România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Eminescologie şi nişte alese cronici…

 

Tot mai rari sunt cei ce abordează Weltanschauung-ul eminescian mai adânc decât galaxiedricul Dumitru Velea, în cartea-i nouă, de 442 de pagini („format A-5"), Pragul de jos–«volumul III–Strânse laolaltă», Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” (ISBN 978-973-7920-28-7), 2020.

Distinsul Receptor (siglă, infra, DR): Maestre, lăsând în seama academiilor din spaţiul spiritual al Pelasgimii > Valahimii să lămurească „pentru totdeauna“ dacă-i pleonasmită în sintagma utilizată în titlu, «strânse [unite / reunite] laolaltă», îngăduiţi-mi să clarific aleşilor noştri cititori, cu această ocazie, în ce constă „galaxiedricitatea” lui Dumitru Velea ca poet al paradoxurilor existenţiale din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi nu numai al cultivării oximoronului, ca dramaturg, ca eseist-lirosof, ca teoretician, ca regizor, ca istoric, sau drept critic literar, folclorist, etnolog, în general, ca filosof al culturii / artei…, dar nu şi în calitate de fondator (din anul 2016) şi redactor-şef al revistei Banchetul (Petroşani), căci despre publicist şi despre articolul-program al periodicului scris-aţi foarte exact Dvs., şi în Pagini de istorie literară valahă de mâine, IV (Timişoara, Waldpress, 2018, pp. 259–261 şi 312–317).

Ion Pachia-Tatomirescu (siglă, infra, I. P.-T.): Şi cu privire la binecuvântat-aleasa-i operă de galaxiedric al postbelic-secundului val refluxgeneraţionist (The Generation of Deep Clearness), „val“ de retragere la matcă şi de cristalizare în profunzime a esteticii paradoxismului, fireşte că ai toate „dezlegările-mi“ şi „delegările academice“, pentru acest anotimp „Covid-at” al anului, de un real ajutor fiindu-ţi şi „auctorialul bilanţ îndesat” în pagina a doua a veleanei cărţi evidenţiate de primul alineat al dialogatei noastre cronici.

DR: Intens-înrăzărita operă de poet a lui Dumitru Velea (născut în Zodia Vărsătorului, la 29 ianuarie 1948, în localitatea Cioflanu, com. Dăneasa, judeţul Olt, absolvent / licenţiat – în 1973 – al Facultăţii de Filologie de la Universitatea din Craiova, literat despre care şi Dvs. aţi scris, prin anotimpuri, nenumărate recenzii / cronici, fie numai despre poet, fie numai despre dramaturg / eseist, publicate mai întâi în revistele Caietele Dacoromâniei–Timişoara, ISSN 1224-2969, anul I, nr. 1 / 1996, p. 12 sq., Rostirea Românească–Timişoara, ISSN 1224-0478, anul al XI-lea, nr. 1-3 / ianuarie-martie, 2005, p. 66 sq; anul al XII-lea, nr. 7-8-9 / iulie-august-septembrie, 2006, paginile 19 – 21. etc., apoi, „revăzute şi augmentate”, în masiva Dvs. lucrare, Pagini de istorie literară valahă de mâine, în volumul al II-lea–Timişoara, Waldpress [ISBN 978-606-614-091-1 / ISBN 978-606-614-128-4], 2015, pp. 295–311, cât şi în mai sus-amintitul volum al IV-lea, din anul 2018, însă la paginile 203–217 şi 259–261),

se cuprinde până acum în 14 volume: Lucifera, I, poeme, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1973; Cuvinte fără orizont (Cartea fragmentelor I), psalmi, Petroşani, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu” (ISBN 973-96391-6-X), 1995; Odette, poeme, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1995; A doua navigaţie (Poeme descriptive), Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1997; Simplu, poeme, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1998; Pânza de in, poeme, Timişoara, Editura Helicon, 1999; Nisipul cu oase, poeme, Deva, Editura Călăuza, 1999; Fărâme de piatră, poeme, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2000; Locul gol / Imagini trezite, poeme, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 2002; Din Ţara Căpuşelor, egloge, Ed. Scrisul Românesc, 2002; Viţa de vie. 1001 haiku-uri, ediţie bilingvă (în română şi în franceză–versiunea franceză: Eugenia Buioca), Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2003; Recviem pentru inocenţi, poeme, Craiova, Editura Sitech, 2004; Tămâie, mamă, tămâie / Plângerile preaîndurătoarei mame, Bălaşa, poeme, Ed. Sitech, 2005; Xerxes la Hellespont, poeme, Bucureşti, Editura Ideea Europeană (ISBN: 978-973-1925-53-0), 2010; etc.; în afară de volumul bilingv constituit din 1001 micropoeme-haiku (supra), lui Dumitru Velea i s-au întocmit, tradus şi publicat câteva antologii de poeme din volumele-i de mai sus, în limbile: albaneză (în tâlmăcirea lui Baki Ymeri / în anul 2014), ebraică (translare de Menachem M. Falek / Odette, în anul 2015 şi Convoi spre Babilon, în 2018), engleză (în traducerea Marianei Zavati Gardner / în anii 2008, 2010), germană (în versiunea Feliciei Laura Birău / anul 2017), rusă („perevodciţă”: Lilia Manole / anul 2018) etc.

