„România, limba vechilor cazanii”

cuvântul „biserică” nu vine din latină,  ci din pelasgă

Am putea începe cu o concluzie: de-a lungul timpului românii au constituit mereu o miză istorică pentru alţii, iar destinul le-a fost decis de faptele şi aşezarea lor geografică. O ispită a binelui şi a avuţiei. O fi un paradox, dar nu e deloc departe de adevăr.

Nicicând nu s-a scris o asemenea carte despre limba română. În volumul de acum cinci ani, Limba română. Naşterea şi falsurile istorice (LRNFI), Lucian Costi a configurat bazele formării limbii noastre, a demonstrat că româna este o limbă cerebrală alcătuită din morfeme semantice numite particule fundamentale de construcţie care formează cuvintele şi le dau acestora sens, profunzime şi productivitate, adică uşurinţa de a da naştere la familii de cuvinte. La rândul lui, cuvântul ca atare poate desemna o realitate naturală, dar şi una magică, iraţională dacă i se adaugă o particulă. De exemplu, lucire – nălucire, zdravăn – năzdrăvan, caz – năcaz. Dacă particula este postpusă, lucrurile se schimbă şi reintrăm în lumea simţurilor, caznă, bocnă. Acolo găsim o înlănţuire de principii şi un inventar impresionant de aplicaţii practice ale formării cuvintelor în limba română, aflând totodată că la început a fost cuvântul şi apoi regula gramaticală care a făcut ordine în masa extraordinar de bogată şi diversificată a cuvintelor. Aproape în exclusivitate, cuvintele limbii române sunt creaţii interne, împrumuturile şi adaptările, fireşti în orice limbă, fiind minimale. Totodată, teoriile oficiale, academice, care nu găsesc în limba română decât împrumuturi, reprezintă nu doar falsuri grosolane ci şi foarte ciudate, dacă ne gândim că primele dicţionare româneşti, deşi au fost create de nişte alogeni neprieteni, au fost însuşite şi îmbogăţite în falsitatea lor de aşa zişi specialişti români. Aceste teorii servesc interese străine neamului nostru.

Ideea fundamentală a cărţii este că neamul românesc împreună cu limba şi credinţa sa au străvechime şi continuitate istorică. Limba română este o creaţie inteligentă a unui neam sedentar şi bine orânduit de-a lungul istoriei, cu credinţa într-un singur Dumnezeu şi în cinstirea străbunilor, cultura însuşirilor pozitive în viaţa de toate zilele şi respectul celorlalte neamuri. Un creştinism avant la lettre, care la români există de când lumea. Un adevăr care nu prea convine tuturor. Trist este că nici academicilor români care cultivă falsul de când se ştiu. Poate fi numită altfel fapta celor care susţin că terminologia creştină este când de origine latină ori greacă, ştiind că atât romanii, cât şi grecii erau idolatri, sau slavă, ştiind că slavii, păgâni sadea, s-au creştinat abia în secolul IX, la foarte multe secole după creştinarea formală a românilor, ca să nu mai vorbim de precreştinismul neamului nostru?

De data aceasta, Lucian Costi intră pe un teren greu care nu ţine doar de limbă. Româna, limba vechilor cazanii, volumul 1, explorează bagajul lexical al ortodoxiei române, adică toţi termenii utilizaţi în mod curent, zi şi noapte, în serviciul religios creştin ortodox de când se ştie în România. Prin urmare, vom avea atât lingvistică, cât şi religie. S-a acreditat ideea că aceşti termeni provin din aşa numita slavă veche care, deşi are o poveste făcută, nu mai preocupă pe nimeni şi este luată ca atare şi de lingvişti şi de teologi.

Să vedem totuşi, pe scurt, cum s-au petrecut lucrurile. Alfabetul chirilic (mai întâi glagolitic, format din literele mici greceşti) a fost făcut cadou în secolul al IX-lea de către celebrii Chiril şi Metodiu (doi fraţi presupus greci din Salonic, pe numele lor adevărate Constantin şi Mihail) mai întâi, Moraviei, provincie supusă Imperiului Roman de Răsărit, dar şi papalităţii, de unde ar fi trecut în Bulgaria şi apoi în Rusia kieviană, adică Ucraina de astăzi. A devenit haina grafică a limbilor slave din acel timp. Popoarele vorbitoare de slavă, recent creştinate, au început s-o utilizeze în scrierile religioase.

Ce era, de fapt, acest alfabet? Vom reproduce mai jos alfabetul chirilic (1)şi trei variante aproape similare, alfabetul grec(2), alfabetul dac din plăcuţele de la Sinaia(3), alcătuite de B Stefanoski (Hyperboreii şi zamolxismul, Uranus 2013, Homer. Istoria pelasgă neştiută. Surprizele lingvistice ale Iliadei, Uranus, 2019) şi alfabetul geto-gotic (4) al lui Bonaventura Vulcanius (De litteris et lingua Getarum sive Gothorum, Bruges, 1497). Le-am mai reprodus odată în prefaţa primei cărţi a lui Lucian Costi, dar sunt necesare şi acum:

(1)

(2) sus (3) jos

(4)

Similitudinea celor patru alfabete este evidentă. Branislav Stefanoski, citându-i pe Herodot şi Platon, arată că alfabetul grec şi limba greacă veche sunt extrem de îndatorate limbii pelasge. La venirea grecilor în zona Mării Tracice, populaţia de acolo era pelasgă. În timp s-a creat un mixtum etnic. Grecii s-au impus ce-i drept, însă în familiile greceşti sclavii iloţi traci se ocupau de educaţie şi sănătate, marcând decisiv şi cultura.

