Organul durerii şi vrerii româneşti:

„Tribuna Asociaţiei refugiaţilor” de la Alba Iulia

 

 

 

Presa românească a fost întotdeauan foarte legată de marile evenimente istorice şi politice pe care le-a traversat, care le-a anticipat, le-a pregătit şi le-a reflectat printr-o atentă raportare la nevoile prezentului. Am avut astfel o presă paşoptistă, una a Unirii Principatelor, alta a Răzbiului de Independenţă sau a Marii Uniri din 1918. În cadrul raportului realitate-presă un loc important l-a ocupat şi Presa Refugiului Transilvănean, presa născută după actul samavolnic din 30 august 1940, când teritoriul României a fost amputat cu o suprafaţă de 43.4924 mii km patraţi şi o populaţie de 2.600.000 de locuitori intrând sub ocupaţie maghiară, situaţie care a durat până la 23 August 1944. În jurul ei s-au concentrat forţe jurnalistice dintre cele mai redutabile care au militat pentru revenirea la vatra străbună şi pentru reîncadrarea teritoriului în ritmul de dezvoltare al întregii ţări. Nedreptatea făcută României s-a soldat cu sute de români refugiaţi, cu alte sute expulzaţi şi cu alte sute deportaţi sau întemniţaţi. În ciuda promisiunilor ofi    celor mai înalte, intrarea trupelor maghiare în Transilvania a fost însoţită de numeroase abuzuri, crime, măceluri de populaţie, schinjuiri şi torturi. Cele mai cumplite au fost la Ip, Trăznea, Huedin şi în alte localităţi din Transilvania, la care se adaugă măsuri de reducere drastică a numărului de şcoli româneşti, de transforamare a lor în şcoli cu învăţământ în limba maghiară, de sistarea întregii prese naţionale, de maghiarizarea numelor, colonizarea satelor cu populaţie etnică maghiară, cu o supraveghere poliţienistă severă.

În această situaţie, presa românească s-a retranşat în zonele şi oraşele din România care-i puteau asigura o continuitate firească. Astfel, „Tribuna” de la Cluj a părintelui Agârbiceanu şi-a găsit o continuatoare firească în „Tribuna” de la Braşov condusă de ziaristul Gheorghe Pop, după ce în prealabil ea fost resuscitată şi la Alba Iulia, prin eforturile a doi cunoscuţi ziarişti clujeni, părintele protopo Nicolae Vasiu, ortodox, şi părintele protopop Elie Dăianu, greco-catolic, cu ajutorul avocatului local Petru Meteş. Gazeta „Foaia noastră”, redactată de blăjeanul Septimiu Popa, s-a mutat la Timişoara, ziarul „România nouă” al lui Zaharia Boilă a poposit la Sibiu, „Lumea şi ţara” al lui Sebastian Bornemisa la Bucureşti. La fel s-a întâmplat şi cu revista bisericească „Renaşterea” care şi-a regăsit ritmul firesc

 

la Alba Iulia, la fel cu „Gazeta ilustrată” a cărei redacţie s-a fixat la Sibiu. Toate acestea şi-au continuat acţiunea de îmbărbătare a populaţiei transilvănene rămase sub ocupaţie, i-au susţinut moralul şi i-au apărat drepturile încălcate. In acelaşi timp au fost înfiinţate alte centre gazetăreşti de propagandă politică şi culturală, expresii vitale ale refugiaţilor şi expulzaţilor, cum au fost:

„Ardealul”, „organ liber de luptă şi afi        românească al refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardeal”, apărut de 16 februarie 1941 până la 14 ianuarie 1946; „Gazeta de la Turda”, apărută la 5 mai 1940 ca săptămânal sub conducerea lui Vasile Iluţiu; „Dacia”, revistă scoasă de Octavian Tăslăuanu şi Emil Girugiuca în 1942 la Bucureşti; „Câmpia libertăţii” a lui Vlaicu Bârna apărută în capitală, „Transilvania noastră”, redactată de poetul năsăudean Ion Th. Ilea, apărută la sfârşitul anului 1943; „Pământul românesc” ieşit tot la Bucureşti prin grija lui Aurelian Rădulescu şi Victor Isac; „Dacia rediviva” a tânărului Valeriu Anania la Bucureşti etc, puse cu toate în sluja luptei pentru reîntregirea ţării, a democratizării vieţii interne şi a înaintării pe calea progresului. După cum se poate vedea avem de-a face cu o întreagă constelaţie publicistică de mare diversitate şi forţă de iradiere, care a întreţinut un dialog constant şi extrem de viu cu întreaga presă românească, determinând naşterea unui curent de puternică şi autentică vibraţie patriotică în favoarea Transilvaniei şi a drepturilor ei mutilate, prin acordarea unui interes sporit cauzei românilor de peste Carpaţi, prin crearea de rubrici speciale dedicate problemei transilvănene, prin includerea în redacţii de ziarişti transilvăneni sau prin deschiderea de rubrici speciale susţinute de gazetari de talent, precum Vasile Netea, Zenobie Pâclişanu, Emil Boşca-Mălin, George Sbârcea, Ilie Dăianu, Constantin Hagea, Corneliu Coposu, Gabriel Ţepelea etc.

Întrucât spaţiul acordat intervenţiei noastre este destul de redus, ne vom opri în cele ce urmează doar asupra rolului jucat în această frământată etapă de gazeta

„Tribuna Asociaţiei Refugiaţilor şi expulzaţilor din Ardealul ocupat. Organ al durerii şi vrerii româneşti”, ca una dintre cele mai semnificative proteste româneşti împotriva unor acte şi hotârâri fasciste nesăbuite. Numărul 1 este scos înaintea Crăciunului din decembrie 1940 de către gazetarii Ilie Dăianu, Nicolae Vasiu şi

Petru Meteş, încercând să facă o retrospectivă cât se poate de exactă asupra diferendului româno-maghiar şi a împrejurărilor în care s-a semnat odiosul pact şi a consecinţelor grave care au urmat, soldat cu „refugiul şi expulzarea în masă a celor mai mulţi dintre conducătorii fireşti ai acestora”, cu „agresiunea sângeroasă, masacrele bestiale şi toate mijloacele de tortură ale unei uri de veacuri (care) s-au dezlănţuit asupra românilor rămaşi la vatra lor”. Este expusă decizia arbitrară de la Viena, este comentat regimul bunurilor imobile rămase acasă, ca şi o serie de informaţii privind modul în care s-a realizat primirea şi integrarea în muncă a refugiaţilor şi expulzaţilor. Aceştia sunt invitaţi să trimită conducerii Asociaţiei relatări despre cele văzute şi trăite, cu scopul de a se putea ţine o evidenţă exactă a tuturor abuzurilor săvârşite aici, dar şi cu intenţia de a publica în viitor un Album al expulzaţilor şi refugiaţilor. Pe lângă comitetul refugiaţilor care a luat naştere la Bucureşti, s-a constituit şi aici un comitet al Asociaţiei, avându-l preşedinte pe avocatul Petru Meteş, ca vicepreşedinţi pe Ilie Dăianu şi Nicolae Vasiu, care a şi alcătuit un memoriu ce a fost înmânat Şefului Statului. Sunt urmărite şi apărate intersele materiale ale refugiaţilor, şi s-a ridicat problema ajutorării lor prin înlesniri fiscale corespunzătoare, şi prin găsirea unor locuri de muncă şi a unor locuinţe corespunzătoare. S-a instituit o rubrică de comunicare cu familiile rămase, numită „Pagina informaţiilor” şi „Rubrica refugiaţilor”, ca şi o alta intitulată „De la românii subjugaţi”, în care asistăm la protestul împotriva ridicării de pe soclu a Monumentului Lupei Capitoline din Cluj, şi a faptului că s-a adresat o scrisoare primăriei Clujului, pentru ca monumentul să fi   preluat de oraşul Alba Iulia. Totodată se publică apelul generalului Antonescu către ţară, mesajul intitulat „Datoria ceasului de faţă”, venit în urma lichidării rebeliunii legionare, ordinele şi dispoziţiile acestuia fiind aduse la cunoştinţa populaţiei. Cel mai activ dintre cei trei redactori este protopopul ortodox Nicolae Vasiu, care avea în urmă o bogată experienţă a scrisului de la „Renaşterea” clujeană. Lui i se datorează şi articolul editorial Românul în veci nu piere din primul număr, urmat de o serie de articole de atitudine , în genere editoriale, dar şi altele diferite, uneori chiar două în acelaşi număr,în care a apărat cu mare curaj cauza românilor, cum ar fi: Ardealul întreg este al românilor (nr.2), Cum sfidează ungurii buna credinţă a lumii (nr.2), Expulzarea Lupoaicei din Cluj ( nr.3), Ce nu vor să înţeleagă ungurii (nr.4), Tragedia învăţământului românesc din Ardealul ocupat (nr.5), Noi avem credinţa neclintită în biruinţa neamului (nr.7), Femeia română să stea în slujba neamului (nr. 8), Situaţia preoţilor refugiaţi şi expulzaţi (nr.9),Insemnări perfide aduse de vântul din Azia (nr.8, nr.9), Revoluţia spirituală a lumii (nr.9), Rolul presei în noua conducere

