NICOLAE PAULESCU – un savant de elită şi un sfânt printre savanţi

– Nouă decenii de la trecerea în eternitate –

Paşii, mesajele şi manifestările lui Dumnezeu, în istoria omenirii, se întrevăd şi se aud, sunt perceptibile simţurilor şi rezonabile pentru cei ce ,,au ochi de văzut şi urechi de auzit”, cu toate că inimile multora ,,s-au învârtoşat”, s-au împietrit (Isaia 6, 10) din pricina infatuării, a exaltării raţiunii proprii, a programului ştiinţific şi tehnic, care au dus la instaurarea unei autonomii idolatre şi la abandonarea relaţiei cu Divinul.

Cu toate escapadele prin care a trecut raţiunea şi cunoaşterea umană, traversând de la renaştere prin iluminism, pozitivism, scientism, materialism, marxism şi, îndeosebi, captivanta teorie a evoluţionismului, care a diminuat, diluat şi, apoi, destructurat grav bazele teismului creştin, negându-i veridicitatea, omenirea contemporană, în toată compartimentarea ei ideologico-socială, n-a ajuns la stadiul de abandonare totală a sacrului sau la ateizare, aşa cum prognozau ideologii marxismului şi comunismului ateu. Credinţa în Dumnezeu şi practicarea religiozităţii constituie încă interes pentru multe categorii de oameni, pentru unele chiar majoritar. Încă şi în rândul savanţilor, ultimele descoperiri pe tărâm ştiinţific au revigorat şi chiar implantat credinţa în Divinitate, ca de exemplu FRANCIS COLLINS (n. 1950) – celebru medic genetician american –, care a început să creadă în Dumnezeu după ce a decriptat prima hartă a genomului uman în anul 2000¹. Un alt savant contemporan, Stephen M. BARR (n. 1953) – fizician american, profesor de fizică la Universitatea Delaware –, confirmă faptul că ştiinţa adevărată ne indică drumul spre credinţă: ,,Consider că numeroase descoperiri din ştiinţa modernă confirmă aşteptările creştinilor mai mult decât pe ale materialiştilor. Nu între Ştiinţă şi Credinţă este controversă, ci între materialism şi religie; Ştiinţa nu este totuna cu materialismul = filosofia ce exclude divinul şi spiritualul. Căutarea adevărului totdeauna ne conduce, în cele din urmă, înapoi la Dumnezeu”². Cu toate eforturile şi presiunile protagoniştilor naturalişti, neo-marxişti sau pretinşi ,,progresişti” de a dărâma edificiul credinţei şi moralităţii tradiţionale, deseori, în mod vehement sau agresiv, mai ales prin media şi mijloacele de educaţie, totuşi flacăra religiozităţii încă mai arde puternic în sufletul multora şi, surprinzător, într-un studiu efectuat în 1996 între oamenii de ştiinţă, 39,6% îşi afirmau credinţa în Dumnezeu, iar într-un raport realizat în 2005 asupra premianţilor Nobel din secolul al XX-lea, două-treimi (65,4%) s-au declarat creştini³.

Deşi Dumnezeu este absolut, atotputernic, infinit, atotştiutor etc., totuşi existenţa şi manifestările Lui nu sunt constrângătoare, nu forţează, nu obligă, nu constituie o autoritate care se impune în orice condiţii. Prezenţa şi lucrarea Lui nu este una obsedantă sau anihilatoare a libertăţii şi demnităţii fiinţelor raţionale, ci, dimpotrivă, este una de parteneriat pe baza libertăţii, conştiinţei şi responsabilităţii reciproce. De aceea, Dumnezeu nu obligă, ci îndeamnă, nu forţează, ci îmbie, nu sileşte, ci cheamă prieteneşte. El nu se impune încât să fim constrânşi a-L accepta. Credinţa se dobândeşte în urma ascultării, căutării, cunoaşterii, în urma interesului în acest sens, de multe ori cu efort şi sacrificiu, de aceea practicarea şi promovarea ei e un merit şi un dar al lui Dumnezeu pentru cei ce au intrat în posesia ei.

O credinţă superficială, de formă sau de paradă, este puţin eficientă, pe când o credinţă puternică, vie, viguros ancorată ca doctrină şi viaţă practică, e mobilizatoare şi operatoare la toate nivelele comportamentului uman. Viaţa credinciosului se află într-o permanentă raportare cu Divinul, într-o interacţiune cu Acesta, simţind şi conştientizând în permanenţă această relaţie, pe care nu o poate destructura nicio ideologie ateistă. Prezenţa şi conlucrarea credinciosului cu Dumnezeu este o realitate evidentă, bine conturată sub toate aspectele, încât a o abandona constituie o absurditate, un non-sens, o nebunie, cum se exprimă psalmistul (Ps.13, 1).