Iată care este originea adevărată a alfabetului chirilic oferit la un moment istoric dat unor populaţii slave venite din alte zone geografice şi creştinate în Europa, care s-a transmis şi slavilor eurasiatici.

Din toate acestea rezultă că alfabetul chirilic este străvechi românesc!

Culmea ironiei este că printre ”beneficiarii” alfabetului chirilic a fost incclusă şi România, o patrie a creştinismului, căreia i s-a oferit propria marfă cu titlu de cadou venit din partea unora care abia învăţau ce este religia creştină. Suntem în plină istorie a falsului.

Am ţinut să fac aceste precizări ca să arăt că efortul lui Lucian Costi nu este doar îndrăzneţ, ci justificat şi necesar. El se ocupă de ce se întâmplă dincolo de haina grafică a limbii, dar şi de religie. Totodată, vă daţi seama că el se opune unui fantastic edificiu cultural marcat de false convingeri, sprijinite de un munte de scrieri, la fel de false.

Pe scurt, în carte se arată că toţi termenii serviciului religios ortodox din România nu au nici un fel de origine slavă, ci sunt autohtoni şi că creştinismul românesc are o vechime de peste cinci mii de ani, în timp ce Academia Română, mai nou, abia ne acordă o mie…

Proporţia demersului autorului împotriva falsului instituţionalizat de către străini şi acceptat în mod laş şi pervers de autorităţile române de veacuri până în zilele noastre depăşeşte în mod sigur povestea aceea cu David şi Goliath.

Lucian Costi reface în această carte istoria universală a cuvântului în datele ei majore şi arată că limba română face parte din limbile de început ale omenirii, iar creştinismul român este de când lumea. Ruptura şi falsurile suferite sunt evenimente care trimit la ce s-a întâmplat în Turnul Babel unde limbile s-au încurcat din cauza relei credinţe. Liberul arbitru pe care i l-a acordat Dumnezeu omului presupunea responsabilitate şi da naştere relaţiei cauză – efect. Dar acestea sunt vorbe mari şi în realitatea concretă se întâmplă altfel. Istoria arată că oamenii au greşit şi greşesc. Interesele puterilor politice amendează tot timpul liberul arbitru. Aşa s-a întâmplat şi în acest caz.

Ceea ce scrie Lucian Costi despre limba română este unic. Avem o reconstituire a limbii. El nu inventează nimic. Doar deduce pe baza unor argumente extrase dintr-o uriaşă bază de date pe care el şi-a construit-o. Baza sa de date cuprinde limbi vechi şi noi în istoria lor, toate văzute ca un edificiu de înţelesuri. Fiecare cuvânt are un înţeles care rezultă din părţile lui componente, morfeme semantice formate din una sau mai multe litere. În comparaţie cu altele, limba română are cele mai multe familii de cuvinte pornind de la cuvântul însuşi sau de la sinonime, dar şi de la familiile de morfeme sau coduri.

Să luăm cuvântul neam de care ne vom ocupa şi mai târziu când vom ilustra cele trei cazuri şi etimologiile lor. Acesta, cu rude dovedite istoric în sanscrită, sumeriană, egipteană, în limba română are sinonimele: porodiţă, viţă, pojijie, stepenă, tălaie, cimotie, nemotenie, sânge, nat, seminţie, spiţă, dar şi morfeme comune care nasc alte cuvinte neam, nemeş, nene, nepot, agneţ, pâine. Fiecare dintre sinonime are câte o familie. Să luăm cuvântul mai rar stepena care nu se trage din slavă cum spun dicţionarele oficiale, ci vine din codul st care este în relaţie cu verbul a sta, iar vocala e se regăseşte la rândul ei în: cin-ste, ste-jar, ste-ma, ste-ag unde ste conferă cuvântului însuşiri morale. Mai departe, particula pe din peste, adică deasupra, iar na provine condamnaţi sute de mii de creştini în perioada idolatrică. Era asimilată unei instituţii care în primul rând producea rău şi suferinţă. Mai târziu, după oficializarea creştinismului s-a produs schimbarea destinaţiei, doar pentru patru instituţii religioase din Roma (Sfântul Petru din Vatican, Sfântul Ioan din Lateran, Sfântul Paul în afara Zidurilor, Sfânta Maria Majoră) şi pentru una din Constantinopol, basilica Sfinţii Apostoli. Termenul încetăţenit în limba latină şi aproape similar în limbile romanice pentru biserică, adică edificiul special construit şi amenajat în care se adună credincioşii creştini pentru slujbele săvârşite de preoţi era ecclesia.