Opera de dramaturg a lui Dumitru Velea se încorolează până în prezent în şapte opuri de piese de teatru „pentru copii şi disperaţi“, de „drame ale eliberării“, de „drame istorice“ etc. : Zilele de pe urmă, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1994; Muntele de sticlă («piese pentru copii şi disperaţi»), Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 1997; Metronomul de apă / The Water Metronome («dramă a eliberării» / «Drama of Freedom»), Editura Helicon, 1998; Uşa bătută în cuie, Editura Călăuza, 2000; Podul umblător, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2003; Xerxes, «dramă istorică în două părţi», Editura Sitech, 2004; Femeia cu Lună, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2004; etc.

Opera de eseist, de filosofia culturii / artei, semnată de Dumitru Velea până la ora actuală este alcătuită din 14 lucrări (eseistice, de cercetare ştiinţific-monografică etc.): Banchetul, «eseuri de filosofie şi estetică», Editura Cartea Românească, 1984; Taurul lui Phalaris, eseuri, Editura Călăuza, 1998; „Du-te şi fă la fel !”, «eseuri provinciale», Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2001; Ochiul şi Mâna, eseuri, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2005; Scrieri despre Gary, eseuri, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2005; Camera cu pereţi de oglinzi, «convorbiri elective», Editura Sitech, 2006; Forme vii, 60 dramatis personae, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2007; Teatrul Dramatic Ion D. Sîrbu Petroşani, sau Teatrul în Valea Jiului 60 de ani (colectiv), Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2008; Pragul de Sus, I, eseuri, «ediţie de ultimă mână», Editura Sitech, 2010; Pragul de Jos, «însemnări provinciale», I, Trepte şi căi, Editura Sitech, 2011; Petru Birău. Arta ca reînceput şi adăpost, „monografie-album”, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2012; Pragul de Jos, «însemnări provinciale», II, Urme şi păşiri, Editura Sitech, 2013; Ladislau Schmidt. Cel cu mâna şi inima de aur, 19301994, „monografie-album”, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2014; Pragul de Jos, «eseuri provinciale», III, Strânse laolaltă, Editura Fundaţiei Culturale „Ion D. Sîrbu”, 2020; etc.

I. P.-T. : Cu „documentarea la zi“, se cuvine să trecem la radiografierea celor „strânse” în cel de-al III-lea volum de „eseuri provinciale” de sub titlul Pragul de Jos (2020), macrostrucutrat „în dicotiledonare”, cu partea întâi (pp. 7–116), Eminescu sub lumina florii de aur, în nouă substanţiale capitole de veritabil-înrăzărită eminescologie (I. «Despre geniul national al poporului român», pp. 9–25; II. «Eminescu sub lumina florii de aur», pp. 26–36; III. „Paranteze într-un text general”, pp. 37–41; IV. „Troiţă de o fiinţă“, pp. 42–56; V. «Eminescu şi Avram Iancu. „Un şir neîntrerupt de martiri”», pp. 57–60; VI. «Domnul Cuza „da drepturi naţiunii întregi”», pp. 61–67; VII. «Eminescu despre Conta», pp. 68–77; VIII. „Ziua de mâine”, pp. 78–82; şi IX. «Note eminesciene», pp. 83–116) şi cu partea a doua (pp. 117–438) reunind–în 23 de capitole–o serie remarcabilă de studii de istorie / critică literară, de cronici / „profiluri” literare, de aleasă eseistică / memorialistică:

«I. Regina şi poetul: Carmen Sylva şi Mihai Eminescu» (pp. 119–121; s. n.), unde se află o bogat-documentată notă biobibliografică dedicată reginei ce se relevă prin pseudonim drept „Cântec-Pădure“, regina fiind autoare de cărţi / volume de poezii, de cugetări, de povestiri / poveşti, în majoritatea lor, scrise / publicate în limba germană, între creatorul neasemuitei capodopere a romantismului universal, «Luceafărul», cunoscător profund al limbii regal-germane, şi „regina nemţoaică a României”, stabilindu-se o „relaţie creatoare”

Vârful cu dor face posibilă o relaţie creatoare între Carmen Silva şi Mihai Eminescu […].Vârful cu dor este o baladă românească, auzită de regină la Peleş, re-creată, sub acelaşi titlu, în proză, între cele cuprinse în Poveştile Peleşului, dar şi ca teatru-operă–în versuri […]. Eminescu traduce Vârful cu dor.» / p. 120);

«III. Mihail Diaconescu între Tolstoi şi Musil sau epopeea naţională Sacrificiul» (pp. 129–156; s. n.), unde Dumitru Velea relevă cu multă temeinicie că «romanul Sacrificiul [de Mihail Diaconescu] are caracter popular şi naţional, epopeic şi teologic» (p.139);

«V. Ana Podaru, scriind cu faţa spre Dumnezeu» (pp. 164–209) rămâne una dintre amplele abordări critice ale lui D. Velea în patru cardinale părţi: (1) Câteva cuvinte despre o carte consolatoare, de pe patul de spital; (2) Poezia–o ipostază salvatoare, (3) Din pridvorul unei cărţi şi (4) O poartă şi cele două firi”; tot intens-înrăzăritoare sunt şi capitolele:

«VII. Mihai Barbu–despre viaţa lui Ion D. Sîrbu, într-un discurs scăpărător» (pp. 236–240);

«VIII. Marian Barbu–spre lumina arhetipului creator» (pp. 241–256);

«IX. Un eseu uitat (din 1974): Adrian Păunescu, „Repetabila povară“» (pp. 257–260);

«XI. La a doua întâlnire cu poetul Ion Pachia-Tatomirescu» (pp. 263–267);

«XVII. Memoria şi cuvântul nu pot fi puse în lanţuri…» (pp. 351–360);

«XXI. Bacovia şi „Sfârşitul continuu” în ex libris» (pp. 414–420);

şi, ultimul capitol al opului, lăsând a se întrezări şi „câteva puncte” în complementaritatea articol-programului „banchetistic”:

«XXIII. Banchetul de la Lainici» (pp. 425–438).

