|
Administrarea afacerilor publice în gândirea poetului naţional Mihai
Eminescu
Domeniul politic, practica guvernării, sunt prezente în aria de
preocupări a tuturor marilor spirite ale umanităţii, indiferent în ce
ramură a ştiinţei se afirmă sau îşi canalizează eforturile creatoare.
Explicaţia constă în aceea că actul de creaţie ştiinţifică, culturală
sau artistică este menit să facă viaţa omului mai bună, mai frumoasă,
mai plină şi chiar mai interesantă. Dar un asemenea obiectiv depinde, în
mare măsură, şi de modul cum este guvernată societatea, de câtă
satisfacţie este în stare puterea politică să creeze în plan social şi
în ce măsură reuşeşte ea să vină în întâmpinarea orizontului de
aşteptări al maselor largi de cetăţeni. Ori se ştie că administrarea
afacerilor publice este un domeniu în care se confruntă o diversitate de
interese şi, de multe ori, serviciul public, de care ar trebui să
beneficieze societatea în ansamblul ei, ajunge să fie deturnat în contul
unei elite din arcul guvernamental. Tocmai de aceea, guvernarea
societăţii nu le este indiferentă oamenilor de spirit, oamenilor cu
adevărat de factură umanistă. Ei se simt responsabili faţă de viitorul
ţării şi al naţiunii din care, organic şi spiritual, fac parte. Aceasta
face ca ei să nu-şi mărginească actul de creaţie, să nu-l izoleze de
climatul social-politic în care trăiesc. În momente de instabilitate
politică şi instituţională când administraţia se dovedeşte incapabilă să
gestioneze domeniile vitale pentru prezentul şi viitorul unei naţiuni,
oamenii de spirit, oamenii de factură umanistă, mai ales, nu pot rămâne
indiferenţi faţă de ceea ce se întâmplă cu ţara lor, faţă de modul cum
este cârmuită societatea. Fie că se implică direct în actul de guvernare,
asumându-şi riscurile inerente unor astfel de acţiuni, fie că încearcă
să-l influenţeze cu personalitatea lor, cu opera lor, cu mesajul lor.
Acesta, cred, că este şi motivul pentru care Mihai Eminescu, geniul
poeziei universale, luceafărul poeziei româneşti, nu s-a limitat doar la
a scrie versuri. El s-a aplecat, cu multă dăruire şi chiar cu o oarecare
responsabilitate şi datorie faţă de neamul său, şi asupra problematicii
guvernării, a organizării şi funcţionării instituţiilor statului,
elaborând concepte doctrinare demne de toată admiraţia. Opera lui
publicistică, rezervată unor analize de mare profunzime şi realism
asupra vieţii politice şi a problematicii guvernării este la fel de
vastă ca şi cea poetică.
Dacă avem în vedere că o asemenea tematică ocupă un loc generos chiar şi
în poemele sale, vom constata că această preocupare n-a fost deloc una
secundară în viaţa şi creaţia sa, atât de tumultuoasă şi de prolifică
într-un spaţiu existenţial atât de scurt. Doar enumerând câteva din
aceste studii cred că ne putem da seama de importanţa pe care poetul a
acordat-o domeniului politic şi cât de mult l-a preocupat viaţa
românilor, militând incisiv pentru ameliorarea actului de guvernare, în
care el vedea rădăcina relelor şi nedreptăţilor din ţară. Iată, deci,
câteva din aceste studii: Politica orientală în veacul al VIII-lea;
Drepturile românilor; Marile puteri încalcă tratatele
internaţionale; Forţa dreptului faţă cu dreptul forţei;
Dreptul nostru istoric; Reacţie şi liberalism în România;
Îmbunătăţirea stării românilor; Lupta dintre liberali şi
conservatori; Misiunea noastră ca stat; O lovire de stat;
Trecutul partidelor noastre; Lupta noastră; Condiţia
existenţei noastre: echilibru între puteri; Idealul unui om de
stat; Rivalitatea politică şi economică; Arta guvernării.
