Limba noastră cea română

Sărut vatra şi-al ei nume

Care veşnic ne adună,

Vatra ce-a născut pe lume

Limba noastră cea română.

Cânt a patriei fiinţă

Şi-a ei rodnică ţărână

Ce-a născut în suferinţă

Limba noastră cea română.

Pre pământ străvechi şi magic

Numai dânsa ni-i stăpână:

Limba neamului meu dacic,

Limba noastră cea română.

În al limbilor tezaur

Pururea o să rămână

Limba doinelor de aur,

Limba noastră cea română.

Mamă, de-ai fi o stea

Mamă, de-ai fi o stea în cer lină,

Te-aş găsi după lumină,

Rostire-aş spre faţa ta:

„Când dormi, maică, dumneata?”

De te-ai face spic secară,

Te-aş găsi după povară

Şi te-aş întreba tot eu:

„Nu ţi-i, măiculiţă, greu?”

De-ai fi-n codru-o păsăruică,

După glas aflate-aş, muică,

Zice-aş ud de roua ta:

„Ce dor ai de cânţi aşa?!”

De te-ai face-n văi o floare,

Te-aş găsi după suflare,

Spune-ţi-aş vorbe cereşti:

„Maică, tot frumoasă eşti!”

Chipul tău, mamă

Chipul tău, mamă,

Ca o mie

De privighetori rănite,

Ochii tăi

În care s-au întâmplat

Toate

Câte se pot întâmpla

Pe lume!

Lacrima ta:

Diamant ce taie-n două

Oglinda zilei.

Nedespărţită de cer

Ca apa de uscat,

Locuieşti o casă

Cu două ferestre:

Una ce dă spre viaţă,

Alta cu faţa spre moarte,

La fel de limpezi amândouă.

O, mamă,

Spre mine mâinile-ţi întinde:

Spre cel

Care cu dor te-aşteaptă,

Şi ţie apropiindu-mă,

Apropie-mă liniştii ce eşti.

Acum şi-ntotdeauna.

Această lună lină

Această Lună lină

De nu va răsări –

În locu-i răsări-va

Lin chipul maică-mi.

Acest, o, glas al mierlei

Pe ram de va muţi,

În locul lui suna-va

Sfânt glasul maică-mi.

Această punte, Doamne,

De se va prăbuşi,

Întinde-s-or în locu-i

Mâini două-a maică-mi.

Cuvântul mama

Pruncii îl zuruie.

Bătrânii îl visează.

Bolnavii îl şoptesc.

Muţii îl gândesc.

Fricoşii îl strigă.

Orfanii îl lacrimă.

Răniţii îl cheamă.

Iar ceilalţi îl uită.

O, Mamă! O, Mamă!