România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Explicativ – dar şi derutant!

 

Despre ce este vorba? Despre Dicţionarul Explicativ al Limbii Române (DEX) – ambele ediţii – şi despre aparenta „hungarofilie” a celor ce l-au întocmit, revăzut şi adăugit.

De ce hungarofilie? Pentru că (aproape) tot ce au preluat ungurii de la noi sau am preluat noi împrună cu ei de la austrieci apare, în DEX, ca achiziţie din limba maghiară.

De ce am folosit ghilimele? Pentru că respectiva „hungarofilie” este mai degrabă o expresie a simpatiei (tot cu ghilimele) pe care etimologii cu pricina o nutresc faţă de noi, românii ardeleni, (care „nu stăm în banca noastră”) sau/şi – a faptului că în colectivul respectiv de redacţie nimeni nu stăpâneşte temeinic limba maghiară, dar nici istoria ungurilor şi nici pe cea a Ardealului, în general. Argumente? Există cu nemiluita, dar mă voi rezuma, în cele ce urmează, doar la câteva, greu de contestat, dintre care unul cu desăvârşire infailibil.

Evident, sunt român ardelean şi, în această calitate, pot fi bănuit de subiectivism, hipersensibilitate, „alergie” etc. Să începem atunci cu nişte chestiuni neutre (cărora nu li se pot atribui, în mod normal, conotaţii „etnopolitice”). De pildă (şi apropo de faptul că limba este un „organism viu”):

Fobia este definită ca ceva ce se manifestă nu faţă de cineva, ci faţă de ceva (fotofobie, agorafobie, claustrofobie, hidrofobie etc.). Sau chiar fără a fi vorba de o cauză cât de cât definibilă. Reproduc: „Stare patologică de nelinişte şi de frică obsedantă, lipsită de o cauză obiectivă sau precisă”. Deci încă o dată: nu ură şi nu faţă de cineva, ci (cel mult) faţă de ceva!

Xenofobia se defineşte ca „atitudine de teamă, respingere şi ură faţă de persoanele străine de grupul etnic din care face parte subiectul” (DEX).

Dacă fobia nu are o cauză obiectivă sau precisă, dacă nu este faţă de cineva ci faţă de ceva, dacă e o stare de nelinişte şi frică, atunci de unde şi de ce (şi) ură – şi încă cu adresă precisă?!

Să mergem mai departe (dacă tot am stabilit că „limba este un organism viu”) şi să vedem mai întâi ce este un organism. Conform DEX: „Totalitatea organelor şi a părţilor indisolubil legate între ele ale unei fiinţe vii”. Deci, organism viu este, fără îndoială, un pleonasm. (În paranteză fie spus, „o fiinţă vie” este tot un pleonasm, pentru că acelaşi DEX ne învaţă că „fiinţă” înseamnă „tot ce are viaţă”!). Ce înseamnă viaţă? Aceeaşi sursă ne spune, printre altele, că viaţă înseamnă „faptul de a fi viu”. Ce înseamnă „viu”? Acelaşi DEX ne dă definiţia: „Care se află în viaţă”. (Fără să vreau îmi vine în minte povestea cu „ – Cum te cheamă? – Ca pe tata. – Dar pe tata? – Ca pe mine...”).

E greu cu explicatul!

Că sunt cusurgiu şi caut noduri în papură? Ba eu nu – putem continua mult şi bine cu chestiunile „neutre”.

Cu nişte ani (nu prea mulţi) în urmă, la un post TV oarecare (nu fac nominalizări) o duduie rostea sentenţios următoarele: „Nu există decât o singură alternativă – la ceva. Ca atare, nu se alege între două alternative”. Mă întreb, dacă este aşa, de ce mai are cuvântul cu pricina şi plural? Sau, dacă la acel ceva (care există deja, funcţionează, e în vigoare, e la putere etc.) se caută o alternativă şi, în acest sens, se optează între două posibilităţi (pentru cea mai aptă de a deveni dorita alternativă) nu se cheamă, totuşi, că s-a ales între două alternative? Sau, dacă avem posibilitatea să alegem între o soluţie şi alternativa ei, cine stabileşte care e soluţia şi care alternativa?

În continuare, aceeaşi emisiune (iniţiată şi patronată de un for oficial!) încearcă să ne convingă că „dilema înseamnă (presupune – am fi zis noi) opţiune între două posibilităţi rele”. Iarăşi suntem derutaţi. Oare nu ezitarea, dificultatea sau chiar incapacitatea de a opta între două (noi am zice, poate greşit, alternative) posibilităţi este aici pe primul plan? Şi-atunci, de ce să fie acestea neapărat rele? Evident, între o posibilitate bună şi una rea (sau mai puţin bună) o alegem pe prima, deci, nicio şansă de a ajunge la dilemă. Dar, în faţa a două posibilităţi bune, de ce să nu putem „cădea” în dilemă?

Nu mai ştim dacă cele două căpiţe de fân ale măgarului lui Buridan erau sau nu alternative. Ştim însă sigur că acesta a căzut pradă unei dileme (fatale), confruntat cu două posibilităţi la fel de bune.