„Creştinismul”, care constituie apogeul credinţei şi religiozităţii divino-umane, „e cel mai aproape de legea fundamentală a universului”⁴, de aceea el „nu este un sistem în afară de noi, ci este o viaţă înlăuntrul nostru”, afirma, pe bună dreptate, criticul şi moralistul elveţian Al. VINET (1797-1847)⁵. „Tot ce este mai bun în civilizaţie e dat de creştinism şi se menţine acum prin puterea lui, iar fără de el e destinat pieirii, pentru că, din cauza influenţei de mai multe veacuri a creştinismului în istorie, cu Evanghelia trăiesc şi inconştient se mişcă chiar şi cei care neagă creştinismul şi atribuie succesele culturii umanităţii independente de creştinism. Părerea necredincioşilor că acum lumea civilizată poate trăi şi fără creştinism este o pură iluzie... Lumea civilizată, care s-a lepădat de creştinism, ca ramurile şi frunzele rupte din copac, poate rămâne încă verde, un timp oarecare, dar o aşteaptă moartea...” ⁶. În acelaşi context apreciativ se înscrie şi afirmaţia profesorului universitar şi geograf român Simion MEHEDINŢI (1869-1962): „Singur creştinismul poate da omului demnitatea de om, căci singur el întruneşte la un loc condiţiile indispensabile pentru progresul social...” ⁷. Şi adăugăm acestor afirmaţii şi atitudini încă una desprinsă din analizele şi concluziile unui gânditor şi savant din aceeaşi pleiadă de analişti şi observatori, care, pe baza demnităţii, verticalităţii şi competenţei profesionale şi morale, şi-a luat curajul de a introduce bisturiul în ideologia infectă şi sufocantă a lumii moderne şi contemporane şi a îndepărta primejdia contaminării de „forţele demonice” ce subminează şi ameninţă civilizaţia umană. Este vorba de prestigiosul medic, savant român, fiziolog, descoperitorul insulinei, Dr. Nicolae PAULESCU (1869-1931), spre care năzuim a ne apropia cu deosebit respect şi consideraţie şi a-i reliefa meritele, acum, la 90 de ani de la trecerea lui în lumea drepţilor, în eternitate. Dar să nu uităm de admirabila afirmaţie a savantului Paulescu: „Creştinismul este unica zare care deschide istoriei româneşti şi europene porţile veşniciei” ⁸.

Să-mi fie iertat acest periplu introductiv, puţin întortocheat şi anevoios, prin care am încercat accesul spre viaţa şi opera marelui savant, întrucât o abordare directă şi verticală mi se părea prea îndrăzneaţă.

*

Este o datorie morală şi o responsabilitate creştină românească să ne arătăm recunoştinţa faţă de semenii noştri, mai ales faţă de cei care au fost pentru noi şi posteritate modele de viaţă, de credinţă şi călăuze luminoase spre tot ceea ce înnobilează existenţa umană (Evrei 13, 7).

„Mesajul esenţial al vieţii şi operei lui Nicolae C. PAULESCU constă tocmai în această reliefare a unităţii dintre natural şi supranatural”, pe care în mare parte societatea contemporană a abandonat-o şi renegat-o, desigur cu grave „consecinţe teoretice şi practice” ⁹. Meritul esenţial al lui Paulescu constă în faptul că un savant laic, dar, desigur, creştin, accentuează realitatea că „naturalul şi supranaturalul nu se exclud, ci se completează: „Hristos n-a venit să strice natura, ci s-o desăvârşească, căci natura e creaţia lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu” ¹⁰.

Caracteristica dominantă a marilor noştri voievozi şi eroi, precum Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi alţii, după cum şi a oamenilor de cultură şi ştiinţă din spaţiul românesc, a fost religiozitatea sau încadrarea în „legea românească şi creştinească”, ca de pildă Eminescu, Brâncuşi, Enescu, Iorga şi mulţi alţii, având conştiinţa că „neamul românesc este unul din neamurile cele mai înzăstrate cu daruri sufleteşti”, „că Dumnezeu ne-a dat tot ce trebuie pentru ca să ne facem vrednici de numele de români” ¹¹. În viaţa şi activitatea acestor personalităţi, din mediul administrativ şi cultural, precum şi al oamenilor de rând, predomina ca model Iisus Hristos şi învăţătura Sa¹².

O personalitate remarcabilă din pleiada acestor români generoşi este Prof. Dr. Nicolae C. Paulescu, un om de ştiinţă, un savant celebru şi, totodată, o flacără nestinsă a credinţei în duh românesc. Pe bună dreptate şi în chip realist îl caracteriza Nicolea Iorga: ,,...a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt; el înfăţişează în chipul cel mai expresiv pe învăţatul român, aşa cum îl fac cele mai bune tradiţii ale ţării, e icoana adevăratului om de ştiinţă, pentru care ştiinţa este scară către Dumnezeu şi oglindire a duhului românesc în lucrurile Adevărului. Ştiinţa e universală pentru că ştiinţa este singurul adevăr; dar adevărul acesta e umbra de lumină din adevărul cel mai presus de adevăr: Dumnezeu. El e şoapta de taină a veşniciei în frământarea de lut a timpului. De aceea, rădăcinile lui se învăluie în falduri de mister: e cărare spre oceanul cel necuprins al Dumnezeirii” ¹³ sau – cum îl numeşte actorul şi eseistul Dan Puric – „un ciudat amestec de mucenic cu savantul român” ¹⁴.

Medicul şi profesorul Nicolae Paulescu a consolidat un impresionant edificiu teoretic al ştiinţei creştine, fiind cel mai important promotor român al creaţionismului şi finalismului existenţial, având o argumentaţie solidă sub toate aspectele: ştiinţifică, filosofică şi teologică. De aceea s-a afirmat despre el, în mod just, că este „cel mai mare interpret ştiinţific al divinităţii” ¹⁵. El este întruchiparea reală a savantului român. A criticat darwinismul, dovedind netemeinicia materialismului, afirmând cu toată responsabilitatea că „ideea de Dumnezeu este noţiunea fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd” ¹⁶. „Materialismul, ca şi complementul său generaţia spontană, nu sunt decât nişte sisteme greşite, care nu au nimic comun cu ştiinţa” ¹⁷.

