România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dictatul de la Viena din 30 august 1940,              un atentat odios împotriva independenţei, suveranităţii naţionale şi integrităţii României

 

Începând cu anul 1938, situaţia internaţională a României a devenit tot mai complexă, datorată în primul rând, extinderii agresiunii statelor fasciste spre sud-estul european, încălcând dreptul popoarelor la independenţă şi suveranitate naţională, integritatea teritorială şi existenţa statală. La 29 septembrie 1938, şefii guvernelor Germaniei naziste, Italiei fasciste, Angliei şi Franţei semnează acordul de la Munchen prin care se lasă mână liberă Germaniei naziste şi Ungariei horthyste să dezmembreze Cehoslovacia. Prin aceasta se inaugurează politica de cesiuni ( cedarea proprietăţii ) teritoriale în centrul, estul şi sud-estul Europei în favoarea ţărilor revizioniste, ignorându-se prevederile tratatelor de pace de după primul război mondial, stabilite pe principiul naţionalităţilor şi în baza hotărârii de autodeterminare a popoarelor.

În astfel de condiţii, primejdia revizionismului şi anexionismului maghiar, pe românii din Transilvania nu i-au lăsat indiferenţi privind politica de expansiune teritorială a guvernului de la Budapesta, pregătindu-se pentru a preântâmpina astfel de intenţii.

După dezlănţuirea de către Germania hitleristă, a războiului împotriva Poloniei, la 1 setembrie 1939 şi declanşarea celui de-al doilea război mondial, guvernul horthyst şi-a intensificat acţiunile pentru pregătirea şi declanşarea, cu ajutorul Germaniei naziste, a unui atac împotriva României pentru cotropirea Transilvaniei. În acest sens Marele Stat Major german a cerut guvernului horthyst mobilizarea a 250 000 de soldaţi la graniţa cu România.

Dezlănţuirea celui de-al doilea război mondial, concesiile şi cedarea în faţa Germaniei hitleriste, lipsa de fermitate şi unitate a statelor europene şi a altor state în faţa politicii agresive a imperialismului german, schimbarea raportului de forţe pe plan european în favoarea ţărilor agresoare, adepte ale politicii de revizuiri şi cotropiri teritoriale, dezmembrarea frontului ţărilor şi forţelor ce militau pentru menţinerea păcii şi securităţii mondiale au contribuit la izolarea României în viaţa politică internaţională, au favorizat aducerea la cârma ţării a unui regim de dictatură militaro-fascistă. La 29 iunie 1940, în urma unor note ultimative ale guvernului sovietic, guvernul român a fost nevoit să cedeze teritoriul dintre Prut şi Nistru şi partea de nord a Bucovinei care au fost încorporate Uniunii Sovietice.

Dându-şi seama de situaţia grea în care se afla România şi dorind să profite de izolarea acesteia pe plan internaţional pentru satisfacerea revendicărilor lor teritoriale, cercurile guvernante horthyste şi-au intensificat, la sfârşitul lunii iunie 1940, campania revizionistă împotriva României. În acest scop la 27 iunie 1940, a avut loc la Budapesta o şedinţă a guvernului ungar la care s-a hotărât să se acţioneze cu toate mijloacele pentru ca România să fie „ constrânsă să satisfacă pretenţiile teritoriale ungare” ; în acelaşi scop, Consiliul Superior al Apărării Naţionale a declarat mobilizarea generală şi a ordonat desfăşurarea treptată a unor mari unităţi militare spre frontiera cu România. Totodată, în zilele următoare, personalităţi politice ale regimului horthyst şi-au intensificat contactele şi schimburile de opinii cu reprezentanţi ai celui de-al treilea Reich în vederea obţinerii consimţământului acestuia pentru un atac armat împotriva României şi, eventual, a unui sprijin militar nazist. România se confrunta cu o reală izolare, pacea şi liniştea României atârna în bună parte de înţelegerea deplină cu vecinii săi, ceea ce amplifica îngrijorarea guvernului român, deoarece referirea se făcea la acei vecini (Ungaria şi Bulgaria), care-şi exprimau făţiş şi tot mai insistent pretenţiile teritoriale nedrepte, lipsite de orice temei.