Oricum termenul de basilica apare către sfârşitul secolului al patrulea, prin anul 380. Dar savanţii noştri nu şi-au pus deloc întrebarea legată de cum se numea până atunci edificiul în care slujiseră discipolii Sfântului Andrei, românii Sf. Niceta de Remesiana, Sf. Ieronim din Dalmaţia, Sf. Ioan Cassian, Sf. Dionisie Exiguul din Dobrogea?

S-or fi gândit ei la ce scria N. Densuşianu despre celebrul sanctuar preistoric din Insula Şerpilor: „În colindele române, imne religioase poporale, a căror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine, se celebrează şi astăzi sfinţenia şi magnificenţa miraculoasă a unui templu preistoric numit «Biserica cea mare cu 9 altare» sau «Mănăstirea albă sfântă»... această ilustră Mănăstire, albă, mare şi sfântă se afla în părţile de răsărit ale ţărilor române în prundul Mărei negre, în ostrovul mărilor- în ostrovul mărei - sau într-un ostrovel de mare lină,… mai are 9 stâlpi de ceară, 9 de tămâie şi 9 de făclie. Ea este foarte veche, pe din afară e acoperită cu muşchiu, iar pe din lăuntru aurită. Ferestrele sunt în partea despre răsărit către «sfântul soare»... Întreaga Mănăstire e ca un «mândru soare»” ( Dacia Preistorică p.105-107).

Să lămurim totuşi de unde vine cu adevărat termenul basilica. Etimologia nu e latină. Termenul vine din greaca veche basilikč stoá care înseamnă casă regală. Dar adjectivul basilikč, la rândul lui, este o combinaţie care vine de la cuvântul basileus, care înseamnă domn, rege. Cu toate că aşa înseamnă, basileus nu este un cuvânt grecesc. El vine din pelasgă, adică limba oamenilor pe care grecii i-au găsit când au venit în insulele Mării Tracilor, într-o traducere foarte apropiată, pe scurt, vine din limba română. Iată cum ne-am întors de unde am plecat, dar pe alt plan şi pe alt subiect. Oricum l-ai lua, cu toate metamorfozele lingvistice, istorice sau geografice, cuvântul tot românesc rămâne. Regele coincidenţelor tot cu românii ţine.

Lucian Costi se apropie mai mult de adevăr şi arată, la capătul unei demonstraţii de mare ţinută intelectuală şi de frumoasă erudiţie logică, morfem cu morfem, ce înseamnă cuvântul BISERICA = CLĂDIREA I UNDE SE STRÂNG SER SUFLETELE CA PENTRU A ADORA SOARELE R(E) CA SĂ LE FIE BINE BI.

Apropo de acest subiect. A apărut de curând în româneşte, la Editura Basilica, Istoria Bisericească a lui Eusebiu de Cezareea, scrisă în anul 313. Este cea mai veche carte din lume despre creştinism şi instituţiile sale.

În Cartea întâi, la pag. 55, se face o precizare esenţială despre creştinism pe care trebuie s-o înveţe toată lumea. O reproducem mai jos:

“4. Dar, chiar dacă de fapt noi nu suntem de mult timp şi dacă acest nume într-adevăr recent al creştinilor a ajuns să fie cunoscut de toate popoarele doar în vremurile mai noi, felul nostru de viaţă şi chipul petrecerii noastre, precum şi învăţătura credinţei noastre n-au fost plăsmuite de noi acum, dintr-o dată, ci au fost rânduite, ca să zic aşa, de la prima creaţie a omenirii de simţul firesc al oamenilor iubitori de dumnezeire de atunci, după cum vom dovedi-o.”

Am citat acest mare adevăr despre dumnezeirea creştinismului, care este de fapt şi subiectul cărţii lui Lucian Costi, Româna, limba vechilor cazanii. Ce-i drept, subiectul este totodată şi o aplicaţie, un studiu de caz asupra dumnezeirii creştinismului (este minunată această expresie!) la români. Este o foarte potrivită traducere a ante-creştinismului românesc. Nu ştiu dacă autorul nostru a avut cunoştinţă de lucrarea iniţiatică a lui Eusebiu de Cezareea, dar intuiesc că n-a citit-o. Dacă o citea îşi da seama repede că marele istoric creştin n-a scris acolo nici o vorbă despre români sau despre străbunii lor. Savantul creştin era mai întâi grec.

Amestecul grecilor în viaţa neamului nostru e mai vechi. Nicolň Zeno în Cărţile geţilor (Uranus, 2017) apelând la autoritatea lui Berosos Caldeeanul ne atrage atenţia că nu se poate da crezare nici unei naţiuni în ce priveşte istoria, pentru că fiecare este subiectivă şi interesată şi, referindu-se la greci, precizează că deşi sunt ultimii în înţelegerea ştiinţelor, se cred primii, şi că au falsificat istoria în interesul lor. Aşa s-a întâmplat cu eroul Hercule pe care ei l-au înzestrat cu însuşirile celor trei înaintaşi ai lumii cu acest nume (unul dintre ei, Oros Egipteanul, implicat în istoria noastră a dat naştere neamului get al Balţilor). Grecul Hercule, ultimul dintre cei patru, primeşte ordin de la regele Eurysteus să extermine familia Balţilor şi să le dezarmeze pe amazoanele gete. Cu Balţii nu reuşeşte, iar cu amazoanele decât parţial.