Eminescu a trăit într-o perioadă în care statul român, născut, nu de
puţin timp, în urma actului istoric al unirii celor două principate,
Moldova şi Ţara Românească, dar, mai ales, din reformele realizate de
domnul unirii, Alexandru Ioan Cuza, faţă de care poetul a nutrit o
preţuire fără seamăn, încerca să-şi dezvolte şi să-şi întărească
instituţiile pe baza regulilor guvernământului democratic.
Un obiectiv foarte greu de atins, în primul rând datorită practicilor
medievale ale trecutului, adânc înrădăcinate în mentalitatea şi conduita
politică a multora dintre contemporani, aspiranţi la funcţii publice şi
apoi, din cauza imixtiunilor puterilor străine în treburile interne ale
tânărului stat, unde voiau să-şi conserve privilegiile şi să menţină în
continuare controlul asupra factorilor interni de putere, motiv pentru
care încercau, pe toate căile, să împiedice procesul de consolidare şi
întărire a noilor instituţii administrative. Perioada domniilor
fanariote, care, în marea lor majoritate, se dobândeau „fie prin
conspiraţii interne, fie prin intrigi şi tocmeli la Constantinopole”1,
după cum relatează însuşi Mihai Eminescu într-unul dintre articolele
sale politice, a lăsat urme adânci în mentalitatea exponenţilor locali
ai puterii, precum şi în percepţia de către populaţie a serviciului
public de autoritate.
Chiar dacă prin Convenţia de la Paris, îmbunătăţită substanţial prin
Statutul Dezvoltător al lui Cuza, ni se
stabilise „pentru prima oară regimul
parlamentar, sistemul reprezentativ, cu supremaţia majorităţilor, cu
miniştri responsabili, cu organizarea partidelor, luptând pentru idei
câteodată, pentru putere totdeauna”2, totuşi nu se putea
aştepta, într-un timp atât de scurt, ca practicele de tip fanariot ale
guvernării să fie abandonate şi să lase loc principiilor şi regulilor
democratice. Cu toată voinţa şi îndrăzneala Domnului Unirii, Alexandru
Ioan Cuza, şi al sfetnicilor săi apropiaţi şi cu gândire progresistă,
care au reuşit totuşi să pună bazele instituţionale ale statului român
modern, metehnele vechiului sistem de guvernare n-au putut fi
dezrădăcinate, aşa după cum s-a dorit şi după cum reclama nevoia de
progres a societăţii româneşti. Ele au continuat să persiste încă multă
vreme şi să constituie o frână în procesul de modernizare a statului şi
a societăţii. N-am greşi cu nimic dacă am afirma că şi astăzi mai sunt
sesizate în conduita guvernanţilor astfel de practici, cum ar fi
servilismul faţă de anumite puteri străină, gestionarea în propriul
interes a funcţiei publice, tentaţia trădării, ignoranţa şi chiar
dispreţul faţă de interesele şi drepturile maselor largi de cetăţeni
etc. Şi astăzi, citându-l pe Eminescu, se dobândesc posturi publice,
chiar guvernamentale, prin „intrigi” şi „tocmeli”, de această dată nu la
Constantinopole ci la alte centre de putere străine.