 

de stat a României (nr.10), Aspecte nouă ale problemei refugiaţilor (nr.13), O importantă personalitate maramureşeană, Gavrilă Iuga (nr.14), O nouă orientare a politicii ungare (nr.16), Hristos a înviat!” (nr.17), Ne-a rămas 1 Mai şi învăţătura lui (nr.19), Ofiţeri tineri pe urmele înaintaşilor glorioşi (nr.20), Duhul să nu-l atingeţi (nr.22), Trăiască Regele! (nr.22), În aşteptarea primăverii ( nr.4/1942), Rugăciunea mai tare decât vorba (nr.42/1942), Legături trainice (nr.44). După cum se poate vedea, autorul atacă aici probleme din cele mai diverse domenii : învăţământ şi educaţie, atitudine civică, drepturi istorice, problema femeii în momente de criză, cea a tineretului din armată, educaţia religioasă şi teme ale credinţei, nevoia de presă obiectivă, pusă în slujba intereselor naţionale etc. etc. Mai întâi el încearcă să convingă importanţa Ardealului ca leagăn al românismului, ca o fortăreaţă a etnicităţii româneşti, zonă geografică, etnică şi economică unitară, care nu poate fi divizată şi nici administrată haotic, de un popor care nu a învăţat nimic din mersul european al progresului menţinându-şi ţara într-un fel de feudalism întârziat şi anacronic, în care marile proprietăţi sunt încă la modă. Or părerea lui este aceea că „Românii nu mai pot accepta un nou regim al unei astfel de caste plutocrate exploatatoare fi           noi trăim prin muncă şi hărnicie, corespunzător principiilor de viaţă ale omenirii nouă”. În acelaşi timp nu putem accepta nici schimbările produse în învăţământul din zona de ocupaţie, unde au fost reduse drastic liceele cu limba de predare românească, unde elevii sunt siliţi să meargă la şcoală ungurească, unde manualele româneşti au fost adunate şi arse, iar Istoria ţării „este aceea a Ungariei, care înglobează istoria Ardealului în istoria lor”, producând o adevărată siluire a cunoştinţelor elevilor şi deprinzându-şi să-şi dispreţuiască neamul. În opoziţie cu astfel de metode de import, „Poporul român are cultul patriei”, pentru consolidarea căruia trebuie să se lucreze cu grijă, căci faţă de neam s-au săvârşit greşeli mari, de neiertat. Datoria clasei politice este aceea ca „Neamul românesc să se consolideze în interior, restabilind armonia între fraţi şi unirea, atât de greu compromisă”. In sprijinul acestei meniri trebuie să intervină şi presa, care a primit sfatul de a refl    cât mai exact evenimentele trăite, şi îndemnul „Nu adulaţi!” Misiunea de cucernică moştenire a religiei creştine este dusă mai departe de părintele protopop şi prin articolele în care se apelează asupra problemelor sociale şi politice ale societăţii româneşti, asupra educaţiei morale care trebuie coborâtă la nivelul societăţii de jos şi a unei educaţii solide în familie. Este firesc prin urmare ca el să fi indicat unul din mijloacele cele mai sigure şi mai experimentate de educaţie, aceea prin care să se acorde rolul corespunzător femeii în societate şi a îndrumării date de aceasta. Articolul său despre misunea femeii a fost extrem de apreciat nu numai de cititorii