În ce priveşte războiul troian, faptul că Hercule cu cele şapte corăbii ale sale ar fi distrus Troia, Zeno atrage atenţia că aceasta este o nouă minciună a grecilor, pentru că un oraş aşa de mare şi puternic nu putea fi distrus de o mână de oameni şi nici războiul propriu zis n-a fost aşa cum îl prezintă Homer, Dares Frigianul şi Dite Candianul, iar grecii nu puteau să aibă martori oculari care să scrie despre războiul troian pentru că, pe vremea aceea grecii nu aveau nici litere, nici imagini de litere care să consemneze ceva. Ei erau obişnuiţi cu istorioarele lor imaginare pentru că şi-au dat seama că repetându-le acestea devin mai credibile (Cărţile geţilor).

Asta înseamnă că grecii au fost printre primii manipulatori din istorie. Asta s-a întâmplat încă de la venirea lor în Peloponez şi în insulele Mării Tracilor din Canan, Fenicia, prin sec.17 î.Hr. în urma conflictului faraonului Sesostris al II-lea cu geţii. Aici, danaii sau cadmii au găsit populaţia autohtonă a pelasgilor, aflată şi ea în acea vreme într-o mişcare spre zona de est tot în urma conflictului cu Sesostris. S-au amestecat, au convieţuit, o parte din limba pelasgă a intrat în greaca veche, dar felul lor de a fi le-a dat câştig de cauză. Multe lucruri ale locului au devenit greceşti. Atena, de exemplu a fost întemeiată de pelasgi. Numele ei vine de la ata care în makedon-armână, limba muzeu a vechilor pelasgi, înseamnă mumă bătrână. Tot de acolo vine şi numele Muntelui Athos. Substratul pelasgic i-a avantajat. Asta o recunosc şi marii clasici greci.

Platon, în dialogul Cratilos, precizează că “grecii…multe cuvinte le-au luat de la barbari…“ (cap.421) sunt considerate barbare toate cuvintele pe care nu le ştim şi din cauză că acestea au fost modificate din diverse motive, nu ar fi de mirare să constatăm că vechea greacă, în comparaţie cu limba barbară de azi, să nu fie prea diferită“ (cap.425).

La rândul său Herodot, în Istorii, Cartea I, cap.58, menţionează “…apoi s-a format limba greacă, fiind folosită împreună cu limba barbară, cum mi se pare mie…..Pe baza celor prezentate mai sus, putem constata fără niciun dubiu, că începând cu cele mai vechi timpuri şi până la contemporanii lui Homer, aşa cum în mai multe locuri menţionează Diodor, limba în care au fost scrise operele era limba pelasgă, iar literele folosite erau litere pelasge“. Din cele de mai sus, reiese clar că barbarii cărora le sunt îndatoraţi fundamental grecii erau pelasgii. În Sparta, de pildă, educaţia şi administraţia se afla în mâna sclavilor iloţi care erau tot de aceeaşi etnie (B. Stefanoski, Homer. Istoria pelasgă neştiută. Surprizele lingvistice ale Iliadei (Uranus 2019).¹ Având rezolvate aceste griji, spartanii puteau să se ocupe de ce le plăcea, în cazul lor exerciţiile fizice.

De aici trebuie să înţelegem că grecii au învins populaţia locală pelasgă, dar şi-au dat seama că e bine să utilizeze totuşi ce au găsit, cum ar fi această chestie cu sclavii iloţi. Adică de ce să recurgi la forţă dacă printr-o metodă mai blândă, care face oarecum bine şi unora şi altora, poţi să câştigi mai mult? Poţi să le iei şi eroii şi să-i transformi în zei pe care să-i vinzi şi romanilor, cum s-a întâmplat. Este uşor de presupus că lucrurile acestea se petreceau în mod curent pe o largă arie geografică unde trăiau, într-un mod validat în timp, grecii şi aşa zişii barbari.

Ei bine, din acest amestec, ajuns la maturitate, au ieşit marile minţi luminate care au constituit un tezaur, o referinţă perpetuă în cultura umanităţii: Heraclit, Pitagora, Euclid, Platon, Aristotel, Arhimede, ca să scurtăm lista. Elenismul a reprezentat totodată bunul comercial cel mai tranzacţionat din istorie.

Ajuns la maturitate înseamnă că această magnifică performanţă putea fi trecută în contul exclusiv al grecilor şi nu al componentelor amestecului. A doua componentă, pelasgii, intrase deja în ceea ce tehnic se numeşte substrat şi în această fază, după aşezarea lucrurilor orice învăţat poate să recunoască cu jumătate de gură şi contribuţia altora pentru că totul se petrece acum în numele şi spre gloria grecilor.