Definiţia din DEX a dilemei ar fi în măsură să ne lămurească privitor la ambele nedumeriri: „Încurcătură în care se află cineva când este obligat să aleagă între două alternative (sic!!! n.m.) cu perspective (aproximativ) egale”. Din păcate, definiţia alternativei („Posibilitatea de a alege între două soluţii, între două situaţii în general, care se exclud”) ne întoarce în derută. Dacă alternativa este doar posibilitatea de a opta între două eventualităţi, atunci nu mai putem vorbi nici măcar despre o alternativă la ceva. Putem vorbi, cel mult, de situaţii cu sau fără alternativă.

Bănuiesc că, totuşi, ne putem întoarce la „oile noastre” (cele cu „hungarofilia”). De pildă, la anomalia (este părerea mea!) consemnată în DEX, cum că, deşi „loc” provine de la latinescul „locus”, „a locui” nu derivă din românescul „loc”, ci din maghiarul „lakni”! Hai s-o luăm metodic. Citez dintr-o carte de-a mea („Antiromânismul pur şi simplu” Ed. Nico, Tg.Mureş, 2010, pag. 173): „Există vreo regulă care spune că orice verb românesc cu infinitivul terminat în „ui” (a tăgădui, a tămădui, a birui etc.) este de provenienţă maghiară? Cum stăm atunci cu: leac – a lecui; jind – a jindui; marş - a mărşălui; mir – a mirui; ceară – a cerui; cerc – a cercui, milă – a milui; nit – a nitui; zăgaz – a zăgăzui etc. etc. etc. Nici unul din exemplele date nu are nici cea mai vagă tangenţă cu limba maghiară! Sau vreo altă regulă care stabileşte că cuvintele de origine latină din limba română nu pot avea formă verbală cu terminaţia respectivă? Dar ceară provine de la latinescul cera! Cum stăm atunci cu verbul a cerui? (Nemaivorbind de cerc – a cercui!)

Şi-atunci substantivul loc de ce nu poate forma verbul a locui? (...)

Hai s-o luăm şi altfel. Va să zică ungurii care, migratori fiind, n-au prea stat locului şi de „locuit” au „locuit” în iurte (echivalente de corturi), s-au sedentarizat finalmente (şi nu de bună-voie) în Pannonia, pentru a ne învăţa pe noi – sedentarii români – ce înseamnă a sta locului, a locui?!!

Va să zică aşa: locuinţă, locuibil, locuire, locuit, locuitor etc. provin nu de la românescul „loc” (şi de la latinescul „locus”), ci de la maghiarul „lakni”?!!

Şi dacă localitate, local sau localizat sunt achiziţii relativ recente din limba franceză, cred cei de la DEX că a locui – împreună cu multiplele sale derivate – ar fi tot nişte achiziţii similare din limba maghiară (unde-om fi stat până atunci, în copaci?)?!!

Dar unde se locuieşte? În casă (cuvânt de origine latină!). Ungurii, în secolul X, n-au avut nici măcar noţiunea acesteia, darămite să aibă vreo denumire pentru ea. După cum n-au avut nici pentru acasă sau pentru patrie. Dovadă – că toate aceste trei noţiuni le-au preluat de la germani şi toate costruite pe unul şi acelaşi cuvânt: Haus (casă)! Haus, care în ungureşte a devenit ház, iar pentru acasă şi patrie existând unul şi acelaşi termen: haza!!!

Pe de altă parte, ştiu cei de la DEX că „loc” în ungureşte se numeşte „hely”? De ce n-au format atunci ungurii, în loc de „lakni”, verbul „helyni”?

În aceeaşi ordine de idei: ştiu cei de la DEX că expresia „de unde eşti de loc” există doar la români – nu şi la unguri?!

Evident, argumente mai există cu duiumul. Mai amintesc, spre meditare, că în limba maghiară mai există şi termenul de lakhely (loc de locuit – cum ar veni). Oare de ce?

 

În încheiere, promisul argument infailibil, pe care îmi este de-a dreptul jenă să-l pomenesc, dar dacă tot am promis...

La pagina 1221 a ediţiei din 2016 a DEX, apare cuvântul „Tămădui”. Reproduc integral: TĂMĂDUI, tămăduiesc, vb. IV. Tranz. şi refl. (Pop.) A (se) însănătoşi, a (se) vindeca, a (se) lecui. – Din maghiarul támadni „a sprijini”, „a ajuta”.

 

Nu ştiu care este etimologia corectă, dar cea de mai sus este rodul unei totale necunoaşteri a limbii maghiare.

„Támadni” înseamnă a ataca, a agresa.

A sprijini , a ajuta – se poate spune în mai multe feluri: támasztani, támogatni, segiteni...

Singura circumstanţă atenuantă invocabilă este faptul că în toate dicţionarele cele două cuvinte sunt învecinate.

 

Stimaţi autori (şi colaboratori) ai DEX, nimeni dintre domniile voastre nu cunoaşte limba maghiară?

 

dr. Zeno MILLEA