ziarului din Alba Iulia, dar şi de alţii provenind de la alte organe de presă, cum ar fi „Timpul” din capitală, care a reprodus articolul. Demn de relevat este şi faptul că în 12 martie 1941 părintele Nicolae Vasiu a susţinut public conferinţa Patriotismul constructiv în importanta sală „Caragiale” din Alba Iulia, conferinţă transformată într-un adevărat eveniment prin cântecele pioase şi patriotice care s-au cântat cu acel prilej. Exemplul lui a fost urmat de profesoara Maria Şuteu de la Liceul de Fete din localitate care a pregătit o conferinţă despre Mihai Viteazul ( Politica naţională a lui Mihai Viteazul). Componenta religioasă a formaţiei sale a fost deasemnea bine marcată prin acele articole închinate sărbătorilor sau evocării unor aspecte de viaţă creştină în satele şi oraşele Transilvaniei.

Protopopul clujean se dovedeşte interesat şi de literatură şi trebuie amintită aici cronica pe care el o face romanului lui Ion Muntanu intitulat Băiatul popii Nicolae, pe care comentatorul îl numeşte „un roman al păcatelor naţionale” (nr.22), deoarece autorul şi-a conceput personajul drept unul care rătăceşte de la drumul drept al unei demne atitudini din punct de vedere naţional. Tânărul erou al romanului se lasă cuprins de o iubire morbidă pentru o fată provenind dintr-o familie maghiară, care îl supune la umilinţe şi experienţe degradante, tânărul nostru dovedindu-se un instrument uşor de manevrat în mâna acestei hetaire moderne. Ca atare cartea este defi ca făcând o „diagnoză a bolii care macină societatea clujeană a momentului”, zugrăvind cu sufi forţă caracterizatoare „caleidoscopul vieţii româneşti din Ardealul de după unire, sub raport naţional, istoric, social şi psihologic”.

Ziarul din Alba Iulia furnizează şi un exemplu foarte instructiv de armonie şi colaborare strânsă dintre cele două biserici transilvănene. Astfel alături de protopoul ortodox al Clujului se afl  în misiune gazetărească şi cunoscutul publicist Ilie Dăianu, protopop greco- catolic, care completează în chip fericit rolul misionar al celor două biserici în educarea atentă a tineretului şi populaţiei transilvănene. Încă în primul număr, Ilie Dăianu este prezent cu articolul Clujul nostru, Ardealul nostru, în care rememorează anii săi de apostolat la Cluj, începând cu 1902, când a descins în Cluj venind din redacţia ziarului „Tribuna” din Sibiu, şi care a fost drumul apucat de el pentru a ridica Clujul la nivelul celorlate oraşe româneşti. Noul păstor a fost întâmpinat de localnici în gara Apahida şi nu în Cluj spre a nu vexa sentimentele majorităţii ungureşti de aici, dar, cum treptat-treptat, oraşul a fost îmbogăţit cu un nou local de şcoală românească şi cu o nouă casă parohială.