Primul conflict între greci şi cei de sorginte getică s-a produs înaintea consumării amestecului, în războaiele troiene, tot în numele gloriei. Atunci s-a văzut şi caracterul aheilor. În tabăra lor luptau şi Achile cu mirmidonii săi, dar şi Menelau, deşi aceştia erau blonzi. Fuseseră ademeniţi prin nişte promisiuni care nu s-au concretizat. Conflictul s-a decis printr-un vicleşug, acela cu calul. Ar mai trebui adăugat că toată povestea lui Homer despre Troya a fost scrisă peste vreo patru sute de ani, când grecii au avut cu ce scrie pentru că atunci când era cazul, nu aveau.

Chiar aşa fiind, mai târziu s-a descoperit că o treime din Iliada nu prea era înţeleasă de greci pentru că acolo erau alte cuvinte şi alte întâmplări, într-altă limbă, şi pentru asta toate ediţiile homerice erau însoţite de câte un glosar. Glosarul acela era în limba pelasgă, adică în limba muzeu de astăzi, makedon - armâna. Nici întâmplările şi nici eroii nu erau greci.

Am ţinut să fac aceste mici incursiuni în istoria veche ca să se vadă mai clar că civilizaţia greacă, atât de admirată în lume, nu s-a născut din ea însăşi şi că un pilon extrem de solid, acum total nebăgat în seamă, îl reprezintă strămoşii noştri. Fără ei lucrurile ar fi evoluat altfel. Să reţinem că încă de la începuturi grecii au fost necinstiţi cu noi. Ce înseamnă când cineva ia ceva care nu-i aparţine? E un furt. Dar când îl trece pe numele lui? E un fals.

Ceea ce s-a întâmplat mai târziu nu este decât o continuare a trecutului. Ar fi multe de spus dar nu avem atâta spaţiu. Ajungem în Imperiul Roman unde erau două cancelarii: scripta romana et scripta graeca. În condiţiile în care ţara lor devenise provincie romană, grecii, urmându-şi consecvent interesul, s-au înşurubat bine în coasta romanilor. Până la urmă a fost bine, pentru că prezenţa greacă le-a temperat pe de o parte pornirile agresive ale imperialilor romani, iar pe de alta, asocierea cu romanii le-a stârnit apetitul imperial grecilor comerciali. Tot timpul s-au înţeles bine. De exemplu, în războaiele dintre Traian şi Decebal, doi greci au pus umărul la victoria romanilor. Bicilis le-a dezvăluit unde era ascunsă comoara dacilor sub apa râului Strei, iar Dio Chrisostomul i-a arătat împăratului roman care sunt vulnerabilităţile dacilor. Amândoi fuseseră consilierii lui Decebal şi l-au trădat.

Apariţia creştinismului nu i-a impresionat nici pe greci, nici pe romani pentru că ei se formaseră şi trăiau într-o cu totul altă credinţă. Ce-i drept, autorităţile imperiale i-au judecat, chinuit şi omorât pe martirii creştini pentru că totul se întâmpla pe teritoriile stăpânite de romani. Mai târziu, când fenomenul a căpătat proporţii şi când împăratul Constantin a ridicat opreliştile, idolatrii şi-au uitat zeii şi au trecut la credinţa creştină. Odată cu înfiinţarea Imperiului Roman de Răsărit cu capitala la Constantinopol, grecii s-au orientat devenind cei mai sârguincioşi creştini, au făcut tot ce se putea să-i înlăture pe daci din funcţiile oficiale şi încetul cu încetul au declarat oficială limba greacă în cadrul imperiului şi au devenit stăpâni. Schimbându-se istoria în favoarea turcilor, grecii au făcut tot posibilul să ajungă cei mai utili supuşi ai otomanilor şi s-au transformat în agenţii de legătură ai Înaltei Porţi cu Principatele Române pentru că aveau o experienţă de netăgăduit cu neamul românesc. De îndată ce s-a ivit ocazia au fructificat-o. Când turcii n-au mai vrut domni pământeni în Principate, grecii din Fanar s-au oferit să le ia locul şi astfel s-au instituit pe pământul nostru domniile fanariote cu toate mizeriile umane cunoscute. Au continuat şi după turci, ucigându-l mişeleşte pe Tudor Vladimirescu. Asta e istoria grecilor cu românii. Creştinismul a fost un interes, iar otomanii, alt interes.

Spovedania, slavă sau vedică?

Toţi lingviştii români, mai vechi sau mai noi, mai pregătiţi sau mai puţin, sunt de acord că vorba creştină spovedanie, nu doar că vine din vechea slavă bisericească, dar este răspândită în tot arealul creştin slav cu acelaşi înţeles: destăinuire în vederea iertării. Este, după cum se vede, legată de taină, discutată deja în LRNFI.