DR : Istoria literaturii valahe de mâine–dacă generaţia ce se şcoleşte azi „online“ rămânea-va „ne-Covid-ată“–trebuie să ia seama şi la cele spuse de Dumitru Velea în celelalte capitole, despre o seamă de personalităţi istoric-apropiate şi literar-contemporane: Regele Mihai I al României, înrăzărindu-se printr-o substanţială corolă de aforisme (iniţial, în certificarea şi publicarea lui Mircea Ciobanu, în lucrările: «Nimic fără Dumnezeu. Convorbiri cu Mihai I al României» / „Nothing Without God. New Talks With Michael I of Romania”, Bucureşti, Editura Humanitas: vol. I / 1992; volumul al II-lea /1993, volume din care D. Velea extrage cinci pagini „format A-5" cu «o serie de fraze memorabile» / pp. 122–126; este publicat cu acest prilej şi textul elev-plutonierului Gheorghe M. Tatomir, din 23 ianuarie 1938, dar fără a fi însoţit şi de partitura profesorului Aurel Bobescu, «Marşul promoţiei Măriei Sale, Mihai Mare Voievod de Alba Iulia»–după cum se observă cu multă uşurinţă, încă din anul 1938, lui Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen i se proiectează „intens-propagandistic” imaginea lângă / peste a lui Mihai Viteazul, înfăptuitor, la anul 1600, al re-Unirii parţiale a trei principate / provincii ale Daciei sfârtecate între roţile dinţate ale celor trei imperii european-asiatice de-atunci, îmbinate la Dunăre / Carpaţi”, cam ca şi „sub măscăricirea planetară de azi“; Gheorghe M. Tatomir a fost „coleg de clasă” cu Mihai Hohenzollern-Sigmaringen, fostul rege dintre 20 iulie 1927 şi 8 iunie 1930, dar şi viitorul rege dintre 6 Răpciune / septembrie 1940 şi 30 Lerundrea / decembrie 1947, al Daciei-de-România”–«promoţia a XXIII-a a Liceului Militar „Nicolae Filipescu“ de la Mânăstirea Dealu, 1930–1938» / p. 127 sq.), poetul Lucian Avramescu în ipostaza de romancier (pp. 157–163), prozatorul / criticul Adrian Ţion (pp. 210–235), cercetători-istoricii Ioan N. Ciolan, Constantin Voicu şi Mihai Racoviţan (p. 261 sq.), tustrei autori ai lucrării «Transilvania–istorie şi dăinuire românească. Documente oficiale ungare confirmă» (Bucureşti, Editura Sirius, 1995), poetul Dumitru Toma (pp. 268–316), poeta Lilia Manole (pp. 317–323), poetul Andrei Caucar (324–332), poeta Evelyne Maria Croitoru (333–343), poetul Alexandru Cazacu (344–350), poetul Doru Roman (pp.361–375), romanciera «de-o claritate orbitoare», Raluca Pavel (pp. 376–392) şi tânăra poet-romancieră, Paula Lavric ce «scrie ca şi cum ar respira la ieşirea din apă», „ieşire nu din apa-i amniotică“ de la Tulcea, scăldată-n sacre braţe de Donares > Dunăre, nici din vreo „apă tare“, ci dintr-o veritabilă „apă epico-lirică“ (pp. 393–413).

I. P.-T. : Văd că ai trecut peste fulminant-oniric-paradoxista povestire / alegorie memorialistică de se pune sub umbrela unui superb incipit deturnator-expresionist-blagian, mai mult ca sigur, lăsând-o spre abordare în „închiderea cronicii noastre dialogate“ («„În somn sângele meu ca un val–zice poetul–se trage din mine înapoi în părinţi“. Mă găseam în curtea şcolii de acasă, din satul Berindei, curte înconjurată spre stradă de fosta şcoală veche în care învăţase şi bunicul meu, Ilie Zisu Dumitru, cu Învăţătorul ăl Bătrân, făcută pe la 1880, şi, în partea de apus, de şcoala nouă, pe care o zidiseră în anii ’60 părinţii nostri, în frunte cu meşterul Constantin Stănia.» / p. 421.), plină de tâlc alegorie / povestire, unde eseistul de mare forţă–Dumitru Velea–„pare că ascuns-a cele trei chei-medalii de la Pragul de Jos, III” (în simbolic-iniţiatică „treime“ / „triadă“: «…Caut, caut şi iarăşi scot la un loc cu mânuşile, de data aceasta, trei medalii, mari cât podul palmei, una de alamă, alta de argint şi alta de aur. Mă uit uimit la ele. Şi cei doi la mine. Le întorc pe o faţă şi alta[…]. Le cercetez pe toate. Toate la fel. Se luminează.» / p. 424), care formează capitolul penultim, al XXII-lea, Cele trei medalii.

DR : Maestre, ce trebuie imperios-văzut la purtătorul umbrelei-titlu Eminescu sub lumina florii de aur…?

