România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

UN GLAS PESTE CARPAŢI

poezia pentru care a fost pedepsit preotul român George Marchiş

 

 

 

 


 

Exprimarea bucuriei în versuri pentru Unirea Principatelor Române la data de 24 ianuarie 1859 de către preotul român George Marchiş nu a rămas fără urmări din partea ocupaţiei austro-ungare din Transilvania acelor vremuri. Despre aceste episoade nu au nimic de relatat istorici ca Boia aşa vom relata noi ce însemna fii român în Transilvania majoritar românească dar sub stăpânire străină.

George Marchiş a fost scos din învăţământ pentru gestul de bucurie şi solidaritate cu Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859 când a expediat o scrisoare ce cuprindea poezia ,,Un glas peste Carpaţi,, către ziarul Naţional pentru a transmite confraţilor din România proaspăt unită adevărata stare a românilor din aceste părţi aflate sub dominaţie austro-ungară. Interceptată de autorităţile maghiare, poezia va sta la baza scoaterii sale disciplinare din rândul cadrelor didactice de la gimnaziul de la Beiuş.

Cunoscut luptător pentru drepturile românilor din această parte a ţării, George Marchiş (1836- 1884) a fost şi un bun poet, cele şase poezii mai cunoscute ale sale au fost confundate cu scrieri lirice eminesciene. Deşi s-a demonstrat într-un final nu aparţin lui Eminescu, „E o onoare postumă pentru poetul George Marchiş a putut fi confundat măcar o clipă cu marele geniu naţional” cum consemna istoricul literar Mircea Popa, preşedintele ASTRA Cluj.

Ca paroh a slujit o perioadă şi în parohia Resighea şi Homorod. A fost în cercul de colaboratori ai Aurorei Române, între anii 1863-1865, mai târziu aceştia trecând în redacţia Familiei. Dintre aceştia amintim: Iulian Grozescu, A.Densuşianu, V. Bumbescu, V.Rusu, Zaharia Boiu, Ioan Papiu, At.M.Marinescu,

J. Bădescu, Paul Draga. George Marchiş s-a remarcat ca publicist activ prin realizarea revistei manuscrise


 

„Armonia”, colaborând de-a lungul anilor la:

„Gazeta Transilvaniei”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, „Muza Română”, „Amicul şcoalei”,

„Aurora Română”, „Familia”, „Amvonul”, „Sionul Românesc”.

George Marchiş este şi acum prigonit, la 137 de ani de la moartea sa. Mormântul său şi al fiului său, Romulus Marchiş, tot paroh la Carei, au fost DESFIINŢATE din cimitirul central careian pentru a nu rămâne nicio urmă a existenţei lor pe meleagurile careiene.

Aceasta este crunta realitate cu care ne confruntăm. Mormintele dascălilor români ce au făcut parte din asociaţii şi reuniuni româneşti sunt scoase la vânzare şi trebuie le răscumpărăm pentru a nu fi distruse. Cazul dascălilor români Constantin Albu şi Ioan Szuhányi.

Începând cu anul 2015 poetul şi protopopul greco-catolic, George Marchiş (1836 1884) are o placă comemorativă la biserica greco-catolică

,,Sf. Andrei” din Carei. A fost înmormântat ca şi protopop al Careiului, în cimitirul oraşului,iar din 1925 a fost înmormântat în acelaşi loc şi protopopul vicar Romulus Marchiş, fiul său. Mormintele lor din


 

vecinătatea capelei mortuare au fost distruse şi nu mai putem aprinde nici o lumânare la căpătâiul lor.