Insistând asupra rolului partidelor în viaţa politică, Eminescu mai
întâi le defineşte, arătând că prin partid „se înţelege o grupare a unui
oarecare număr de oameni făcând parte dintr-o adunare legiuitoare, care
se conduc de aceleaşi idei şi cari caută a obţine majoritatea în ţară şi
în adunare pentru programul lor, spre a putea în numele acelei
majorităţi pune în practică teoriile politice”.3 Prin urmare,
„nu poate fi o cestiune de partide într-o ţară care nu se bucură de
regimul reprezentativ şi parlamentar”.4
Dar nici în vremea lui şi, din păcate, nici astăzi, după mai bine de un
secol şi jumătate, aşa zisele partide nu se călăuzesc, uneori nici măcar
teoretic, după aceste principii şi reguli. Ce alt exemplu mai edificator,
în această privinţă, ar putea fi invocat pentru susţinerea acestei
constatări decât bâlciul alegerilor, care a devenit de la o etapă la
alta tot mai nesuferit şi mai respingător pentru majoritatea cetăţenilor,
ajungând ca aceştia să-şi abandoneze, pur şi simplu, cel mai important
drept politic într-o democraţie, dreptul de vot. Nu confruntare politică
democratică, nu programe realiste pe care masele să le înţeleagă, nu
comunicare sinceră în privinţa intenţiilor şi scopului pentru care se
solicită votul alegătorilor. Frauda electorală este la ordinea zilei şi
ea continuă cu obrăznicie pentru că autoritatea publică investită s-o
sancţioneze este capturată de structura ocultă de putere din aparatul de
stat. Dezvăluiri şocante de fraudă evidentă din timpul scrutinului local
de la sectorul 1 Bucureşti de anul trecut, de exemplu, lasă justiţia în
continuare în stare de pasivitate şi această atitudine nu poate avea
nicio altă explicaţie decât tocmai implicarea ei în fapte atât de grave.
Eminescu s-a dovedit un condei extrem de aspru în demascarea acestei
maniere de a guverna, dând în vileag nenumărate cazuri de corupţie şi
fraude săvârşite de acei „oameni care văd în stat un mijloc de a face
avere de a-şi câştiga nume, de-a ajunge la ranguri şi demnităţi”.5
Multe dintre aceste analize pot constitui şi astăzi adevărate
rechizitorii pentru ceea ce se întâmplă în zona afacerilor publice. S-au
reactivat cu prea multă uşurinţă năravurile, aş spune de tip medieval,
pe care le-a blamat şi Eminescu la timpul său. Prea multă necinste şi
nepricepere se întâlneşte şi astăzi în guvernarea ţării, iar urmările,
nu numai că ne afectează prezentul, dar ne închid şi perspectivele unei
evoluţii spre normalitate.
Măsura întregii guvernări este dată de starea economică, culturală şi
spirituală a poporului. „De când lumea – spune Eminescu – nu s-a văzut
ca un popor să stea politiceşte sus şi economic jos; amândouă ordinele
de lucruri stau într-o legătură strânsă; civilizaţia economică e muma
celei politice”.6
Iată, deci, adevărata măsură a eficienţei actului de guvernare. Câţi
dintre guvernanţii noştri de după 1990 ar accepta să se confrunte cu o
asemenea măsură? Nu numai economic unde, într-adevăr, declinul depăşeşte
orice închipuire, dar şi din punct de vedere cultural, spiritual, al
siguranţei naţionale, al ordinii publice şi, în general, a tot ce ţine
de viaţa omului şi a comunităţii, regresul este indiscutabil.