„Ştiinţa vieţii, afirma savantul, m-a condus să zic: cred în Dumnezeu. Aceeaşi ştiinţă mă aduce acum să adaug: şi în Iisus Hristos!... pentru că Evanghelia e suprema treaptă a ştiinţei” ¹⁸.

Scriitorul şi eseistul Nicolae Steinhardt, în „Jurnalul Fericirii”, se arată uimit de informaţia primită de la doctorul Răileanu, că profesorul Paulescu, înainte de a-şi începe cursul, rostea întotdeauna rugăciunea „Tatăl nostru” ¹⁹.

Paulescu a fost „cel mai important profesor de medicină din Bucureşti”, dar „de o modestie ieşită din comun”, însă „de o rigoare totală”. La el nu funcţionau intervenţiile pentru ca unii studenţi să treacă la examene. „Prefera să stea cu studenţii peste vară să-i ajute să înveţe, dacă nu puteau trece examenul, dar nu altfel”. De aici a întâmpinat şi multe adversităţi din partea unor colegi. „Era cel mai de temut, dar şi cel mai iubit profesor de medicină” ²⁰.

Cel care a descoperit „genialitatea” lui Paulescu a fost profesorul francez, una din gloriile ştiinţei medicale, pe lângă care s-a format şi despre care s-a spus că „omenirea n-a avut medic mai mare ca Lancereaux”. Alături de acest celebru savant a lucrat Paulescu ca medic internist. A susţinut trei doctorate: în Medicină (1897), în Ştiinţele Naturale (1899) şi în Chimie organică (1901). I se oferă o catedră la Universitatea din Freiburg, pe care o refuză, întorcându-se în capitala ţării, unde este numit profesor de Fiziologie la Facultatea de Medicină²¹.

Opera lui medicală este sintetizată în două mari tratate, cu un mare răsunet în literatura de specialitate: Traité de Medicine (5 volume) şi Traité de Physiologie médicale (3 volume). Încă din 1921, savantul român trimite patru comunicări către Societatea de Biologie din Paris cu privire la descoperirea pancreinei (o primă formă de insulină), pe care revista „Archives Internationales de Physiologie” din august publică primul memoriu exaustiv despre descoperirea tratamentului antidiabetic. La fel, în ţară, Ministerul Industriei şi Comerţului îi eliberează, pe data de 10 aprilie 1922, brevetul nr. 6255, pentru descoperirea pancreinei. Cu toate acestea, după 7-8 luni de la apariţia în presa internaţională a lucrărilor de pionierat ale lui Paulescu, doi tineri cercetători canadieni din laboratorul de fiziologie a profesorului J.J. Mac Leod de la Universitatea din Toronto îşi fac publice rezultatele lor în aceeaşi direcţie, pentru care vor primi Premiul Nobel în 1923. Protestele savantului român şi ale susţinătorilor lui s-au dovedit zadarnice, fiindu-i furat meritul pentru marea descoperire ştiinţifico-medicală. De abia după 50 de ani, specialiştii internaţionali vor recunoaşte paternitatea descoperirii insulinei, marelui savant român²².

Vom reda în continuare câteva secvenţe din gândirea paulesciană, de o înaltă ţinută ştiinţifică şi morală, actuale şi pentru zilele noastre.

Instinctele sunt legile divine care funcţionează în toată natura vie, în scopul conservării şi perpetuării vieţii. În lumea animală, instinctele funcţionează fără greş, ele sunt adevărate minuni, imprimate de Dumnezeu, iar fiinţele vii le îndeplinesc întocmai şi nedeliberat. Omul, în schimb, nu este înarmat cu toate instinctele cu care e înzestrat animalul, pentru că viaţa omenescă n-are instinctul ca principiu de organizare, ci sufletul conştient şi voluntar, de aceea omul este capabil de progres, de civilizaţie. Instinctele la om, nu sunt atotputernice, nu sunt irezistibile. Omul deţine voinţa ca funcţiune a sufletului, ce-i dă posibilitatea de a rezista impulsurilor instinctive. Plăcerea e numai un mijloc care-l determină pe individ să asculte de impulsurile instinctului²³.

Profesorul Paulescu împarte instinctele în două mari grupe: individuale şi sociale, care la rândul lor le subgrupează: cele individuale în: a) de nutriţie; b) de apărare; c) de reproducere; iar cele sociale: a) de familie; b) de trib şi de naţiune; c) de umanitate²⁴.

Patima este altceva decât căutarea exclusivă a plăcerii, ce rezultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate sau alterate. Rădăcina patimilor este voinţa pervertită. Remediul moral e tot voinţa, ea le poate înfrâna²⁵.

Instinctului de reproducere îi corespunde patima desfrâului, sub toate formele ei, prin instinctul genital numit voluptate senzuală, dând naştere la cel mai abject dintre viciile omeneşti – desfrânarea. El distruge familia, tinereţea, neamurile şi civilizaţia, „e viermele civilizaţiilor prea înaintate şi, mai ales, al civilizaţiilor factice”. El distruge temelia familiei, izvorul natural şi nesecat al omenirii²⁶.