Rămân consemnate însă peste veacuri faptele lor, acţiunile lor patriotice, lupta dusă pentru păstrarea identităţii româneşti pe aceste meleaguri unde românii au fost mereu persecutaţi. Romulus Marchiş a fost conducătorul delegaţiei românilor careieni participanţi la Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 dar placa comemorativă cu numele delegaţilor careieni a fost refuzată a fi amplasată la locul de drept unde a avut loc adunarea de alegere a lor. Conducerea exclusiv UDMR a Careiului a interzis amplasarea plăcii comemorative pe clădirea Primăriei Carei, locul unde la 18 noiembrie 1918 a avut loc Adunarea

Consiliului Naţional Român. Acceeaşi conducerea a Careiului a plătit tipărirea în limba maghiară a cărţii scriitoarei Otilia Marchiş, fiica lui George Marchiş, unde în locul numelui autoarei apare o poreclă a sa batjocoritoare.

La 162 de ani de la Unirea Principatelor Române, Primăria Carei nu anunţă niciun program şi nu marchează aşa cum se cuvine acest moment important din istoria poporului român.

 

ing. Daniela CIUTĂ

Preşedinte a Despărţământului

ASTRA Carei


 

 

 

 

 

Un glas de peste Carpaţi

 


 

Cum saltă păsărica din ram în ram voioasă, Şi vesel ciripeşte, şi zboară-n sus şi-n jos, Când dulcea primăvară cu faţa sa frumoasă Apare, coperită cu văl de flori pompos:

Aşa inima-mi saltă de-o dulce bucurie Şi frageda mea liră resună-n vesel cânt

La-a voastră fericire, ce astăzi vi se îmbie

La mândra primăvară pe-al vostru scump pământ.

 

Şi cum să nu mă bucur şi eu şi-orice Român, O fraţi de-acelaşi sânge! Ai Romei strănepoţi! Şi cum să nu sălteze a mea inimă-n sân,

Şi cum să nu esalte voioşi Românii toţi: Când orizontul vostru de nori acoperit

De-odată înseninează şi-n loc de nori apare Pe el cu voioşie un soare strălucit,

De-a cărui raze calde fuge-orice supărare!

 

A soartei vitregie putu să ne dezbine

fim trupeşte seculi de-olaltă depărtaţi, Dar inimile noastre şi sângele din vine

Nu sunt supuse soartei: noi v-am rămas tot fraţi; Căci sângele în apă nicicând nu se preface,

Iar cel român ce-i sânge măreţ de Semizeu, Orice fatalitate, orice rău să-l atace,

El nu degenerează…o ştie Dumnezeu!…


 

De seculi noi gemut-am şi gemem tot mereu

Sub jugul soartei crude, ce, vai! Ne-a rupt de voi! Dar să pierim cu totul n-a vrut nici Dumnezeu,

Şi n-au putut să facă păţitele nevoi; - Ma lunga suferinţă şi grelele necazuri!

Ne fuseră chiar şcoală;…în ea ne-am învăţat A crede, că Românul în a furtunei valuri

Nu poate să apună, ca cel ce-a disperat.

 

Chiar vitrega-ne soartă şi cruda asuprire, Ce-a noastră existenţă atât ameninţară Ne garantează o viaţă, dulce fericire,

Pe care vom gusta-o, sperăm, cu timpul iară; - Sub multele necazuri, ce noi le suferirăm, Oricare altă gintă demult s-ar fi surpat, -

Iar noi cu toate acestea sperând mereu trăirăm, - Şi asta e virtute, …că nu am disperat! –

 

De-aceea triumful vostru, triumful libertăţii, Ce v-a creat o viaţă, o soartă fericită, - Trimful confraţirei, triumful dreptăţii

Nespusa bucurie în noi de-aceea escita. –

Deci vă urăm din inimi o dulce fericire În seculi durătoare, iubiţilor confraţi! Ci-n zilele plăcerii voioşi de mulţumire

Pe cei cu voi de-un sânge… ah!, nu nu-i uitaţi!!!

G. Pagânul


 

 

 

Poezia a fost publicată de Iudita Căluşer, Un document inedit despre ecoul Unirii din 1859, în „Crisia”, Oradea, 1981, pp. 248-249.