Eminescu nu se pronunţă pentru un liberalism excesiv, justificându-şi
critica pe ideea că societatea nu poate să lase pe seama oricui
prestarea anumitor servicii de interes public, servicii care ar trebui
să răspundă unor rigori şi exigenţe, astfel gândite încât să devină
repere valorice pentru întreaga societate. „Şcoala? Libertatea
învăţământului. Fiecare – fie ori nu calificat – are dreptul de a
deschide şcoli şi de-a instrui generaţii întregi în lucruri ce el nu le
ştie. Biserica? Nu este o instituţie istorică a naţionalităţii
ci...treaba comunei. Fiecare e liber de-a avea morala care-i convine,
chiar dacă ea e imorală. Meserie? Fiecare e liber a o profesa, chiar
cârpaci fie şi a concura în mod neonest pe meseriaşul cu zeci de ani cu
deprindere industrială care-şi pune nu numai munca, dar chiar onoarea
profesiei în lucrurile ce le produce.”7
Acelaşi „liberalism primitiv”, de care vorbea şi Eminescu la timpul său,
s-a răspândit cu prea mare repeziciune în societatea românească
postdecembristă şi în numele unei aşa zise „libertăţi descătuşate”
foarte mulţi indivizi şi-au asumat dreptul de a face ce vor, de a se
comporta cum doresc, dând frâu liber propriilor porniri instinctuale,
fără să mai ţină seama de faptul că, trăind în societate, omul trebuie
să-şi cenzureze acţiunea atât spre binele său cât şi al comunităţii
căreia îi aparţine. Acest tip de liberalism a devenit un factor de
stimulare a comportamentelor decadente, a egoismului, desfrâului,
lăcomiei, imoralităţii etc., subminând, astfel, unitatea şi coeziunea
poporului. Rezultatul este la îndemâna oricui să-l constate: am ajuns o
ţară prăbuşită, nu numai economic, ci şi în privinţa învăţământului, a
culturii, a vieţii spirituale, a patrimoniului etc. Poate că cel mai
grav lucru care s-a produs în anii din urmă nu este altul decât faptul
că ne-am degradat ca popor. Orice s-ar spune acest fapt este destul de
vizibil.
Excesul de liberalism din zilele noastre, întreţinut şi stimulat, din
câte se pare, de anumite forţe interesate să ne slăbească din ce în ce
mai mult, a degenerat în libertinaj, cea mai afectată fiind tânăra
generaţie.
Şi în privinţa şcolii viziunea Poetului a fost una extrem de realistă şi
de luat în seamă de aşa zişii reformatori ai învăţământului de astăzi.
„...pentru a ajunge la maturitate – spune Eminescu - se cere educaţie.
Precum copiii nu pot fi în şcoală absolut liberi, ci trebuie să înveţe,
trebuie să se supuie disciplinei, trebuie să se deprinză a face singuri
temele şi socotelile pe cari numai profesorul le ştia mai nainte...”8
Dar ce se întâmplă astăzi cu învăţământul românesc ne arată că acesta se
îndepărtează tot mai mult de principiile pe care Eminescu le-a formulat
cu autoritatea geniului său şi, mai ales, cu grija şi răspunderea faţă
de viitorul acestui neam. Fenomenul degradării pe ansamblul său ne dă de
gândit că sunt acţiuni premeditate prin care se urmăreşte, printre
altele, înstrăinarea tinerei generaţii de valorile noastre naţionale.
Efectele sunt deja uşor de sesizat.
Într-un proces de aşa-zisă democratizare a învăţământului, autoritatea
şcolii a decăzut, ajungându-se ca în multe privinţe actul decizional să
fie transferat asupra elevilor sau studenţilor. Se înţelege că, pe
această cale, multe dintre obligaţiile lor şcolare şi-au pierdut din
importanţă, fiind tratate ca activităţi benevole, iar prin aşa zisă
reconsiderare a relaţiei profesor – elev sau student au fost incitate
elementele recalcitrante din rândul tinerilor să provoace acte de
dezordine şi nesupunere. În unele din lăcaşurile instituţiilor de
învăţământ se petrec chiar lucruri abominabile care, datorită
mediatizării, au ajuns să creeze o stare de îngrijorare atât din partea
tinerilor cât şi a părinţilor.
Deşi degradarea învăţământului se accentuează pe zi ce trece, nimeni
nu-şi asumă însă vreo responsabilitate. Ca într-un carusel al
deşertăciunii titularii acestui portofoliu, mulţi dintre ei neavând nici
o legătură profesională cu domeniul, o dau înainte cu „reforma” şi toate
aberaţiile lor, deşi produc efecte catastrofale, sunt considerate măsuri
de stimulare a progresului şi a performanţei în învăţământ. Toţi vorbesc
de situaţia dezastruoasă în care se găseşte învăţământul românesc, însă
măsurile pe care le iau, în loc să ducă la o ameliorare a situaţiei
existente, din contra, adâncesc şi mai mult prăpastia.