Viaţa umană oscilează între două abisuri: abisul de lumină al sensurilor spirituale şi abisul de întunecare al împătimirii diabolice. Voinţa e singura putere care poate rezista impulsurilor instinctive, depăşindu-le sau disciplinându-le²⁷.

Mântuitorul Iisus Hristos a oferit oamenilor posibilitatea de a realiza ceea ce pare irealizabil. Există în om (de altfel, şi la animale) sentimentul recunoştinţei faţă de fiinţa care i-a făcut vreun bine. Ori, fiecare om, a cărui inteligenţă s-a putut ridica la noţiunea de Dumnezeu, recunoaşte în Fiinţa Divină pe autorul existenţei sale şi pe împărţitorul bunurilor de care se bucură, astfel că este imposibil ca el să nu resimtă o nesfârşită recunoştinţă faţă de această fiinţă dumnezeiască de la care a primit totul. Totodată, Dumnezeu vrea ca recunoştiinţa pe care I-o datorăm s-o manifestăm faţă de semenii noştri (Matei 5, 44)²⁸.

Ştiinţa cea adevărată este lipsită de orgoliul luciferic al pseudo-savanţilor, ce vor să înlăture pe Dumnezeu de la conducerea universului; dimpotrivă, pentru toţi marii savanţi ai omenirii, ştiinţa este mărturia adevărului creat despre adevăratul Creator şi Necreat. Aşadar nu haos, nu întâmplare, nu hazard, ci lege, armonie, adevăr şi lumină, toate plămădite prin voia lui Dumnezeu²⁹.

Omul nu poate fi creator de cultură întrucât este animal, ci numai întrucât depăşeşte biologia, spre a-şi ancora viaţa sub zările de taină şi mister ale spiritului³⁰.

„În afara creştinismului, împotriva lui Hristos, Europa nu mai are niciun destin civilizatoriu; sub aceste zări anticreştine, unicul ei destin posibil este barbaria”. Destinul Europei, ca şi destinul întregii omeniri, are o singură împlinire: Hristos; destinul României, fragment din destinul european, are o singură poartă de lumină: Hristos. Credinţa în Hristos e singură în stare să civilizeze pe om. Hristos este temelia, viaţa şi desăvârşirea civilizaţiei, a adevăratei civilizaţii umane³¹.

Iată-ne, aşadar, în faţa unui savant autentic, care şi-a ancorat şi fundamentat concepţia ştiinţifică despre lume şi viaţă pe piatra credinţei şi învăţăturii creştine instituită de Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat.

Ceea ce-l distinge, însă, pe marele nostru savant Paulescu este faptul că, mai presus de toate, a fost „un Om de o aleasă ţinută morală”. Viaţa lui pământească a fost fără de prihană, aproape o viaţa de anahoret, dedicată în totalitate studiului şi competenţelor ştiinţifice, dar, totodată, şi urcării spre desăvârşirea morală. De aceea, nu-i de mirare că vărul său primar Cincinat Pavelescu îi scria în 1921 din Paris următoarele: „N-am îndrăznit să mă compar cu tine. Tu eşti un sfânt şi o minte largă, întărită de o voinţă neînduplecată şi de o putere de renunţare excepţională… După tine va rămâne o operă întreagă şi pilda unei vieţi de apostol…”³².

Frecventa cu regularitate „Biserica Ene” din Bucureşti, unde se spovedea şi se împărtăşea, la fel şi biserica „Sfântul Mina”, unde rostea uneori câte un cuvânt de învăţătură. Era un om foarte religios, fiind totodată ales ca epitrop al bisericii lui parohiale. Umbla, de obicei, în haine albe, simbolul curăţiei şi al sfinţeniei. N-a fost căsătorit³³.

Înalta ţinută şi aşezare morală paulesciană reiese şi din câteva gânduri sau mărturisiri:

- Educaţia creştină a tineretului este unica salvare a neamului;

- Creştinul trebuie să citească cel puţin o dată pe an Sfintele Evanghelii;

- Dumnezeu este iubire. Iubirea trebuie să stea în inima vieţii umane ca paradisul visurilor noastre să devină realitate. Prin iubirea plăcerii ne robim, prin iubirea lui Dumnezeu ne eliberăm;

- Iisus Hristos este mai adânc decât toţi filosofii, mai divin decât toţi întemeietorii de religii, mai sublim decât toţi moraliştii, mai puternic decât toţi conducătorii de popoare. Om desăvârşit şi pur ca o lacrimă de rouă a zorilor, a cărui neprihănire atinge cerul. Asemenea Lui nu a fost om pe pământ;

- Viaţa care nu simte prezenţa lui Dumnezeu în lume se afirmă în anarhie. Dumnezeu e temelia şi încoronarea ştiinţei şi a vieţii umane;

- Adevărata civilizaţie nu poate fi decât creştină. Credinţa în Hristos e singura în stare să civilizeze pe om;

- Hristos e piatra de temelie a istoriei noastre. Creştinismul este unica zare care deschide istoriei româneşti porţile veşniciei³⁴.

Scurta noastră incursiune în viaţa şi activitatea prodigioasă a medicului, profesorului şi savantului român Nicolae Paulescu, desfăşurată sub deviza moralităţii şi demnităţii creştine, la cele mai înalte cote, confirmă indubitabil afirmaţia marelui istoric Nicolae Iorga în necrologul intitulat „Moartea unui învăţat” din „Neamul Românesc”: „… a trăit ca un mucenic şi a murit ca un sfânt” ³⁵. De asemenea, un emoţionant necrolog îi compune şi medicul evreu Aurel Abramovici (1883-1942), fost student de-al său: „De o probitate examplară în lucrările ştiinţifice şi de o corectitudine dusă până la extrem în raporturile lui cu studenţii… Profesorul Paulescu a atins uneori genialitatea…” ³⁶.