Lucian Costi este categoric că spovedanie (ca şi taină) este un cuvânt românesc care s-a născut în practica religioasă în vremurile de demult, pe vremea matriarhatului ca multe alte slujbe vechi desemnate prin substantive feminine (utrenie, denie, vecernie, proscomidie) şi tocmai greutatea înţelesului său, curăţirea sufletului prin mărturisire, exclude originea slavă. De aceea, soluţia este următoarea:

“Fonemele ce-l alcătuiesc au fost intenţionat alese spre a exprima simbolic un adevăr de credinţă: spovedania este plăcută lui Dumnezeu, ceea ce se oglindeşte prin suma consoanelor şi a vocalelor sale care este zece. 10 este numărul lui Dumnezeu, cifra divină. De asemenea, spovedania are un echilibru perfect, numărul de consoane este egal cu cel al vocalelor“ iar morfemele sunt patru, fiecare cu semnificaţia lui “SPOVEDANIA = S–PO(1)(2)–VEDA-NIA = SPUNERE DIFICILĂ S PRIN MIJLOCIREA UNUI POPĂ PO(1) CĂTRE LUMEA DE SUS PO(2) ÎN CEREMONIE RELIGIOASĂ NIA SPRE A SE VEDEA VEDA

Morfemul po are un rol dublu, notat în paranteze. Po este legat de slujba pe care o administrează duhovnicul [PO(1)], ca persoană cu o funcţie împuternicită de puterile de sus ca să asculte mărturisirea, dar po mai înseamnă chiar lumea nevăzută din Ceruri către care se adresează penitentul, preotul fiind doar un intermediar al confesiunii sale, nu veritabilul recipient [PO(2)]. Primul po îl regăsim în po-pă, al doilea în po-gorârea Sfântului Duh“. Am reprodus pe scurt din carte unde lucrurile sunt comentate în detaliu. Veda trimite la Rig Veda (regele care vede, cunoaştere regală) care îi stabileşte şi vechimea cuvântului de 3200 ani, iar po, la propovăduire, pogorâre. Demonstraţia, logică şi erudită, este amplă şi trebuie citită. Referitor la această vechime poate fi făcută doar o singură observaţie. La cei 3200 ani se mai poate adăuga cel puţin o mie dacă ne gândim că marele exod al arienilor din zona carpatică spre India s-a petrecut spre finele mileniului patru î.Hr., iar călătoria pe drumul deschis în acea direcţie de bunul Dumnezeu prin îmbunătăţirea vremii a durat câteva sute bune de ani. Date în acest sens pot fi aflate în curând, când va apărea în limba română The Ancient India, din ampla cercetare a Universităţii din Cambridge despre India, publicată în Regatul Unit în anul 1922.

Cât priveşte originea oficială, nici un cuvânt din limbajul creştin nu poate fi slav pentru bunul şi simplul motiv că slavii, fie ei bulgari, sârbi sau ruşi care în secolul IX abia se creştinaseră, n-au cum să dea termeni naţiei române care doar în creştinismul propriu- zis avea atunci o vechime de opt sute de ani. Grecii, ca şi şi romanii, fuseseră idolatri, credeau în zei, în timp ce slavii, ca şi mongolii de mai târziu, erau doar nişte năvălitori păgâni care nu credeau în nimic similar iubirii aproapelui.

Lipsa credinţei era compensată de o violenţă greu de descris dacă ne gândim la constatările lui Procopius din Cezareea. N-au fost mulţi slavii care au năvălit în zona Dunării, dar efectul a fost terifiant. Victimele erau mai întâi jupuite şi apoi trase în câte patru ţepe. În felul acesta bieţii sedentari n-au mai putut face faţă. Dacă tot vorbim de creştinism, ce o fi fost în mintea celor care ne învaţă că slovele bisericii ortodoxe au venit din partea descendenţilor lui Irod? Slavii n-au nicio vină că s-au creştinat din interes, ca şi ungurii. Aşa au fost ei, sălbatici şi păgâni la vremea aceea. Sigur, nici în ziua de astăzi nu le-au dispărut năravurile. Este ceva care ia mult timp până se îndreaptă. Cum se poate numi totuşi această manipulare, naivitate, prostie sau mârşăvie? Toate sunt valabile. Depinde de perioada de timp. La început nimeni nu şi-a pus această problemă pentru că asta era haina grafică a limbii române în care se făcea slujba. Prostie a fost când a fost denumită limba veche slavă bisericească la sfârşitul secolului XIX şi a devenit mârşăvie când au venit comuniştii la putere în România şi s-a dezvoltat toată mizeria pe care o ştim. Din păcate, această mizerie continuă şi astăzi.

Neamul este românesc de când se ştie!

Pornind de la constatarea lui Gabriel Gheorghe că „româna este o limbă cerebrală, singura limbă europeană concepută pe familii logice de cuvinte”, Lucian Costi face un inventar al familiei cuvântului neam căruia îi găseşte în jur de şaptezeci de semnificaţii. Faptul că în nici una din limbile romanice sau germanice nu există vreun cuvânt similar şi că s-a putut ramifica în atâtea înţelesuri îi crea oricărui lingvist de bună credinţă posibilitatea să afirme fără dubiu că acesta este un cuvânt get-beget românesc. Nu s-a întâmplat deloc aşa. Toate dicţionarele româneşti vechi şi noi arată că neam este de origine maghiară şi provine din nem care în limba respectivă nici nu este un substantiv, ci o negaţie care înseamnă nu sau ba. Mai înseamnă şi sex. Abia dacă i se mai adaugă ceva nemzetség înseamnă neam. Aici avem o caznă a gândirii pe care o găsim şi în dicţionarele maghiare curente.