Dacă avem în vedere că la această stare de lucru se asociază şi
decadenţa din mediile extraşcolare, unde bântuie fel de fel de curente
care le inoculează tinerilor comportamente huliganice, cu excese de
violenţă, demobilizându-i, totodată, de la eforturile pe care ar trebui
să le depună pentru a învăţa şi a se pregăti, ne facem o imagine deloc
optimistă cu privire la calitatea generaţiei care va prelua destinele
acestei ţări.
Aproape în toate domeniile s-au încercat fel de fel de asemenea formule
străine, sub presiunea unor organisme internaţionale, adevărate centre
de putere mondială, iar rezultatele, dezastre incontestabile, sunt la
îndemâna oricui să le constate.
Eminescu, ca de alt fel toţi marii oameni de spirit pe care ia avut
neamul românesc, s-a pronunţat categoric împotriva acestei modalităţi de
a guverna, respectiv printr-o politică străină de realităţile noastre
interne. „Natura poporului – spune Eminescu – instinctele şi înclinările
lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe
când ţese la războiul vremii, acestea să fie determinante în viaţa unui
stat, nu maimuţăreala legilor şi obiceiurilor străine. Deci, din acest
punct de vedere, arta de a guverna e ştiinţa de-a ne adapta naturii
poporului, a surprinde oarecum stadiul de dezvoltare în care se află şi
a-l face să meargă liniştit şi cu mai mare siguranţă pe calea pe care a
apucat.....nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimeni
sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol.”9
Eminescu n-a fost şi nici nu putea fi indiferent faţă de soarta neamului
său. Spiritul său luminat i-a permis să înţeleagă fenomenologia socială
şi politică, mecanismele guvernării, problematica atât de nebuloasă a
intereselor ce se confruntau în arealul puterii. Prin urmare, analizele
lui s-au dovedit a fi adevărate rechizitorii de condamnare a celor care
îşi adjudecau puterea pentru a-şi satisface propriile interese sau de
partid, înşelând încrederea maselor prin invocarea demagogică a
principiilor democratice de guvernare. „Dacă noi ne-am preocupa numai de
interesul de partid – spune Eminescu – şi n-am prevedea că dezastrele
financiare şi economice ce ameninţă ţara au să cadă mai mult asupra
celor nevinovaţi decât asupra celor vinovaţi, am putea sta nepăsători în
faţa operei de distrugere a ordinii politice şi economice, întreprinsă
şi continuată cu atâta stăruinţă de către puternicii zilei. Situaţia
însă e prea gravă ca să nu denunţăm ţării pe aceia cari sunt adevăraţii
vinovaţi şi, plini de încredere în simţul deşteptat al tuturor
oamenilor de bine, credem că lumina va creşte mereu până ce adevărul se
va deosebi de minciună.”10
Din câte se vede, Eminescu era optimist şi încrezător în îndreptarea
lucrurilor, ceea ce îl mobiliza să lupte împotriva nedreptăţilor şi a
relelor politice, să-i demaşte pe cei care prejudiciau interesul public,
uneori cu implicaţii deosebit de grave pentru viitorul naţiunii.
Păstrând proporţiile, am putea spune că problemele actuale ale
guvernării României poartă, încă, pecetea timpului pe care-l demască
Eminescu şi, din păcate, instituţiile de putere ale satului nu prea au
progresat pe calea democratizării, iar viaţa politică devine tot mai
mult un domeniu de confruntare a intereselor de grup în detrimentul
celor naţionale. Poate din aceste motive, oamenii de bine din România
contemporană şi mă refer la cei cu o pregătire solidă şi cu pricepere,
experimentată în diverse domenii de interes şi utilitate publică, cu o
morală sănătoasă, iau distanţă de politică, deşi insatisfacţia şi
dezgustul faţă de ceea ce se întâmplă în sferele puterii le încearcă şi
ei ca, de alt fel, marea majoritate a populaţiei. Se pare că,
deocamdată, noi nu ne învrednicim de aceeaşi încredere pe care o avea
Eminescu în viitorul României. Să sperăm, totuşi, că este o stare
trecătoare şi să năzuim că acea lumină în care credea şi Eminescu ne va
ajuta şi pe noi să găsim calea spre adevăr şi dreptate.