S-a stins pe data de 17 iulie 1931, într-o zi de duminică, când clopotele chemau la Liturghie, şi a fost înmormântat în 19 iulie la Cimitirul Bellu. I s-a respectat dorinţa de a fi „îngropat simplu, creştineşte, să-i fie rezemat capul pe Tricolorul Neamului Românesc, iar deasupra să-i fie aşezat chipul însângerat de spini al Mântuitorului” ³⁷.

În urma campaniei internaţionale iniţiate de fiziologul scoţian Ian Murry, în 1968, pentru restabilirea adevărului, căreia i se alătură şi un grup de specialişti români, în frunte cu Prof. Dr. Ioan Pavel, Comitetul Nobel recunoaşte meritele şi prioritatea savantului român Nicolae Paulescu în descoperirea tratamentului antidiabetic, insulina, dar exclude posibilitatea unei reparaţii oficiale. Abia în 1976 apare volumul „The priority of N.C. Paulescu in the descovery of insulin”, de Prof. Ioan Pavel, la Editura Academiei, Bucureşti, sprijinit de numeroase mărturii ale unor savanţi internaţionali³⁸. Pe fondul reconsiderării postcomuniste a unor personalităţi remarcabile ale culturii şi ştiinţei din trecutul românesc, în 1990 Dr. N. Paulescu este numit membru post mortem al Academiei Române³⁹.

În ziua de 23 mai, anul 2001, la împlinirea a 80 de ani de la descoperirea insulinei şi a 70 de ani de la trecerea în veşnicie a marelui savant N. Paulescu, în Aula Academiei Române este organizată o sesiune comemorativă de Secţia de Ştiinţe Medicale a Academiei, anul 2001 fiind declarat „Anul Paulescu”. Tot în acest an comemorativ, între 12-14 iunie, a avut loc, la Sinaia, Simpozionul Internaţional „Nicolae Paulescu after 80 years since insulin discovery”, iar pe 31 august, la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, s-a desfăşurat Simpozionul „80 de ani de la descoperirea insulinei”, care a fost onorat şi de prezenţa preşedintelui I.D.F. (Federaţia Internaţională de Diabet), sir George Alberti. De asemenea, în parcul U.M.F. a fost dezvelit un monument dedicat memoriei savantului Nicolae C. Paulescu⁴⁰.

Marele merit al medicului, profesorului şi savantului român Nicolae Paulescu constă, îndeosebi, în faptul de a deovedi pe baza argumentelor ştiinţifice şi logice erorile materialismului şi evoluţionismului, precum şi impactul negativ asupra progresului ştiinţific şi asupra civilizaţiei umane. „Materialismul înseamnă ignoranţă”. Adepţii materialismului, etichetându-şi pe nedrept şi abuziv concepţia lor ca ştiinţifică, „au reuşit să manevreze conştiinţele multora încât le este ruşine să pronunţe public cuvântul «Dumnezeu», cu toate că marii savanţi, creatorii şi gloriile ştiinţei au admis toţi şi chiar au proclamat existenţa lui Dumnezeu” ⁴¹.

Paulescu a pus rezultatele cercetării sale în slujba apărării credinţei teiste şi creştine, impunându-se astfel ca un veritabil promotor şi apologet al creştinismului. Aşa cum a concluzionat şi Prof. Dr. Constantin Ionescu – Târgovişte, descoperirea insulinei este „cea mai mare descoperire medicală din ultimul mileniu” ⁴², aducând multor bolnavi mari şi multe beneficii, vindecându-le şi prelungindu-le viaţa.

Religiozitatea, moralitatea, viaţa şi activitatea întreagă a lui Paulescu, aşa cum am arătat, poartă amprenta unei credinţe solide, luptătoare, iertătoare, învăluită în virtutea cea mai de preţ, care este modestia, smerenia, singura care deschide calea sfinţeniei.

Aşadar, în urma tuturor celor expuse şi afirmate cu temeinicie, după umila mea opinie, medicul, profesorul şi savantul român Nicolae Paulescu merită să fie canonizat şi aşezat în rândul sfinţilor români ca protector al tuturor medicilor şi savanţilor români credincioşi. Propunem acest gând spre analiza şi aprofundarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. Până la împlinirea unui secol de la trecerea lui în veşnicie (2031) s-ar putea parcurge toate demersurile şi etapele în realizarea acestui deziderat. Ar fi un gest de înaltă nobleţe şi recunoştinţă pentru acest prestigios savant din partea Bisericii Ortodoxe Române, pe care a iubit-o, apărat-o şi cinstit-o din tot sufletul şi cu toată dăruirea.

*

Din nefericire, lucrurile nu stau atât de simplu şi de limpede, deoarece nici vicleanul sau opozantul prin excelenţă a lui Dumnezeu şi al oamenilor, adică diavolul, nu este impasibil, ci într-o permanentă acţiune de subminare şi anihilare a valorilor divine şi umane.

