neamuri de barbari, Mulţi fără grai şi hoarde fără nume, Dosiţi prin smârcuri şi pe sub răscruci Faimă de groază v-a rămas în lume! „

Poporul cel mult şi obidit, rămânea fără conducerea sa proprie şi fără nădejde, pradă asupritorilor. Cezar


 

Petrescu, în „Cartea Unirii”, precizează: „Peste veacuri, din timp în timp, străbătea zăngănitul lanţurilor scuturate.”

Versurile poetului Ioan Alexandru sugerează situaţia grea a ţăranului român, sub o conducere străină:

„Pământu-i umed încă de-atâtea suferinţi Şi dimineaţa roua-i sângerie

Săracă ţară de iobagi săraci

Şi necăjiţi şi oameni de-omenie” - versuri de Ioan Alexandru-poezia „Alba Iulia”-volumul Imnele Transilvaniei- 1978

În evul mediu, cele trei ţări române, Valahia, Moldova şi Transilvania constituiau un teritoriu geostrategic de mare interes, atât pentru poziţia lor geografică la răscruce de drumuri comerciale cât şi ca potenţial uman sau material, fiind ţări bogate, cu multe şi variate resurse naturale, constituind o sursă excelentă de materii prime, alimente, etc. State mici, fragile din punct de vedere militar, erau râvnite de marile puteri, fiecare urmându-şi scopurile şi propriile interese de expansiune şi control. Aşa cum bine se ştie, încă din vechime, acest spaţiu al fostei Dacii, era mereu ţintit de către vecinii hrăpăreţi. Orice putere străină care se poziţiona în acest spaţiu, avea numai de câştigat, controlând o zonă de răscruce între estul şi vestul Europei, între nordul şi sudul ei, plasându-se foarte bine din punct de vedere strategic.

Asupra Ţărilor Române, îşi aveau aţintite privirile lacome, ungurii, turcii, tătarii, polono-lituanienii şi austriecii. Românii vor lupta cu hotărâre, dar şi cu mari sacrifi pierderi umane şi materiale, împotriva asalturilor acestora, izbutind totuşi, să-şi păstreze ca printr-un miracol, întregimea etnică, religioasă şi lingvistică.

În acei ani, difi ultăţile politice şi economice cu care se confruntau românii, puneau sub semnul întrebării chiar existenţa celor trei principate.

Poetul Lilian Curevici surprinde magistral acea perioadă în poezia „Ar fi de-ajuns…”

A stat şi stă a noastră ţară De secole la cea răscruce,

Unde mulţimi de corbi tot zboară, Ce ştiu doar una: a seduce.

Şi-acel pământ al ţării- mume A fost de zeci de ori tot ars, De cei ce ştiu doar a distruge ,

Ce n-au credinţă, nici altar…- Versuri scrise în anul 2015 de Lilian Curevici -volumul de poezii „Zbucium basarabean”-2019

Erau timpuri cu o conjunctură internaţională complexă şi dificilă, când, asupra Ţărilor Române, se exersau presiuni extrem de puternice, politice şi militare, din partea regatelor ce ne înconjurau.


 

Dar „totdeauna, în timpuri grele şi nenorocite, roditorul pământ al patriei noastre şi-a născut izbăvitori.” - N. Bălcescu

În vremuri de restrişte şi jale, Viteazul Mihai vine ca o stea strălucitoare, ca un arhanghel salvator, în fruntea ţării. „Vremile cele grele aduse pe toţi rumânii într-o stare de suferinţi amare; toţi aşteptau un mântuitor. Arătarea lui Mihai în mijlocul lor, a fost ca un fulger strălucitor, care dete duhului rumânesc celui amorţit, o lovitură electrică; rumânii se deşteptară; cunoscură trimiterea lui din ceriu şi alergară la glasul lui cel propovăduitor de mântuinţă. Dar duhul lui cel mare nu se putea mulţumi ca şază pe un scaun ocărât şi cârmuiască o naţie roabă. Ca un alt Temistoclu, se sili ca să-şi dezrobească ţara, facă respectat scaunul românesc şi dea în mâna rumânilor puterea de a-şi ţinea vrednicia lor. El făcu duhul lor întreprinzător de lucruri mari.”- Aaron Florian - „Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Rumâneşti „- 1837

Poezia „Ar fi de-ajuns” a poetului basarabean Lilian Curevici, se referă la această situaţie, subliniind pentru Viteazul Mihai ar fi fost mai simplu acţioneze ca un

„domn de paie”, accepte situaţia, „să plece capul şi se închine, îngenuncheat în umilinţă”…

 

Ar fi de-ajuns

 

…..Am fost respinşi şi dezbinaţi, Pe mii de cruci tot răstigniţi,

Până la piele dezbrăcaţi, Rupţi de copii şi de părinţi.