În aceste condiţii grele pentru România, regele Carol al II-lea l-a convocat la palat pe ministrul nazist la Bucureşti, pentru a-i comunica personal hotîrârea de strânsă colaborare cu Germania în toate domeniile, solicitând fuhrerului să trimită o misiune militară germană în România, ca semn al paşilor de apropiere către Germania. şi a supunerii faţă de exigenţele naziste. În acest sens la 4 iulie 1940 a fost format un guvern condus de Ion Gigurtu care a declarat că înţelege să facă o politică de integrare sinceră în sistemul creat de Axa Berlin-Roma. La indicaţia regelui Carol, noul ministru al afacerilor străine, Mihail Manoilescu, a transmis ministrului Germaniei în România, Fabricius, în ziua de 6 iulie 1940, angajamentul guvernului român că va începe, aşa cum recomanda fuhrerul, tratative cu guvernul horthyst.

Şantajul exercitat de conducătorii nazişti a îmbrăcat forme de-a dreptul ameninţătoare cu ocazia vizitei pe care Ion Gigurtu şi Mihai Manoilescu au făcut-o în Germania la mijlocul ultimei decade a lunii iulie 1940. Astfel, în timpul intrevederii de la Fuschl din Austria, din 26 iulie 1940, von Ribbentrop ( ministru de externe a Germaniei), declara că sosise „ marea perioadă a revizuirii tratatelor” şi „recomandă” reprezentanţilor României să ajungă la o înţelegere cu guvernul Ungariei. Soluţionarea, sublinia von Ribbentrop, trebuie să se înfăptuiască cât mai rerpede posdibil, deoarece, în caz contrar, „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”. În după-asmiaza aceleaşi zile , reprezentanţii României au fost primiţi de Hitler, care a ţinut şi el să remarce că România trebuie să cedeze Ungariei horthyste o parte din Transilvania, astfel încât să se realizeze un compromis „ între vechile şi actualele posesiuni”, după cum afirma el, şi a cerut ca guvernul român să înceapă imediat tratativele cu guvernul horthyst. Dictatorul german a precizat că dacă România nu ajunge la un acord cu Ungaria atunci „Germania va cumpăni cu atenţie interesele ei şi ar putea să considere aceste interese atât de vitale, încât, în anumite condiţii ar fi gata să lupte, în cazul când cineva le-ar leza”.

În principiu, Carol al II-lea accepta calea propusă de Hitler, dar căuta să-l convingă pe acesta să impună guvernelor ungar şi bulgar moderaţie, în chiar interesul Reichului şi pentru a nu zgudui situaţia internă din România, subliniind posibilitatea ca poporul român să nu accepte noi cedări teritoriale şi să se angajeze într-un război. Regele făcea câteva propuneri, care după părerea lui şi a guvernului român, ar fi obişnuit masele cu ideea unor mici rectificări ale frontierelor: la baza negocierilor să stea ideea schimbului de populaţie; să nu se recurgă la arbitrajul Axei; să nu se exercite asupra guvernului român nici un fel de presiuni; Germania să-şi asume atribuţii mai ample şi să dea garanţii României „împotriva oricărei posibilităţi şi încercări de violare a teritoriului ţării noastre de oriunde ar veni”.

Discuţia din Germania precum şi convorbirile din zilele de 27-28 iunie de la Roma cu Mussolini ( conducătorul fascist al Italiei ) şi Ciano (diplomat şi politician italian), pline de ameninţări directe şi brutale la adresa României şi graba, au evidenţiat încă o dată situaţia extrem de critică a României, aflată, practic la cheremul puterilor Axei.

Încă la 3 august 1940, şeful guvernului ungar , Teleki Păl, a înaintat un „Pro-memoria” şefului guvernului italian, Mussolini, în care expunea întreaga strategie expansionistă horthystă faţă de România, pretenţii ce vizau o mare parte a Transilvaniei, inclusiv zona locuită de secui. Documentul avertiza asupra faptului că guvernul ungar respingea ideea unui transfer de populaţie magheară sau secuiască din România în Ungaria, unica soluţie fiind anexarea la Ungaria a unor teritorii româneşti, ceea ce s-a realizat la 30 august 1940, prin dictatul odios de la Viena, impus României de Germania nazistă şi Italia Fascistă , care a smuls din trupul ţării partea de nord-vest a României şi anexată Ungariei horthyste, care a instaurat aici un regim de ocupaţie horthysto -fascist.

Ameninţările la adresa României, au indignat profund opinia publică. Armata, întregul popor român îşi afirma hotărârea de a se opune cu arma în mână ciuntirii teritoriului naţional de către Ungaria hortistă prin agresiune. La Baia Mare , de pildă, în rândul maselor se auzeau tot mai des cuvintele: „Nu admitem înstrăinarea vreunei părţi a ţării şi prin urmare nici diminuarea sau dezmembrarea Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, sub nici un pretext. Protestăm împotriva tratatelor începute. Nici un fel de sacrificiu nu va fi prea mare pentru a ne menţine onoarea, demnitatea şi patrimoniul naţional”. În acelaşi timp, masele muncitoare ale naţionalităţilor conlocuitoare - maghiari, germani şi alţii, îşi afirmau dezacordul faţă de tendinţele expansioniste ale Ungariei horthyste asupra României.