Opera politică a Luceafărului poeziei româneşti, după cum am mai
subliniat, este impresionant de vastă şi, în acelaşi timp, surprinzător
de actuală. Textele pe care le-am selectat, pentru a sublinia
actualitatea gândirii sale politice, cred că ne conving de această
realitate. Dar nu numai atât, ele cred că ne conving şi de valoarea
excepţională, teoretică şi practică, a acestei opere. Cunoscător profund
a ceea ce a creat mai de preţ gândirea umană în domeniul filozofiei
politice, Eminescu a realizat, la rândul său, o operă care, prin
valoarea ei excepţională, poate intra în panteonul de aur al culturii
universale.
Actualitatea operei sale politice ne mai lămureşte însă un lucru şi
anume motivul pentru care anumiţi indivizi, ajunşi pe căi oculte în
sferele puterii dar care sunt ostili neamului nostru, servind interesele
acaparatoare ale unor puteri străine, încearcă, pe diferite căi, să-l
defăimeze, să-i minimalizeze personalitatea. Ei cred că în felul acesta
opera eminesciană va pierde în credibilitate şi nu va mai avea forţa de
persuasiune şi cultivare a spiritului naţional, pe care-l vad ca un
obstacol în realizarea intereselor lor oculte. „Eminescu trebuie
contestat şi demitizat – trona categoric, un anume Cezar Preda, lacheu
patentat din grupul „elitist” de care s-a înconjurat fostul preşedinte,
Traian Băsescu – dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din
acest punct de vedere, el e realmente nul.”11 Deci „Eminescu
trebuie demitizat”! Şi poate că acest lucru trebuie făcut cât mai
repede, după cum lasă să se înţeleagă stilul categoric în care ni se
cere acest lucru. Vedeţi cum se demască nemernicii!? Nu mai au răbdare.
Le stă Eminescu în cale şi nu-şi pot definitiva planurile diavoleşti.
Un alt individ, tot din sferele puterii, un antiromân declarat, dar,
culmea, fost director, în două mandate, la Institutul Cultural Român,
l-am numit pe Horia Roman Patapievici, şi-a permis şi el să-l atace pe
Eminescu, afirmând că acesta „nu ne mai poate apărea decât ca
exasperant de învechit… Iar cultura din ultimii ani, în
luptă pentru integrarea europeană, nu doreşte decât să scape de tot ce
este „învechit”- adică să fie progresistă. Pentru nevoia de chip nou a
tinerilor, care în cultura română de azi doresc să-şi facă un nume bine
văzut în afară, Eminescu joacă rolul cadavrului din debara.”12
Articolul cu pricina a provocat aprinse dispute în presa românească.
Marea majoritate a reacţiilor au fost de condamnare a acestui atac
obraznic, ceea ce l-a determinat pe autor să-şi „clarifice” punctul de
vedere, încercând să inducă ideea că a fost greşit înţeles. Nu! N-a fost
greşit înţeles. Opinia individului nu este una singulară, accidentală.
Ea se înscrie într-un plan mai amplu de demitizare a celui care
întruchipează esenţa spiritualităţii româneşti, sau după cum spunea Titu
Maiorescu „cea mai înaltă încorporare a inteligenţei româneşti”.