Ar fi de-ajuns, plecând doar capul Să-ngenunchem în umilinţă,

Şi să-nchinăm la toţi colacul

Ce n-au nici cruce nici credinţă.

Versuri scrise în anul 2015 de Lilian Curevici

-volumul de poezii „Zbucium basarabean”-2019

 

Poetul Dimitrie Bolintineanu îi închină Viteazului Mihai, sugestive şi emoţionante versuri:

„Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte Si, luând paharul, astfel le vorbeşte:

- Nu vă urez viaţă, căpitanii mei! Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei! Ce e viaţa noastră în sclavie oare ? Noapte fără stele, ziuă fără soare! Cei ce rabdă jugul şi-a trăi mai vor Merită să-l poarte spre ruşinea lor! Sufletul lor nu e mai presus de fierul

Ce le-ncinge braţul, iau de martor cerul! Dar românul nu vrea câmpuri fără flori, Zile lungi şi triste fără sărbători,

Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară:


 

Aripile taie-i, că ar vrea să moară! Astfel e românul şi român sunt eu!

Şi sub jugul barbar, nu plec capul meu!”

 

„Existenţa noastră e o spovedanie adresată naturii şi timpului, fiindcă numai natura, cu munţii şi cu râurile, cu codrii şi cu fl              câmpului, ne-au dat crezare. Frate despărţit de frate, prin zid nepătruns de hotar, ne rugam vântului şi păsărilor cereşti poarte solie de la unul la altul ; iar într-adevăr (vedeţi minune?) solia străbătea, fiindcă sufletul nostru a rămas unul; fiindcă nici un popor n-a păstrat mai trează conştiinţa naţională şi mai pură unitatea de limbă, împotriva tuturor potrivniciilor.” -Cezar Petrescu- „Cartea Unirii

Istoricul Gheroghe Brătianu, fiul marelui bărbat de stat Ion I.C. Brătianu, afirma: „Poporul român e o enigmă şi un miracol istoric.”

Acest miracol, faptul naţia română nu a fost ştearsă de pe harta istoriei s-a realizat prin jertfă. Neamul românesc s-a încrâncenat cu încăpăţânare nu se lase alungat de pe pământul moştenit de la daci, deşi neamuri barbare sau vecini hrăpăreţi au încercat mereu, de-a lungul istoriei, să-l izgonească de pe ocina sa.

La fel, limba română a fost apărată şi păstrată cu sfinţenie de strămoşii noştri. Încercările susţinute din partea tiranilor, de deznaţionalizare, prin legi diabolice, pentru ca limba română dispară, nu au dat roadele scontate de mai marii zilei din Transilvania şi Moldova de peste Prut. Păstrarea limbii şi apărarea gliei strămoşeşti, ţine de patriotism şi este expresia iubirii de neam. Este legată strâns, de mândria de a fi român. Pentru această cerbicie, de a-şi apăra pământul şi limba, vitejii ţării au ajuns sub glie şi au plătit scump

şi cu mult sânge, curajul lor.

Jertfa miilor de eroi, a păstrat românimea unită şi la bine şi la greu, până în zilele noastre.

Eminescu, iubitul  nostru poet, îşi încuraja compatrioţii pentru a-şi apăra valorile naţionale în vremurile tulburi ale istoriei.

Îndemnul lui Eminescu „Fiţi români, români şi iar români,” a îmboldit şi a întărit sufletele conaţionalilor săi. Îi mulţumim pentru aceste cuvinte înflăcărate, de ardent patriotism, care ne sunt călăuză, străduindu-ne să fim aşa cum ne-a îndrumat:

SĂ FIM ROMÂNI!

 

Angela FAINA- Montréal, Canada,

Colaborator şi admirator al Asociaţiei „Ţara Iancului - Iubirea

Mea” din România