Ceea ce-l discreditează pe marele savant, în faţa celor ce nu-i acceptă opiniile, sunt acuzele că s-ar fi orientat politic pe linia fascismului şi antisemitismului, devenind co-fondator al Ligii Apărării Naţional-Creştine în 1923 şi membru al Mişcării Legionare, având astfel o orientare politică de extremă dreaptă. Aşa că, în ciuda tuturor contribuţiilor savantului român în domeniul descoperirii hormonului antidiabetic, marea monografie occidentală „The Pancreas: An Integrated Textbook of Basic Science, Medicine, and Surgery”, de peste 1000 de pagini, apărtură în Anglia în anul 2008, nici nu aminteşte de Nicolae Paulescu. Din nefericire, dublu standard este aplicat exclusivist pe motive politice sau de altă natură, ceea ce face ca savantul austriac Max Clara, care s-a folosit în cercetările sale de cadavrele victimelor naziste, şi alţii de acest fel, austrieci şi germani, să fie prezenţi în Analele Federaţiei Internaţionale de Diabet, însă Paulescu lipseşte şi de aici⁴³. Nici Enciclopedia Universală Britanică, apărută la Editura Litera, Bucureşti, 2010, concepută în 16 volume, în aproape 6000 de pagini, din care peste 1000 de articole vizează realităţi româneşti, nu face nici cea mai mică referire la savantul român N. Paulescu. Adevărul este că adeseori sancţiunile politice sunt extremiste şi fundamentaliste. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că mişcările naţionaliste, legionare şi antisemite au luat naştere la noi pe fondul propagandei comuniste, antinaţionale şi a promovării semitismului bolşevic, cu multe manifestări radicale. De aceea, după victoria forţelor de stânga, mişcările de dreapta, naţionaliste şi creştine, au fost dezavuate şi condamnate iremediabil. S-au făcut, desigur, şi abuzuri, de-o parte mai puţine, de cealaltă cu duiumul, dar asta nu înseamnă a desfiinţa oameni şi a-i exclude din memoria umanităţii (damnatio memorie sau erasio nominis).

Este dureros când adevărul, dreptatea, ştiinţa autentică, sunt etichetate şi tratate printr-un exclusivism politic ori ideologic.

Din cele relatate în prima parte reiese cu claritate că Paulescu nu poate fi etichetat ca naţionalist, ci eventual ca patriot înflăcărat pentru valorile creştine tradiţionale, ameninţate de ideologia bolşevică materialistă şi atee. La fel nici antisemit, întrucât am invocat elogiul în necrolog a medicului evreu Aurel Abramovici, fost student al său, care-l aprecia „de o corectitudine dusă până la extrem” şi un om care „a atins uneori genialitatea”, precum şi N. Steinhardt, evreul încreştinat mai târziu în închisorile comuniste, uimit de faptul că Paulescu rostea rugăciunea „Tatăl nostru” la începutul fiecărui curs universitar.

Avocatul diavolului are totdeauna partea şi poziţia lui ţesută inteligent cu acuzaţii compromiţătoare, dar realitatea trebuie bine analizată şi cumpănită. Într-adevăr, în „Apărarea Naţională” din 22 noiembrie 1925, N. Paulescu lansează acuze grave la adresa semitismului masonic de orientare bolşevică, dar acestea, din păcate, nu sunt scorniri ale imaginaţiei, ci au fost în unele cazuri realităţi dureroase, reliefate şi de alte surse din presa vremii. Desigur că după instalarea, cu tancurile sovietice a „liftei” masonice şi bolşevice în România, aceştia şi-au pus în aplicare spiritul de revanşă fără reticenţe. Este îndeobşte cunoscută această practică a ideologiilor şi structurilor totalitariste.

În faţa acestor situaţii şi poziţii exclusiviste, trebuie să dăm dovadă de înţelepciune, de multă chibzuinţă, să aplicăm principiul şi dictonul enunţat încă din antichitate de Tacitus (55-120) – istoric, scriitor şi om politic roman⁴⁴ – (Analele I, 1): Sine ira et studio (Fără ură şi părtinire) sau de ceea ce Sfinţii Părinţi numesc dreapta socotinţă sau discernământul despre care Sfântul Antonie (251-356) şi Sfântul Ioan Damaschin (675-749) afirmă că este „cea mai mare virtute” sau „împărăteasa şi virtutea virtuţiilor” ⁴⁵.

Iată drumul şi soluţia spre marea iubire, de Dumnezeu, de semeni, de neamul românesc şi creştinesc, de marile valori ale culturii, istoriei, ştiinţei şi demnităţii româneşti, pe care avem datoria morală, religiosă şi patriotică să le actualizăm, promovăm şi să le păstrăm cu sfinţenie spre folosul şi mântuirea generaţiilor viitoare.

Dixi et salvavi animam meam!

Pr. Lect. Univ. Dr. Vasile BORCA, Baia Mare

Bibliografie

ALECSANDRI Vasile, Românii şi poezia lor, în vol. „Călătorie în Africa. Proză”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, col. BPT nr. 4.

BRICIU Alexandru, Dialog cu prof. dr. Constantin IONESCU – TÂRGOVIŞTE – Nicolae Paulescu: „Soluţia este iubirea”, în „Ziarul Lumina”, ediţia de Transilvania, anul III, nr. 192 (2298) din 22 august 2012.

BUNEA Ion, Pr. Prof., Prof. Dr. Nicolae C. Paulescu (1869-1931) – Evocare, în „Îndrumător bisericesc”, Cluj-Napoca, 1982

CODRESCU Răzvan, De la Eminescu la Petre Ţuţea, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2000.