I. P.-T. : Faptul că eminescologia nu poate exista la ora actuală, metaforic vorbind şi în ciuda detractor-scursorilor aflate în solda foarte-activ-mascatelor imperii sfârtecătoare de Patrie-Dacie şi de Popor Pelasg > Valah de dincoace de orizontul anului 1990, decât în secţiune / floare de aur; şi tocmai din acest motiv Dumitru Velea şi-a pus prima parte a lucrării de faţă sub un motto desprins din eminescianul Manuscris 2257, în „trei triunghiuri dreptunghice din metal nobil” privitoare la cele trei vârste–la scara istoriei: „momente”–de afirmare ale unui popor: momentul întâi: poporul / popoareleînvaţă a cugeta”; momentul al doilea: poporul / popoarelecugetă asupra sa / lor”; şi momentul al treilea: poporul / popoarelecugetă asupra lumii întregi şi pentru lumea întreagă” (numai dacă fiecare dintre acestea are temeinic-permanent naţională şcoală „clasică“, nu „online“)–

«Cel dintâi e receptiv, cel de-al doilea emancipă individualitatea naţională de sub sarcina recepţiunii, făcând-o să cugete cauza sa însăşi, al treilea, în fine, e floarea de aur ce bucură lumea întreagă» (p.7; s.n.).

Aşadar, floarea de aur a unui popor este ceea ce se relevă în vârsta / „momentul” al treilea, cu începere de la revoluţiile paşoptiste ale popoarelor europene, de pe când au început să li se cristalizeze conştiinţele / „cugetările” naţionale, proces care continuă şi în prezentul secol, în ciuda „globalizării forţat-Covid-ate” de azi, după cum tot spun de vreo cincizeci de ani prin cele două deşerturi informationale ale imperiilor cunoscute de „anotimpurile contemporaneităţii”.

Dumitru Velea cercetează cu acribie creaţia eminesciană, antumă şi postumă, îndeosebi, cea din ediţia critică îngrijită de Dumitru S. Panaitescu / Perpessicius (1891–1971), între anii 1939 şi 1963 (vol. I–VI), continuată, tot sub egida Academiei Române, de Petru Creţia (1927–1997) şi de Dimitrie Vatamaniuc (1920–2018): Mihai Eminescu, Opere, vol. I / 1939–XVI / 1989, fiind, totodată, atent şi la celelalte ediţii importante ivite în diverse anotimpuri de dinainte de Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989 şi de pe segmentul temporal 1990–2020, şi acordând „prioritate absolută“ celor spuse / scrise în orizontul anului 1876 de genialul autor al neîntrecutei capodopere a romantismului universal, «Luceafărul», despre Geniul Naţional-Valah, despre Fiinţa Istorică a Pelasgimii > Valahimii:

«În Mss. 2257, fila 58, Eminescu şi-a notat cinci prelegeri publice pe care intenţiona să le ţină în Maramureş, lărgind astfel cu mult programul Junimii […]. Prima dintre acestea poartă semnificativ titlul Geniul naţional. N-a fost să fie […], dar a fost să fie ca ea să formeze temeiurile celei mai ample şi profunde gândiri româneşti, devenind o dominantă a scrierilor eminesciene referitoare la fiinţa istorică românească. A fost dat gândirii româneşti ca, după o sută de ani de la explozia sa, să se întoarcă asupră-şi şi să lumineze un model al fiinţei din perspectivă şi determinare românească. În 1978, prin Sentimentul românesc al fiinţei, Constantin Noica făcea vădit acest model, sub zodia zeilor nostri tutelari, Limba [Pelasgă > Valahă], Eminescu şi Brâncuşi. Şi nu întâmplător, termenul mijlocitor din acest model, determinaţiile, sau altfel spus, particularul (cu precarităţi cu tot) îi întâlneşte pe cei doi gânditori sub acelaşi semn–al zestrei ontice–aflat în basmul Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Este cel dintâi basm cules şi editat de Ispirescu, despre a cărui valoare Constantin Noica scrie: „nu cunoaştem o altă operă în proză a geniului românesc [s. n.] care să aibă atâta miez, de la primul şi ultimul gând, şi o atât de riguroasă scriitură ori rostitură.“ [op. cit. pp. 112–113]» (p. 9 sq.).

DR : Rigurozitateascriiturii” / „rostiturii”–evidenţiată de filosoful Constantin Noica  , pe coordonatele căreia se arată Geniul Naţional al Pelasgimii > Valahimii odată cu metafora desemnatoare a raiului / edenului conferit de Zalmoxianism Pelasgo- > Valaho-Dacilor–adică Împărăţia / Ţara-Tinereţii-fără-Bătrâneţe-şi-Vieţii-fără-Moartese datorează Şcolilor Oralităţii Culte ale Zalmoxianismului din Dacia, elogiate şi de Aristotel (385–323 î. H.), în Problemata (XIX, 28), după cum Dvs. ne-aţi atras atenţia în nenumărate rânduri, din orizontul anului 1972 încoace… Nu ştiu de ce trebuie să ne ascundem după degetul arătător, în loc să luptăm până la ultima picătură de sânge, ca strămoşii cu ştiinţa de a se face nemuritori, atunci când vine vorba de afirmarea purului adevăr despre fiinţa naţional-valahă:

(1) acela că numele ţării noastre strămoşeşti-multimilenare este Dacia, nume interzis (nu numai de Traian / Imperiul Roman, ci şi) de cele trei imperii europene din anul 1859 şi până în prezent

(în ciuda eforturilor „masoneriei” progresist-paşoptist-valahe „cum n-a mai fost de-atunci vreodată“ în frunte cu Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu, B. P. Hasdeu, Alexandru Ioan Cuza ş. a.);