Obstacularea promovării în străinătate a operei lui Mihai Eminescu,
precum şi a altor corifei ai culturii naţionale, atribut al ICR, al
cărui buget, surprinzător, a crescut substanţial pe timpul
directoratului acestui individ, ar fi, să zicem, tot o chestiune de
percepţie greşită? Sau faptul că în programa şcolară Eminescu este tot
mai cenzurat, până ce, doamne fereşte, va dispărea de tot, să fie o
problemă ce ţine de modernizarea învăţământului, după nişte proiecte pe
care o parte dintre noi ne încăpăţânăm să nu le acceptăm? Sau defăimarea
altor valori naţionale, sub patronajul aceluiaşi ICR, să fie oare
„manifestări artistice” contemporane al căror mesaj noi nu-l înţelegem?
Nu! Îl înţelegem foarte bine. Sunt încercări disperate ale celor
crescuţi şi dresaţi într-un mediu ostil poporului român de ne eroda şi
submina identitatea naţională şi dreptul istoric de a ne păstra
tradiţiile, cultura, de a ne educa tânăra generaţie în spiritul
apartenenţei la acest neam. În august 2016 academicianul Sorin
Dumitrescu atrăgea atenţia într-o şedinţă ţinută în Aula Academiei
Române că ”în aceste zile, vânzătorii de pământ românesc, veritabili vânzători
de ţară, sunt dublaţi de intelectualii vânzători şi ei de
valori, adevăraţi uzurpatori ai axiologiei identitare. În ordine
spirituală, colonizarea axiologică se execută într-ascuns, la adăpostul
vacarmului politic generat de scenariul public al pedepsirii corupţilor.
Ca urmare, colonizatorul poate umbla liniştit la tabloul de siguranţe
ale sistemului de valori identitare, fără ca cineva să observe.”13 Deci,
dacă românii vor fi în continuare nepăsători şi-i vor lăsa pe cei de
teapa lui Patapievici să ne umble la ”blocul de siguranţe” al
identităţii naţionale, vom rămâne pe întuneric şi să nu pierdem din
vedere că mulţi dintre noi deja orbecăiesc în obscuritatea identitară.
Le spunem însă tuturor acestor detractori că spiritul eminescian nu este
antieuropean şi, prin urmare, al cultiva şi, mai ales, a educa tânăra
generaţie în acest spirit nu contravine cu nimic valorilor europene.
Eminescu s-a dovedit a fi mult mai european decât unii activişti de
astăzi ai europenismului, numai că el n-a înţeles comuniunea ca un
proces de renunţare la identitatea naţională. Din contra, dragostea lui
de neamul din care s-a plămădit s-a făcut simţită şi în aceste analize,
prin evidenţierea patrimoniului etno-cultural, geografic şi istoric cu
nimic mai prejos ca cel al altor naţii, patrimoniu care ne dă dreptul şi
ne obligă în acelaşi timp să ne cultivăm şi să ne afirmăm identitatea,
nu într-o manieră exclusivistă, xenofobă. Nu, Eminescu n-a fost nici
xenofob, nici antisemit. A fost însă naţionalist, afirmându-şi cu
mândrie identitatea şi militând ca poporul său să nu fie batjocorit, să
nu devină o naţiune secundară într-o familie europeană.
Tot felul de intrigi se ţes şi astăzi pentru a ne minimaliza rolul pe
care merităm să-l avem pe scena vieţii politice internaţionale „Nenorocitele
astea de ţări ale noastre – spunea Eminescu la vremea lui - sunt demult,
dar mai cu seamă de la fanarioţi încoace, scena unui joc de intrigi
internaţionale, cari se ţes, se încălcesc, dar din nenorocire se
discălcesc totdeauna în defavorul lor şi mai cu seamă a elementului
românesc din ele”14
Nu cumva aşa se petrec lucrurile şi astăzi? Nu cumva interesele ce şi le
dispută marile puteri în spaţiul geografic al României, cu complicitatea
condamnabilă a oficialilor români, a căror autoritate se bizuie mai mult
pe sprijin extern decât intern, reprezintă una din cauzele fundamentale
ale decăderii ţării?