IDEM, Doctorul N.C. Paulescu, cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii, în revista „Lumea credinţei”, noiembrie 2009.

CRAINIC Nichifor, Nicolae Paulescu, fondatorul naţionalismului creştin, în vol. „Apologii contemporane. Dr. Nicolae Paulescu sau Ştiinţa Mărturisitoare”, Bucureştu, Ed. Christiana, 2002.

CRIVEANU Nifon, Mitrop., Cugetări şi maxime pentru viaţă, Bârda, Ed. „Cuget Românesc”, 2008.

*** Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii, vol. 4, trad. din lb. greacă, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, Ed. Harisma, 1994.

GALERIU Constantin, părintele, Despre Doctorul Paulescu, în revista „Lumea credinţei”, noiembrie 2009.

GOIA Eugen, Pr., Prof. Dr. Nicolae C. Paulescu, o viaţă închinată lui Dumnezeu şi ştiinţei româneşti. Insulina – după 90 de ani, în rev. Dacoromania, nr. 56, 2011.

*** Mic Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română, 1972.

MIHĂLCESCU Irineu şi VASILESCU Emilian, Apărarea credinţei – lecturi apologetice, Bucureşti, Ed. „Cugetarea”, 1937.

MLADIN Nicolae, Doctrina despre viaţă a profesorului Nicolae Paulescu, Iaşi, Ed. „Periscop”, 1997.

PAULESCU C. Nicolae, Dr., Fiziologie filosofică. Cele partru patimi şi remediile lor, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1921.

IDEM, Fiziologie filosofică (1). Noţiunile de „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, ediţie îngrijită de dr. docent Vasile TRIFU, Bucureşti, Ed. „Credinţa strămoşească”, 2007.

IDEM, Instincte sociale, Patimi şi Conflicte, Remedii morale, Bucureşti, Ed. „Credinţa Strămoşească”, 2009.

PÂRJA Gheorghe, Patima din culise, editorial în „Graiul Maramureşului”, nr. 6228 din 8 septembrie, 2010.

PETRINA Liviu şi SIGARTEU PETRINA Laura, Dicţionarul Savanţii lumii cred în Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Maritain, 2019.

PURIC Dan, Despre omul frumos, Bucureşti, 2009.

RESTIAN Adrian, Prof. Univ., ZĂGREAN Leon, Prof. Univ., COLIŢĂ Cezar-Ivan, Drd., Lungul drum al ştiinţei spre credinţă, în rev. „Ortodoxia” (revista Patriarhiei Române), nr. 4 (octombrie-decembrie), 2020.

SORESCU Vasile, Pr., Omul – tainică făptură, Ed. Elpis, 1997.

STEINHARDT Nicolae, Jurnalul Fericirii, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1991.

STRĂJAN Ioan, Ec., Simbolul Naţional, Drapelul Tricolor Românesc în date şi mărturii, în revista „Dacoromania”, nr. 94, Alba Iulia, 2019.

TIMIŞ Ioniţa, Prof. Drd., Principiul finalităţii organismului uman în Biologia creaţionistă contemporană, în anuarul „Ortodoxia maramureşeană”, nr. 11, Baia Mare, 2006.

VLĂDUCĂ Ion, Mic dicţionar de Apologetică ortodoxă, Bucureşti, Ed. Bizantină, 2002.

Note

¹ Liviu PETRINA şi Laura SIGARTEU PETRINA, Dicţionarul Savanţii lumii cred în Dumnezeu, Bucureşti, Ed. Maritain, 2019, p. 193; Prof. Univ. Adrian RESTIAN, Prof. Univ. Leon ZĂGREAN, Drd. Cezar-Ivan COLIŢĂ, Lungul drum al ştiinţei spre credinţă, în rev. „Ortodoxia” (revista Patriarhiei Române), nr. 4 (octombrie-decembrie), 2020, p. 179.

² Apud L. PETRINA şi L. SIGARTEU PETRINA, op. cit., p. 56.

³ Apud Prof. Univ. Adrian RESTIAN, Prof. Univ. Leon ZĂGREAN, Drd. Cezar-Ivan COLIŢĂ, op. cit., p. 179; Liviu PETRINA, Exordiu, p. XXVI, în vol. „Dicţionarul Savanţii lumii cred în Dumnezeu”.

⁴ Nicolae STEINHARDT, Jurnalul Fericirii, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1991, p. 184.

⁵ Apud Nifon CRIVEANU, Cugetări şi maxime pentru viaţă, Bârda, Ed. „Cuget Românesc”, 2008, p. 73.

⁶ Este afirmaţia justă a juristului şi istoricului german BLÜNTZIL (1808-1881), apud ibidem, p. 172-174.

⁷ Apud N. CRIVEANU, op. cit., p. 188.

⁸ Apud Nicolae MLADIN, Doctrina despre viaţă a profesorului Nicolae Paulescu, Iaşi, Ed. „Periscop”, 1997, p. 73.

⁹ Răzvan CODRESCU, De la Eminescu la Petre Ţuţea, Bucureşti, Ed. Anastasia, 2000, p. 66.

¹⁰ Apud Nichifor CRAINIC, Nicolae Paulescu, fondatorul naţionalismului creştin, în vol. „Apologii contemporane. Dr. Nicolae Paulescu sau Ştiinţa Mărturisitoare”, Bucureştu, Ed. Christiana, 2002, p. 100.