Dacă la întreruprea tratativelor de la Turnul Severin, ambele părţi declaraseră că se vor reântâlni după scurt timp, la 27 august, Legaţia germană la Bucureşti a anunţat pe ministrul de externe român că este invitat „ la o convorbire asupra afacerii ungaro-române”, pentru 29 august, la Viena, recomandând ca ministrul român să aibă şi „depline puteri pentru tratative”. Invitaţia atesta faptul că Hitler hotărâse să ia el în mână finalizarea tratativelor româno-ungare de la Turnul Severin pentru a reglementa nemijlocit pretenţiile teritoriale ale Ungariei faţă de România, urmând să dea o asemenea soluţie încât, pe de o parte, să deschidă fără luptă accesul trupelor germane spre Budapesta şi Bucureşti, iar, pe de altă parte, să creeze o asemenea situaţie care să determine ca în viitor ambele ţări să servească, deopotrivă, interesele Germaniei., Dictatorul german era pe deplin edificat asupra netemeiniciei cererilor horthyştilor, mărturisind deschis acest lucru lui Ciano, cu ocazia intervederii din 28 august 1940, când spunea: „Soluţionarea problemei este îngreunată îndeosebi de faptul că pretenţiilor teritoriale psihologic extrem de populare în rândurile poporului maghiar i se opune imperativul demografic inatacabil”.

În nota întocmită de ambasadorul Schmidt despre convorbirea Hitler - Ciano se arăta, referitor la compoziţia demografică a teritoriului disputat, că: „ la un milion şi jumătate de maghiari revin trei milioane de români şi 6-700 mii de germani. Pretenţiile maghiare se ridică la 66 000 de kilometri patraţi, adică ungurii pretind două treimi dintr-un teritoriu disputat, pe care ei locuiesc doar într-o treime a lui. De fapt, Ungaria ar trebui să accepte orice compromis, doar nimic n-a dobândit prin propriile puteri; succesele revizioniste obţinute le datorează exclusiv fascismului şi naţional-socialismului”.

Cu toate acestea, Hitler era hotărât să acţioneze pentru realizarea pretenţiilor horthyştilor, considerând că România făcea parte dintre ţările duşmane Axei. În felul acesta el recompensa Ungaria horthystă pentru devotamentul şi sprijinul său faţă de politica revanşardă a Germaniei şi Italiei şi sancţiona România pentru fidelitatea ei faţă de politica de securitate colectivă şi a pactelor regionale.

Noua frontieră ungaro-română a fost fixată de Hitler în ziua de 27 august. Urmărind traseul ei putem constata ce considerente de ordin strategic şi militar au stat la baza „judecăţii” fuhrerului: s-a avut în vedere, în primul rând ca Axa, sau mai bine zis Germania hitleristă, să pună stăpânire, prin intermediul lui Horthy ( conducătorul Ugariei şi vasal lui Hitler), aliatul său fidel, pe crestele Carpaţilor răsăriteni, poziţie strategică extrem de importantă totodată noua frontieră pătrundea ca un pumnal până în inima României, oprindu-se în apropierea Braşovului. De aici şi până în zona petroliferă nu erau decât câţiva zeci de kilometri, pe care trupele motorizate şi blindatele gerrmane îi puteau parcurge , la nevoie, în numai câteva ore.

În afara motivelor de ordin strategic şi militar, un rol important în stabilirea noii frontiere dintre România şi Ungaria l-au avut şi considerentele de ordin politic. Hitler urmărea ca prin aşa-zisa reglementare a „diferendului” teritorial ungaro-român să provoace o mai mare dezbinare între cele două ţări, ceea ce favorizează subordonarea lor, pe toate planurile, Reichului nazist. Nesatisfăcând integral pretenţiile Ungariei, Hitler ştia că aceasta va continua şi în viitor să pretindă teritorii româneşti de dincolo de Carpaţi, rămânând astfel legată de interesele Berlinului. Pe de altă parte, s-a avut în vedere că România nu se va împăca niciodată cu pierderea acestei părţi din trupul ei şi va face importante concesii economice şi politice Germaniei, în speranţa revizuirii dictatului de la Viena.