(2) acela că interzisul nostru etnonim atotcuprinzător-definitor relevat de lucrarea ştiinţifică a legilor fonetice din spaţiul spiritual al Pelasgimii > Valahimii–după cum aţi demonstrat şi publicat în nenumărate rânduri prin decenii–este Pelasg > Belag / Blac > Valah / Vlah (numindu-ne, după cum a observat / consemnat şi Herodot, în Istorii, după numele a peste 200 de pelasg- > valah-strămoşeşti-locuite provincii / regiuni ale Daciei, sau „ţări de râuri / munţi”, ori, după cum se vede şi astăzi, cel puţin în Dacia-de-România: Ardeleni, Bănăţeni, Bârsani, Basarabeni, Crişeni, Haţegani, Maramureşeni, Moldoveni, Munteni, Mureşeni, Olteni etc.);

(3) acela că Pelasgimea > Valahimea s-a divizat religios în orizontul anului 1600 î. H. în Dax > Daci, adică „oamenii sfinţi”, monoteiştii Zalmoxianismului, locuitori ai Daciei, şi în Thrax > Traci, adică „închinătorii la zeităţile vechiului Cogaion”, locuitori ai Thraciei / Traciei;

(4) acela că Poporul Pelasg > Valah / Vlah de pe temelia monotheist-tetradică a Zalmoxianismului Daciei, fireşte, de la propovăduirea monoteist-triadicului Creştinism în Dacia, de către Sfântul Apostol Andrei (c. 6 î. H.–47 d. H.), şi până în present, se relevă drept Creştinism Cosmic (în accepţiunea lui Mircea Eliade, nu a semănătorilor de confuzii istorice aflaţi în solda imperiilor „măscăricit-Covidat-contemporane“) etc.

I. P.-T. : Deocamdată, să lăsăm această corolă „cu patru petale-cardinale ale Pelasgimii > Valahimii”, e drept, prinse-n baza-cerc a Geniului Naţional-Valah, pentru „un special anotimp”, revenind la exactitatea / fidelitatea „martor-citatului” din Mihai Eminescu, Opere, XII (p. 105), la care apelează Dumitru Velea–în Pragul de Jos  , spre a ilustra întruchiparea conceptului eminescian în Omul [Pelasgo-Dacul, cel cu strămoşeasca „ştiinţă de a se face nemuritor”] Pururi Tânăr–de fapt Omul Zalmoxianismului / Pelasgo- > Valaho-Dacul de «primeşte de la ursită privilegiul vieţii fără de moarte şi tinereţii fără îmbătrânire» etc.

DR : Nu cumva, din această perspectivă, maestre, se relevă în poezia eminesciană Hyperion, călătorul la Dumnezeu, în centrul potenţial al lumilor / universurilor pentru a i se da statutul pentru terestra „oră de iubire“, din capodopera neîntrecută a romantismului universal, «Luceafărul», şi eroul central-liric–din «Odă (în metru antic)»–ce, aflat / cuprins în „terestrimea făt-frumoasei ore de dragoste, nu credea să-nveţe” «a muri vreodată, pururi tânăr»…?!?

I. P.-T. : Este interesant şi ceea ce subliniezi tu, dar, mai ales ceea ce evidenţiază / glosează Dumitru Velea prin raportare la filosofia valahului Noica şi a germanului Hegel: «Când aceleaşi forme în istorie sunt „repeţite” cu „costume schimbate şi cu alţi actori” […], „omul pururea tânăr, geniul neamului românesc“ se află între noi, fie şi în ipostaza de „nevăzut“, ca identitate şi continuitate, ca memorie şi reamintire a fiinţei istorice a poporului român. Se ştie că omul pururea tânăr […] se ridică din „devenirea ca devenire“ a „relei infinităţi”, cum ar fi zis Hegel, pentru a intra în „devenirea întru fiinţă“, a infinităţii celei bune» (p. 11).

DR : Într-adevăr–„trecând cu vederea“, dar nu şi cu neuronul, „impotent-semantic-filosoficeştile sintagme“ după văduvitor-tinerele limbi: „devenirea ca devenire“ , „întoarcere […] altceva decât simplă întoarcere“ , „fiinţarea fără fiinţă“ etc.  , Dumitru Velea pune în oglindă / simetrie cele trei „momente” / „vârste” ale Geniului Naţional-Valah ajuns la iluminarea din floarea de aur şi cunoscutele «trei etape, hegeliene, „cercuri” pentru a se împlini „cercul” cel mare, al raţiunii dialectice şi, implicit, al fiinţei […]», spre a conchide:

«După înţelesurile dialectice, insul [id est: Omul Pururi Tânăr, sau Cavalerul Zalmoxianismului, ori Făt-Frumosul Pelasgo-Dac] trebuie să „se desprindă“ de „lumea mică“, de „lumea mare” şi de amândouă la un loc, dar ultimul raport nu-l poate realiza decât prin saltul „determinaţiilor reflexive” pe care dialectica, într-un ceas preafericit, hegelian, al ei, ni le-a lăsat a le înţelege; iar acest salt înseamnă, în basmul nostru [Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte] ieşirea din generalitatea, abstractitatea şi amnezia fiinţei şi întoarcerea la prima vibraţie a devenirii, întoarcere care cată să fie altceva decât simplă întoarcere. Abia acum se vor vedea „precarităţile” fiinţării fără fiinţă şi, din unghiul cunoaşterii acestora…» (ibid.).