¹¹ Vasile ALECSANDRI, Românii şi poezia lor, în vol. „Călătorie în Africa. Proză”, Bucureşti, Ed. Minerva, 1984, col. BPT nr. 4, p. 106-108.

¹² Pr. Eugen GOIA, Prof. Dr. Nicolae C. Paulescu, o viaţă închinată lui Dumnezeu şi ştiinţei româneşti. Insulina – după 90 de ani, în rev. Dacoromania, nr. 56, 2011, p. 72.

¹³ Nicolae IORGA, în „Neamul românesc” din 29 iulie 1931.

¹⁴ Dan PURIC, Despre omul frumos, Bucureşti, 2009, p. 103.

¹⁵ Apud Prof. Drd. Ioniţa TIMIŞ, Principiul finalităţii organismului uman în Biologia creaţionistă contemporană, în anuarul „Ortodoxia maramureşeană”, nr. 11, Baia Mare, 2006, p. 95.

¹⁶ Apud Ion VLĂDUCĂ, Mic dicţionar de Apologetică ortodoxă, Bucureşti, Ed. Bizantină, 2002, p. 89.

¹⁷ Apud Irineu MIHĂLCESCU şi Emilian VASILESCU, Apărarea credinţei – lecturi apologetice, Bucureşti, Ed. „Cugetarea”, 1937, p. 88.

¹⁸ Ibidem, p. 117, 149.

¹⁹ Apud Alexandru BRICIU, Dialog cu prof. dr. Constantin IONESCU – TÂRGOVIŞTE – Nicolae Paulescu: „Soluţia este iubirea”, în „Ziarul Lumina”, ediţia de Transilvania, anul III, nr. 192 (2298) din 22 august 2012, p. 5.

²⁰ Ibidem.

²¹ Pr. Eugen GOIA, op. cit., p. 72.

²² Ibidem; Răzvan CODRESCU, Doctorul N.C. Paulescu, cel mai mare interpret ştiinţific al Divinităţii, în revista „Lumea credinţei”, noiembrie, 2009, p. 44; Gheorghe PÂRJA, Patima din culise, editorial în „Graiul Maramureşului”, nr. 6228 din 8 septembrie, 2010, p. 1.

²³ Mitrop. Nicolae MLADIN, Doctrina despre viaţă a prof. Nicolae C. Paulescu, p. 48-54.

²⁴ Dr. Nicolae C. PAULESCU, Fiziologie filosofică (1). Noţiunile de „suflet” şi „Dumnezeu” în fiziologie, ediţie îngrijită de dr. docent Vasile TRIFU, Bucureşti, Ed. „Credinţa strămoşească”, 2007, p. 108-109; Instincte sociale, Patimi şi Conflicte, Remedii morale, Bucureşti, Ed. „Credinţa Strămoşească”, 2009, p. 83-84.

²⁵ N. MLADIN, op. cit., p. 54; Pr. Prof. Ion BUNEA, Prof. Dr. Nicolae C. Paulescu (1869-1931) – Evocare, în „Îndrumător bisericesc”, Cluj-Napoca, 1982, p. 278.

²⁶ N. MLADIN, op. cit., p. 54; Dr. Nicolae C. PAULESCU, Fiziologie filosofică. Cele partru patimi şi remediile lor, Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1921, p. 11-12.

²⁷ Dr. N. PAULESCU, Instincte sociale, Patimi şi Conflicte, Remedii morale…, p. 130.

²⁸ Ibidem, p. 252-253.

²⁹ M. MLADIN, op. cit., p. 70.

³⁰ N. PAULESCU, Cele patru patimi şi remediile lor, p. 157.

³¹ M. MLADIN, op. cit., p. 72.

³² Pr. Prof. Ion BUNEA, op. cit., p. 278-279; Pr. Eugen GOIA, op. cit., p. 72-73.

³³ Pr. Eugen GOIA, op. cit., p. 73; Alexandru BRICIU, op. cit., p. 5; Părintele GALERIU, Despre Doctorul Paulescu, în revista „Lumea credinţei”, noiembrie 2009, p. 45.

³⁴ Apud Pr. Eugen GOIA, op. cit., p. 73.

³⁵ N. IORGA, în „Neamul Românesc” din 29 iulie 1931.

³⁶ Publicaţia „Bucureştii medical” din august 1931.

³⁷ Apud Ec. Ioan STRĂJAN, Simbolul Naţional, Drapelul Tricolor Românesc în date şi mărturii, în revista „Dacoromania”, nr. 94, Alba Iulia, 2019, p. 44-45.

³⁸ Liviu PETRINA şi Laura SIGARTEU, Dicţionarul Savanţii lumii cred în Dumnezeu, p. 675.

³⁹ Ibidem, p. 673.

⁴⁰ Ibidem, p. 675.

⁴¹ Ibidem, p. 674.

⁴² Apud Ibidem, p. 675.

⁴³ Apud „Confronting Anatomy’s Nazi Past”, Science, 16 July 2010, vol. 329, no 5989, p. 274-275.

⁴⁴ Mic Dicţionar Enciclopedic, Bucureşti, Ed. Enciclopedică Română, 1972, p. 1638.

⁴⁵ Apud Pr. Vasile SORESCU, Omul – tainică făptură, Ed. Elpis, 1997, p. 5; Filocalia (românească), vol. 4, Bucureşti, Ed. Harisma, 1994, p. 212.