În concluzie, cred că avem datoria, cel puţin cei care mai credem în
românism, cei care mai simţim că aparţinem neamului românesc şi ne mai
încearcă vreun sentiment de mândrie naţională, cei care conştientizăm că
atacurile împotriva identităţii noastre naţionale nu sunt deloc o
himeră, să-l apărăm pe Eminescu. Avem nevoie de Eminescu, avem nevoie de
spiritul său nealterat. Spiritul său este pavăza noastră şi, din păcate,
acest lucru îl ştiu mai bine neprietenii noştri.
Cred că ar trebui să încetăm a ne mai tângui şi să trecem la acţiuni mai
hotărâte. Să milităm pentru a-l reaşeza pe Eminescu în locul pe care-l
merită şi, în primul rând, în tot ceea ce înseamnă învăţământ. Degeaba
ne străduim noi să cultivăm spiritul eminescian în festivităţi care
devin din păcate din ce în ce mai restrânse, dacă tânăra generaţie
continuă să fie intoxicată cu învăţătură internaţionalistă sau, mai nou,
globalistă, în genere potrivnică identităţii de neam.
Eminescu nu trebuie să lipsească, nu numai din manualele de literatură
română, dar şi din cele de filozofie, istorie, geografie, astronomie,
ştiinţe politice, juridice, diplomaţie etc. Dar, din câte se constată,
şi din cele de literatură se străduie adepţii globalismului să ni-l
scoată. Nu multe popoare se pot mândri cu un asemenea geniu. Noi nu ne
învrednicim nici măcar să-l cinstim cum se cuvine. Şi avem atâta nevoie
de el! Neprietenii ştiu de ce. Tocmai din acest motiv caută să ni-l
defăimeze, să ni-l demitizeze.
Cred că ar trebui să regretăm că nici generaţia noastră n-a reuşit să
facă România pe care şi-a dorit-o, cu atâta ardoare, Mihai Eminescu, cel
mai mare poet al neamului nostru, dar şi cel mai sincer şi mai statornic
iubitor de neam. Măcar să nu ne abandonăm datoria de a milita continuu
pentru a-i păstra neîntinată memoria şi a-i cultiva spiritul şi să facem
în aşa fel încât detractările împotriva lui să rămână fără audienţă şi
totodată să devină condamnabile pe arii sociale din ce în ce mai extinse.
Să milităm, în primul rând, ca Eminescu să-şi redobândească locul
cuvenit în programele şcolare, pentru că fără el tânăra generaţie va
continua să rătăcească, iar peste ani nu va mai avea nici măcar cine să-l
apere.
 conf.univ.dr.
Alexandru AMITITELOAIE
Note
1
Mihai Eminescu, Trecutul partidelor noastre, 26 februarie 1880,
din volumul Eminescu, sens, timp şi devenire istorică, volum
îngrijit de Gh. Buzatu, Şt. Lemny, Ioan Saizu, Universitatea „Al. I.
Cuza”, Iaşi, 1988, p. 217
2
Ibidem
3
Idem p. 216
4
Ibidem
5
Mihai Eminescu, Arta guvernării, 1 aprilie 1882, idem p. 380
6
Mihai Eminescu, Civilizaţia economică şi politică, idem, p. 416
7
Idem, p. 418
8
Ibidem
9
Mihai Eminescu, Arta guvernării, idem p. 381.
10
Mihai Eminescu, Trecutul partidelor noastre, idem p. 218
11
Revista „Lumea”, nr. 3/2008, p. 102
12
Articolul Inactualitatea lui Eminescu în ,,anul” Caragiale,
semnat de H.-R. Patapievici, Flacăra, nr.1-2, 2002, p. 86.
13
https://www.rostonline.ro/2016/08/sorin-dumitrescu-cere-academiei-sa-se-opuna-colonizarii-axiologice-si-identitare-a-grupurilor-soros-in-romania/
14
Mihai Eminescu, Şi cum vin cu drum de fier, 22 ianuarie 1880,
idem, p.
|
|