Un comentariu adecvat îi este prilejuit aceluiaşi gazetar de comentariul poeziei lui George Gregorian Două fete dintr-un neam, care, la data la care a apărut, a dat prilej transilvănenilor de a-şi manifesta dragostea

 

faţă de fraţii lor de dincolo de munţi. Un alt prilej îi este oferit de comentarea poeziei lui Mihai Eminscu, Horia, ceea ce face ca vechiul cunoscut al lui Eminescu din timpul popasului acestuia la Blaj să reia discuţia asupra poeziei eminesciene. Reîntoarcerea pe fi ul istoriei îi este prilejuită şi de evocarea impozantei catedrale a Încoronării de la Alba Iulia, sub titlul O ctitorie voivodală în Alba Iulia. Pe lângă evocarea trecutului ei glorios, Ilie Dăianu o numeşte oraşul „citadela virtuţilor naţionale” şi tot de acolo îi vine şi subiectul legat de evocarea personalităţii scriitoriceşti a lui Ştefan Cacoveanu, devenit de mai multă vreme cetăţean al oraşului Alba Iulia.

Cel de al treilea membru al colegiului de redacţie, avocatul Petru Meteş este prezent în paginile ziarului alba-iulian cu mai multe articole, precum Pe urmele înaintaşilor (nr.11), Soartă comună: refugiaţii germani, refugiaţii Ardealului, dorind să sublinieze prin acestea că istoria poporului român din Transilvaniase împleteşte foarte strâns şi cu istoria saşilor, care au împărtăşit aceeaşi soartă în Ardealul cedat ca şi românii. Tot el cere într-o altă intervenţie Dreptate voluntarilor ardeleni şi aplicarea Legii muncii, prin care ardelenii să fi consideraţi membri cu drepturi depline ai comunităţilor sociale în care au fost primiţi.Totodată insistă pentru implementarea în sânul lor a lozincii Să fiţi uniţi! (nr.43) şi să ţină fruntea sus pentru a putea face faţă tututor provocărilor ( Refugiaţi - fruntea sus!)

Gazeta alba-iuliană beneficiază şi de alte semnături importante. Una dintre ele este cea a lui Ionel Pop, scriitor şi reprezentant de frunte al Partidului Naţional- Ţărănesc, care vorbeşte de epopeea tragică a neamului şi de nevoia de a merge pe calea biruinţei (Pe drumul sortit, nr.25). Un alt colaborator marcant este istoricul Ioan Berciu, director al Muzeului local cel care este lăudat pentru activitatea sa profesională, atât pentru anuarul Muzeului intitulat „Apulum”, cât şi pentru prestaţia sa ca istoric. El semnează aici un articol despre Sensul comemorărilor istorice,şi despre Soarta cozilor de topor, prin care critică pe cei care dau bir cu fugiţii neputându-se acomoda realităţilor istorice. Un alt nume de gazetar cunoscut care simte datoria de a fi prezent în coloanele foii de la Alba Iulia este Emil Boşca-Mălin, care semnează aici articolul Nume înstrăinate în Ardeal, atrăgând atenţia asupra măsurilor luate de oficialităţile de ocupaţie maghiare, care au pornit o campanie furibundă de maghiarizare a numelor româneşti. Zestrea sa de gazetar şi de jurist este pusă în evidenţă şi cu altă ocazie, când i se recenzează cartea intitulată Instanţe de conciliere, apărută în 1941, remarcându-i-se activitatea bogată în slujba intereselor naţionale: „ Autorul acestei broşuri juridice este bine cunoscut din activitatea sa literară şi jurnalistică desfăşurată la Cluj, de unde s-a refiugiat după ce a suferit întemniţare şi batjocuri din