I. P.-T. : Se cuvine să mai semnalăm faptul că Dumitru Velea mai abordează în prima parte a opului Pragul de Jos, III (2020), capitolele I–VIII, o serie de stringente probleme / concepte „de eminescologie, în primul rând”: identitatea dintre Geniu şi Popor (pp. 13, 22); nonidentitate între Geniu şi Popor (pp. 15, 22 sq.); „noician” / „sartrean”: conştiinţa de sine a Naţiunii / conştiinţa pentru sine a Naţiunii (p. 16); metodul corelatelor ontologice (p. 16); cosmopolitism ca simptom al patologiei sociale, simţ istoric, principiul cauzalităţii (pp. 17, 79); valoare economică / teza protecţionismului economic (p. 22); indivizi croiţi pe măsura istoriei universale (pp. 26–36); raporturi constante în mişcarea eternă (pp. 37–41); poporul şi puterea lui de reacţiune în contra epocei turpitudinilor (pp. 42–56); jertfa necurmată (pp. 57  60); drepturile Naţiunii Întregi (pp. 61  67); ondulaţiune universală şi idee naţională (pp. 68–77); cercul rostitor (p. 82); etc.

Dar paranteza „Eseuri provinciale, III”, de sub titlul volumului Pragul de Jos (2020), trimite în special la cele 22 de „eseuri” / „articole” din secţiunea a IX-a, Note eminesciene, din cartea de sub lupa noastră. Eseurilor de talie national-valahă de aici, avându-l autor pe Dumitru Velea, eseist / eminescolog, dramaturg şi poet de talie europeană, dar trăitor de-o viaţă în Petroşani–provincia Valea Jiului de Sus a Daciei de România, li se atribuie epitetul „provinciale”, pentru că 21 dintre acestea au văzut lumina tiparului în ziarul minerilor (din Valea Jiului), «Steagul Roşu», din Petroşani, în numerele apărute între 18 iunie 1988 şi 17 decembrie 1989, iar ultimul, al 22-lea (dintre „articole” / „eseuri”), « u) Eminescu–sfântul poporului român», unde se pune accentul pe vectorizarea cosmică a Geniului Naţional-Valah în „lumina florii de aur”–

«Dumnezeu a vorbit pentru poporul român prin Mihai Eminescu […]. De ce Arhanghelul Mihail ? Ce funcţie avea el, este limpede: funcţia critică asupra universului, de asanare a răului, o funcţie cosmică. La fel şi Eminescu: o funcţie critică, o funcţie de profunzimi cosmice privind istoria poporului român.» (p. 115 sq.), a fost publicat după Revoluţia Anticomunistă Valahă din Decembrie 1989, în periodicul «Opinii culturale» din Deva, numărul 1 / 5 martie 1995, p. 4.

Mai este de evidenţiat că, „neprovincial“ (ca şi toate celelalte) fiind, primul eseu (unde „se luminează“ «contribuţia Poetului la marcarea coordonatelor conştiinţei naţionale şi istorice a poporului nostru», unde se apreciază că „lada cu manuscrise a lui Eminescu“, căreia „purtatu-i-s-a o specială grijă“, era / este de fapt Opera-i «prin care naţiunea română a ajuns sub „floarea de aur“, reflexivă, a istoriei.» / p. 83 sq.), «a) Eminescu–simbol al continuităţii culturii române», apărut în ziarul din Petroşani, «Steagul roşu», din 18 iunie 1988 (p. 3), a fost republicat–sub titlul «Lada de zestre sau grija poetului»–în Bucureşti, adică nu „în provincie“ (spre a se justifica subtitlul „eseuri provinciale”), ci în Capitala Daciei-de-România, chiar pe pagina întâi de la «Suplimentul literar-artistic al „Scânteii tineretului”», anul al IX-lea, nr. 8 (387) / 26 februarie 1989.

În celelate douăzeci de „articole” / „eseuri” de veridică eminescologie se înrăzăresc alte realităţi istorice incontestabile. În subcapitolul «b) Comitatul [H]Unedoarei» (p. 85 sq.), scrie despre „turneul trupei lui Mihail Pascaly“, „trupă“ ce avea pe tânărul în vârstă de 18 ani, Mihai Eminescu, angajat ca sufleur şi actor, nu întâmplător, jucându-se drama Răzvan şi Vidra, de Bogdan Petriceicu Hasdeu, între 16 mai şi 31 august 1868, cu începere din oraşul Braşov şi cu încheiere („de turneu”) în urbea Oraviţa:

«În triumfalul turneu, care a durat mai mult de patru luni, tânărul poet, în ipostaza de peregrin întru cunoaşterea geografică şi istorică a românilor de aici, trece printr-o serie de oraşe, nu altele decât cele prin care, cu doi ani mai devreme, trecuse Alexandru Ioan Cuza, în exilul său.» (p. 85).

DR : Maestre, nu ar fi fost bine să se fi precizat, să se precizeze, pentru cititorii ziarului de-atunci, de la prima lumină a tiparului, şi de-acum, de la recenta lumină post-revoluţionar-anticomunist-valahă, că „turneul trupei de teatru a lui Mihai Pascaly”, din 1868, cu celebra dramă „în cinci cânturi“, Răzvan şi Vidra, de Bogdan Petriceicu Hasdeu, scrisă în anul 1867, intra într-un program al intelectualităţii (în frunte cu Kogălniceanu, Alecsandri, Eminescu, Vlahuţă ş. a.), din Valahimea Daciei-de-România, de respingere a voinţei / deciziei celor trei mari imperii ale Europei de-atunci (Ţarist / Rus, Habsburgic / Austro-ungar şi Turc / Otoman), imperii care l-au obligat / silit pe domnitorul Alexandru Ioan Cuza (cel mai iubit domn / rege al Valahimii din toate anotimpurile moderne) să abdice, spre a se instala / înrădăcina în locu-i un conducător absolut-străin de Neam / Valahime, Carol I de România / Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen

I. P.-T. : Da, ai dreptate, acea intelectualitate militant-naţional-valahă se pare că prin deceniile scurse „a amorţit / adormit” după re-Unirea din anul 1859 a celor două Principate Valahe din Dacia Nord-Dunăreano-Pontică, Moldadava > Moldova şi Valachia, re-Unire, dar nu sub numele strămoşesc de Dacia (după cum se milita, încă din 1840, prin Mihail Kogălniceanu, prin întregul program valah-cultural-politic şi prin toată redacţia revistei «Dacia literară», revistă interzisă iute de „cârmuirile otoman-fanariote din Valahime” etc.), ci de România, la care, în anul 1918, s-a re-Unit şi Principatul Valah al Transilvaniei (cu provinciile Daciei Nord-Dunăreano-Pontice, în întregime, ori parţial: Ardeal < Arutela, Crişana < Crissiana, Maramureş < Maramarisia, Banat etc.), dar tot sub numele de România, toponim impus, după cum s-a spus, tot sub presiunea euroimperiilor (ca să nu se cristalizeze Conştiinţa National-Valahă, nu numai ca „să poată cultiva azi confuzia între Valahii din România cu aşa-zişii Rromi, ramura migratoare a Ţiganilor din India, ce a fost împinsă de Imperiul Otoman, după „voia” boierimii greco-fanariote, la Dunărea de Jos, în Principatele Valahimii), nicidecum sub numele antic / strămoşesc de Dacia, cel interzis de către triada euroimperială şi de Dinastia Hohenzollern pe care au instalat-o-n fruntea Valahimii Nord-Dunăreano-Pontice, „imperial-triadă“ (supra), „trei amintite euroimperii”, care şi azi „se vor reînviate” între măştile Covid-ării planetare. Dar să lăsăm problematica asta unui studiu special şi să revenim la articolul velean, «c) Ardealul–mater perenes (p. 87 sq.)».

DR : Unde Dumitru Velea se cam pripeşte cu afirmaţiile, pripeală din care provine şi pleonasmita din sintagma / comparaţia «…ca temeiuri şi fundamentări de răsunet national» (s. n.), spre a nota imediat „mai la vale”, într-un „nereglat-heghelian unghi de fugă al textului“:

«În Ms. [în corectura noastră, căci la Velea-i necorectat, tot din pripeală: Mss / „manuscrise”] 2375 B, pe versoul filei 46, sub titlul Carpaţii, Eminescu notează: „Este muntele, tată al râurilor şi al poporului românesc. Aceasta e cumpăna lui, cântarul lui […]“. Se ştie că Eminescu studia istoria poporului român comparativ, pentru el evoluţia popoarelor trecea printr-o serie de faze şi „vârste“, oarecum hegeliene, desfăşurate spiralic şi cu puncte de „culminaţiune” […] „Carpaţii” devin şi un punct de maximum al curburii istorice.» (p. 87).

I. P.-T. : Te-ai pripit, la rându-ţi, a-ţi trimite săgeţile „neiertătoare“–şi-n Eminescu, şi-n Dumitru Velea  , fără a ţine seama de cronologie: căci nici pe vremea lui Eminescu (poate, cu excepţia câtorva savanţi ca, de pildă, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Densuşianu, Alexandru Dimitrie Xenopol ş. a., din secolul al XIX-lea, sau Vasile Pârvan, din secolul al XX-lea) şi nici pe vremea universitar-şcolirii generaţiei lui Dumitru Velea, nu se lansase conceptul de Old European Civilization (cf. Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură, Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.) / „Vechea Civilizaţie a Europei” cu cel mai mare popor european, Poporul Pelasg > Valah, în centrul civilizator / cultural constituit de întregul bazin sacru al fluviului Donares > Dunăre, de unde civilizaţia neolitică / antică s-a răspândit în mai toată Eurasia, Popor Pelasgo- > Valaho-Dac ce–în faţa imperiilor, migraţiilor etc.–şi-a tot restrâns arealul pe verticala munţilor, ceea ce l-a determinat pe istoricul imperial-roman Lucius Annaeus Florus (70 d. H.–140), să observe şi să noteze, între multe altele, că Pelasgo- > Valaho-«Daci inhaerent montibus» / [Pelasgo- > Valaho-]Dacii se ţin aninaţi / lipiţi de munţi” etc.

Şi din celelalte articole / eseuri (de la d şi până la ţ, inclusiv) ale lui Dumitru Velea din „închiderea“ părţii / secţiunii de eminescologie sunt de reţinut destul de multe idei care încordează atenţia cititorului:

«Eminescu, în a sa istorie a vârstelor, aşază poporul român între tinereţe şi bărbăţie, pe acea curbă care duce la realizarea echilibrului» (Ideea de echilibru / p. 89); «Cauza naţională a românilor să fie adusă înaintea Europei. Totul sub ideea: „Naţiunea română trebuie să se pună pre terenul de drept pre care stau toate celelalte naţiuni ale Austriei…”» (Tranziţiuni în drepturi naţiunali nu se încap / p. 91); «A avea simţ istoric înseamnă pentru Eminescu a te înscrie în modul în care această conştiinţă naţională se întrupează, generând, ceea ce poetul sugestiv a numit, geniul national al poporului.» (Practic şi radical / p. 92); «Eminescu solicită tuturor implicarea în lupta continuă „pentru toate bunurile naţionalităţii noastre”» (Piatră cu piatră / p. 94); «Iar această „unitate primordială“ [ …] îşi găseşte în istorie concretizarea în acel nucleu generativ, sau, cum l-a numit poetul, în acel „cristal istoric”» (Unitate primordială / p. 95); «…istoria poporului român şi influenţele imperiilor vecine asupra acesteia» (Strălucitoare lumină a patriotismului fără margini / p. 97); «Eminescu devine sufletul unei largi acţiuni practice în slujba unităţii naţionale.» (Pentru conştiinţă unitară” / p. 98); «Continuitate în istorie, cauzalitate, determinism social-istoric, ideal naţional sunt idei ce devansează momentul şi devin coordonate fundamentale ale concepţiei eminesciene, privind conştiinţa şi istoria naţională» (Pentru o urmă morală” / p. 99); «Munca […] se află în baza întregii concepţii eminesciene despre istorie şi lume, îi dă acesteia istoricitate şi o deschide dialogului cu toate culturile şi civilizaţiile lumii.» (Eminescu şi problematica muncii / p. 109); «Unitate şi continuitate naţională este ideea majoră în funcţie de care Eminescu luminează faptele din istoria românilor, iar poporul istoric este material în care această idee se încorporează. „Daco-România“, pe care cele două imperii vecine şi-o opuneau unul altuia în funcţie de interesele politice din Peninsula Balcanică, se fundamenta, pentru poetul nostru naţional pe-o „realitate etnologică“ […]. În urma pactului dualist, tendinţele de deznaţionalizare a românilor din Transilvania se accentuează […]. Eminescu a luptat împotriva acestor tendinţe de-a lungul întregii sale activităţi.» (Unitate preexistentă / p. 114 sq.); etc.

DR : Să revenim, „în închiderea” cronicii noastre, la „enigmaticul” capitol penultim–din cartea lui Dumitru Velea  , al XXII-lea, Cele trei medalii, unde, în maniera paradoxismului superb-oniric inspirat   de «Biblie» / «Ezechiel», de romanul ştiinţifico-fantastic din anul 1865, «De la pământ la Lună», de Jules Verne, şi de lansările ruseşti-sovietice, ori americane, în spaţiul cosmic, de la Iuri Gagarin (primul om trimis de pe planeta noastră în spaţiul cosmic, la 12 aprilie 1961) şi până dincoace de Neils Armstrong (primul om de-a păşit pe Lună la 20 iulie 1969), „se petrece” un auctorial vis din faimos-cosmica noapte de 29 februarie către „dimineaţa lui 1 martie 2016" (pe-o estetic-eseistică „rampă de lansare în Ceruri şi de aterizare dintre constelaţii“, amenajată nu oriunde, ci tocmai «în curtea şcolii de acasă, din satul Berindei»–p. 421  , vecin satului natal, Cioflanu, tot din comuna Dăneasa, jud. Olt, în ultimă instanţă epico-lirică, respectiva curte de şcoală cu cosmică rampă metamorfozându-se «în aripa nordică a restaurantului Jiul din Petroşani»–p. 423), vis / oniric-alegorie care, pentru focalizările lirosofic- / filosofic-veleane din „structurat-dicotiledonata-i carte“, Pragul de Jos , III (2020), pare să ofere trei chei-medalii.

I. P.-T. : Ai dreptate…! Primei părţi / secţiuni–cea de eminescologie–din Pragul de Jos, III (2020), de Dumitru Velea, i se poate atribui cheia-medalie-de-Aur-cu-Pajură-M-şi-Crucifix-Eminescu pentru că «pe o parte, a pajurei, este tânărul jupuit, care amintea de litera M, dar cu privirea în sus; iar pe cealaltă, a capului, este un crucifix pe care se distinge chipul lui Eminescu, ca şi cum ar fi închipuit de [sculptorul Gheorghe D.] Anghel.» (p. 424), părţii secunde–în alternanţa capitolelor / „metalelor” (alamă şi argint)–rămânându-i cheia-medalie-de-Argint şi cheia-medalie-de-Alamă.

DR : M poate simboliza atât „moarte”, cât şi un „Mihai”, dar nu despre arhanghelul Mihail e vorba, ci de prenumele lui Eminescu, «cel cu privirea în sus», până în cel de-al zecelea cer–care, după Zalmoxianismul Nemuritorilor Pelasgo- > Valaho-Daci era numai al lui Dumnezeu-Unul; literei-simbol M îi corespunde, nu întâmpător, partea medaliei cu Pajura–pasărea psihopompă, vehicul cosmic de la ieşirea sufletului din corp / „carne” şi până la Dumnezeu, „ca să-i dea reînviere în trup nou“ etc.:  încât după „reînviere” / „re-naştere”, «…pare ca un pui de pasăre scos din ou înainte de vreme, sau ca un miel jupuit. Se zbate. Carnea este peste tot o rană galben-roşiatică. Se prinde cu mâinile de plasa hamacului, se îndoaie, se răsuceşte, vrea să se ridice, dar mai mult se încurcă în plasă. Ajunge în genunchi şi în coate, cu coloana îndoită în jos, ca litera M, şi priveşte spre noi. Din ochi, de pe obraji, se prelinge sânge. De nu ar fi coloana îndoită, ar aminti de Nebuchadnezzar al lui William Blake […].» (p. 422; v. regele Babilonului, Nabucodonosor, în Biblie, «Daniel», I, 1 sqq.).

 

Ion PACHIA-TATOMIRESCU