Vădit iritat de stupiditatea etimologiei oficiale, Lucian Costi efectuează o amplă cercetare şi descoperă că neam şi nemeş au rude în sumeriană, în vechea egipteană, arată cum cei de o credinţă şi o datină sunt nemzet, şi că nimeni nu se supără dacă neamul se mai cheamă şi nat ,viţă, nemotenie, cimotie, că are legătură cu nene, cu agneţ şi pentru că e de când lumea, este legat şi de pâine, adică de pâinea noastră cea de toate zilele.

Demonstraţia autorului este magistrală, seducătoare ca stil şi fără tăgadă.

Dar lovitura de graţie vine de unde nimeni nu se aştepta. În anul 1982 lingvistul maghiar Bakos Ferenc publică la Editura Academiei din Budapesta o lucrare consistentă despre o seamă de cuvinte împrumutate de-a lungul timpului din limba română, 2333 la număr. Între acestea se află şi cuvântul nyam care a intrat în limba maghiară din limba română în anul 1879, taman în perioada când apăreau faimoasele dicţionare care arătau că limba română este un amestec de cuvinte luate de la alţii. Lucrarea lui Bakos Ferenc intitulată A Magyar Szókęszlet Román Elemeinek Története/Elemente româneşti în lexicul maghiar. Privire istorica (Akadémiai Kiadó, Budapest, 1982) şi cuprinde, între altele, aproape tot bagajul lexical ortodox, utilizat probabil de credincioşii greco-catolici rămaşi în Ungaria, din care cităm: kalugyer, kandela, kopil, beszerika, gard, kolák, kolindál, prezkura, kaksula, nunta, ispiritus, szurata, monassztéria, inclusiv katrinca. Această lucrare are efectul devastator al unei bombe asupra lingviştilor noştri academici şi arată ce neamuri proaste sunt.

Pentru că ne aflăm la capitolul despre neam, cred că sunt utile nişte precizări.

Prima. Cuvântul românesc neam intră în limba maghiară cu grafia nyam în anul 1879, exact în anul înfiinţării Academiei Române. La acea dată dicţionarele lui Miklosich (1862-65) şi Cihac(1870-79) apăruseră deja, iar Tiktin (1883-1905) şi Gaster(1892) vin puţin mai târziu. Oricum, aceste lucrări ale unor alogeni au fost îmbrăţişate cu entuziasm de către Academie şi au devenit un punct forte în activitatea acesteia.

A doua. Cea de-a doua jumătate a secolului XIX în Europa este caracterizată prin consolidarea conceptului de cultură naţională. Actorul principal al epocii este Germania, o putere politică, economică, militară şi culturală cu o ascendenţă spectaculoasă.

Unul din criteriile necesare culturii naţionale era şi cel istoric, adică o antichitate dovedită pe care Germania nu o avea. Îi lipsea acest criteriu şi încerca pe toate căile să-l aibă. Carlo Troya tocmai demonstrase în opera sa Storia d’Italia del Medio - Evo (1844-1857) falsitatea tezei lui Tacit care în lucrarea sa Germania, scrisă în anul 100, afirma că neamul goţilor era acelaşi cu al germanilor.

Goţii, spune Carlo Troya, nu pot să fie confundaţi cu germanii pentru că sunt două neamuri diferite în primul rând ca spiritualitate. Goţii provin din geţi. S-au numit goţi printr-un accident istoric petrecut în anul 212 când împăratul roman Caracalla, un tânăr de 23 ani, l-a omorât pe fratele său Geta, cu care co-împărăţea şi ca să i se uite fapta, a instituit o damnatio memoriae în urma căreia a ucis peste douăzeci de mii de oameni. În acest fel geţii, printr-o modificare fonetică au devenit goţi. Aceştia aveau o spiritualitate istorică străveche reprezentată de zamolxism şi o societate aşezată pe valori positive, fără sclavagism, în timp ce germanii, care au profitat de ajutorul geţilor în timpul lui Deceneu, se aflau într-un stadiu de semi- sălbăticie, încă nu pronunţau articulat sunetele, iar ca repere sociale nu cunoşteau decât aşa-zisul Werfeld sau Guidrigildo, care însemna preţul cu care putea fi vândut un sclav, bărbat, femeie sau copil.

Ceva mai mult, Carlo Troya demonstrează că arhitectura gotică pe care toată lumea o ştia ca fiind germană, era de origine gotică în sensul că goţii se trăgeau din geţii care o inventaseră, de la arcul frânt până la coloane şi rozete şi că tot aceştia construiseră primele biserici în stil gotic, în Spania şi Normandia.

Despre geţi şi goţi a scris getul Iordanes în compendiul său Getica scris în anul 551, după ce lucrarea cu acelaşi subiect scrisă de Cassiodor la comanda regelui Teodoric cel Mare care voia o istorie a neamului său getic, lucrare din păcate pierdută în acea vreme.