Odată sosită la Viena delegaţia română, formată din Mihail Manoilescu (ministru afacerilor străine) şi Valer Pop (avocat şi om politic român), a constatat că, de fapt, nu fusese chemată pentru tratative, ci pentru a lua act de o sentinţă deja hotărâtă, fără a putea spune măcar un singur cuvânt, fără a-şi putea apăra dreptatea cauzei, încălcând în modul cel mai brutal independenţa şi suveranitatea Statului Român. Miniştrii de externe ai Germaniei naziste şi Italiei fasciste s-au constituit, cu de la ei putere, într-un „tribunal arbitral” şi au cerut reprezentantului ţării noastre, pe un ton ultimativ, să accepte „arbitrajul” guvernelor german şi italian, ameninţând că, în caz contrar, România va deveni obiectul unei agresiuni armate, va fi invadată şi ştearsă de pe harta Europei. Von Ribbentrop a repetat în mod insistent că nu poate fi vorba de un război al României numai cu Ungaria, ci, inevitabil şi cu alte state vecine, ceea ce ar avea drept rezultat „nimicirea României”. Ribbentrop şi Ciano, au pus delegaţia României în faţa unei decizii prestabilite, obligând-o să-şi pună semnătura pe actul dictatorial. Înfăţişând situaţia în care a fost pusă delegaţia română la Viena, Mihail Manoilescu, ministrul de externe român, telegrafia la Bucureşti, în ziua de 29 august 1940: „Totul apare ca o piesă scrisă dinainte în care nici o singură vorbă, nici un singur gest nu se poate schimba. Alternativa pe care mi-au pus-o, a fost următoarea: sau primim arbitrajul astăzi, cel mai târziu la miezul nopţii, încât mâine să se poată da hotărârea, sau dacă nu primim, vom fi mâine atacaţi şi va fi sfârşitul României.....”.

Consiliul de Coroană a dezbătut cererea ultimativă de la Viena, în noaptea de 29 spre 30 august. Zece particianţi, printre care C.I.C. Brătianu, Ion Mihalache, Mihai Popovici, Victor Iamandi, general Arthur Văitoianu, prof. Silviu Dragomir, Victor Antonescu, mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, au cerut respingerea arbitrajului şi apărarea cu forţa armată a teritoriului naţional. Acest punct de vedere a fost susţinut şi în a doua şedinţă a Consiliului de Coroană, din noaptea de 30 spre 31 august, când se cunoştea harta cu ciuntirea teritorială a României. Fără a admite în fond dictatul, cea mai mare parte dintre parrticipanţi, 21, în frunte cu I. Gigurtu, luând în seamă situaţia internaţională deosebit de gravă pentru ţară, au considerat că România nu are şanse de a se apăra pe cale armată în faţa unei forţe militare mult superioare , chiar dacă am avea în vedere numai Germania şi Ungaria şi a unor atacuri probabile din mai multe părţi şi au considerat necesar să se supună dictatului. De altfel, trebuie remarcat că presiunile asupra României la Viena au crescut necontenit, ajungându-se la o somaţie doar pentru cinci minute, în care guvernul român urma să dea răspuns. Votul Consiliului de Coroană a fost generat de un raţionament major, pe care un ziar al vremii avea să-l formuleze astfel: Consiliul de Coroană a fost nevoit „să aleagă între salvarea fiinţei politice a statului nostru şi posibilitatea dispariţiei lui”.

Astfel România a fost obligată să cedeze Ungariei horthyste o parte a Transilvaniei cu o suprafaţă de 43 492 kmp şi o populaţie de              2 667 000 locuiutori, din care mai puţin de jumătate (50,2%) erau români, 37,15% maghiari şi secui, iar restul era format din germani, evrei şi alte naţionalităţi..

Acest dictat a stârnit mari şi numeroasae revolte populare în ţară şi străinătate, la care au participat şi albaiulieni protestând în Piaţa Mihai Viteazul. Problema anulării dictatului fascist a preocupat întregul popor român, mai ales că horthyştii unguri au trecut la numeroase forme de suprimare a românismului, restrîngerea drepturilor şi libertăţilor populaţiei nemaghiare şi la batjocorirea cruntă a acestora, prin legi şi justiţie excepţională şi administraţie militarizată. Odiosul tratat a atras revolta opiniei publice internaţionale, exprimând în presă şi la radio sentimente de solidaritate faţă de poporul român. Toate aceste manifestări nu au putut schimba verdictul lui Hitler şi Mussolini. Nord-vestul României a trebuit cedat temporar până la sfârşitul celui de al           II-lea război mondial.

Întrucât maghiarii nu renunţă la gândul revendicării teritoriale a Transilvaniei, românii şi guvernul României au obligaţia de a veghea cu maximă prudenţă la apărarea integrităţii României.

 

 

Dragomir VLONGA