Toate lucrurile astea erau istoriceşte cunoscute şi foarte dezbătute în edificarea culturii naţiunilor din a doua jumătate a sec. XIX. Lucrarea lui Iordanes, în absenţa altor lucrări despre daci sau geţi ascunse sau distruse, a devenit un subiect controversat. Prezenţa în carte a cuvântului goţi, într-o vreme când puţină lume îşi mai amintea de geţi a fost speculată în fel şi chip de către germani, strict în propriul lor interes. Ca exemplu, în 1846 , celebrul Jacob Grimm, altminteri, bun prieten cu Carlo Troya, înaintează Academiei Germane de Ştinţe un raport de 140 pagini (care va vedea în curând lumina tiparului în limba română), intitulat Iornandes und die Geto-Goten, în care, mai mult disperat decât ştiinţific, analizează în numele dreptăţii istoriei cartea lui Iordanes şi conchide că atât Burebista, cât şi Decebal erau germani!

De aici rezultă că într-adevăr la acea vreme germanii aveau o problemă cu istoria. Iată totuşi că, ţinând cu învingătorii, destinul!? le-a oferit o mare şansă germanilor. Ca din întâmplare, în 1866 Carol de Hohenzollern a devenit înlocuitorul lui Alexandru Ioan Cuza mai întâi ca domnitor, iar din 1881 rege al românilor. În 1876, la initiativa lui se înfiinţează Academia Română şi în felul acesta spinoasa problemă a istoriei germane s-a mutat pe teritoriul care trebuia, în competenţa unei instituţii româneşti aflată exclusiv la mâna unui neamţ, parşivenia destinului constând în faptul că cei desemnaţi să constate falsul referitor la antichitatea germanilor să fie adevăraţii moştenitori ai geţilor, adică amărâţii de români. Aşa îi aranjase istoria.

Stând foarte strâmb şi judecând pe măsură, el a mutat problema în ograda noastră.

La începutul domniei lui au fost descoperite tăbliţele de la Sinaia care ofereau informaţii de aur pentru antichitatea românilor. Academia Română le-a aruncat la gunoi declarându-le mai târziu nişte falsuri, ce-i drept ale unui mare savant roman care se mutase la ceruri între timp şi nu mai avea cum să răspundă.

Oprind istoria la Decebal, aceeaşi instituţie a decis că românii de astăzi sunt o adunătură de pripas care n-au nici o legătură cu antichitatea, provenind din mercenarii romani care s-au aflat pe o mică parte din teritoriile dacilor şi care s-au recalificat fără motiv în agricultori, iar limba pe care o vorbim provine de la aceeaşi mercenari care nu cunoşteau latina şi că e formată din cuvinte luate de la cei care au trecut de-a lungul vremurilor prin aceste locuri.

Nu e de mirare că atunci când au apărut, acele dicţionare ale alogenilor au fost însuşite şi cultivate cu sârg până în ziua de astăzi. De aici încolo, procesul de falsificare s-a făcut cu ştiinţă academică. Dacă românii nu ştiu cine sunt cu adevărat iar limba lor este o corcitură din cine ştie ce, este limpede că istoria antică de pe teritoriile unde stăm aparţine oricui. Şi iată cum singurul izvor istoric cunoscut până atunci, acela al lui Iordanes, academicianul Popa-Lisseanu îl falsifică total, adăugând şi tăind din Getica, înlocuindu-i pe geţi cu goţii.

În timpul comunismului nu s-a petrecut nimic special. Doar un mic adaos de aproape 40% de cuvinte slave în lexicul românesc pe care Academia Română l-a acceptat din reflex – un stăpân, chiar dacă se schimbă, oricât ar fi de diferit – nu trebuie niciodată supărat ci trebuie tratat cu recunoştinţă, nu-i aşa?, ca unul care ne-a vrut tot timpul binele. Nimeni nu s-a gândit că Mihai Eminescu avertizase cândva că puterea slavilor este mistuitoare. Ei nu te lasă până ce nu te digeră!

Astăzi avem parte de o mică încurcătură. Din capul Academiei ni se spune că suntem un popor tânăr şi avem o limbă tânără, de cam până într-o mie de ani. Dacă tot de acolo ne tragem, cum ni s-a tot explicat, nu ne rămâne decât să ne aranjăm un pic cu timpul. Am putea invoca mileniul de întuneric, din moment ce suntem împinşi mereu într-o beznă academică.

Aşteptăm cu interes răspunsul şi nu ne-ar mira deloc dacă, seduşi de conceptul tinereţii, ni s-ar spune că provenim din americani care, nu-i aşa, dacă sunt partenerii noştri strategici, de ce nu le-am propune să ne adopte? Ar fi o soluţie politically correct, care ne-ar scăpa de toate belelele.

 dir. Dumitru IONCICĂ

Note

¹ Numele Sparta nu se poate explica decât prin limba română, fiind participial trecut (fem.) al verbului a sparge.