România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un semnal bibliografic: Dragomir Vlonga, Evacuarea. O umbră peste Moisei,

Cluj, Editura Limes, 2020

 

Evacuarea. O umbră peste Moisei, tipărită recent la Cluj, este o apariţie editorială, care se doreşte a fi o “carte document”, realizată sub coordonarea domnului Dragomir Vlonga, un pasionat activist cultural albaiulian şi autor de diferite lucrări, adeseori cu un conţinut istoric de mare interes actual, probabil şi viitor (dacă viitorimea nu îşi va uita istoria).

Cartea începe cu o Scurtă autobiografie şi un Cuvânt înainte - semnate de autor, are o Prefaţă datorată profesorului filolog Victor Făt, apoi Însemnări despre o carte document - sub semnătura istoricului militar col. în retragere Contantin G. Gomboş - şi, cu contribuţia istoricului Gheorghe Anghel, doctor în istorie, mai citim câteva Consideraţii despre o carte (adică un fel de introducere-recenzie avant la lettre la volum).

Aflăm din carte că autorul, Dragomir Vlonga, este născut în Moisei, în 14 mai 1944, că este jurist şi teolog, cu preocupări publicistice mai vechi şi că avea câteva luni, când familia sa a fost evacuată în localitatea Rozavlea, de pe Valea Izei.

În „Cuvânt înainte”, cel menţionat notează: „Conţinutul cărţii nu-mi aparţine, niciun cuvânt, nicio propoziţie, nicio frază. În carte am scris întocmai cum mi-au povestit cele 49 de personaje, respectând întocmai şi limbajul, fără nicio modificare adăugire sau suprimare de cuvinte. Contribuţia mea constă în ideea şi activitatea de culegere de informaţii, redactare şi coordonare a acestei cărţi” (v. p. 12).

Cartea restituie o pagină din istoria locală a Moiseiului, din timpul celui de al Doilea Război Mondial. Evenimentul s-a produs în momentul în care frontul războiului de eliberare a teritoriului României s-a apropiat de Maramureş şi de localităţile din vecinătatea localităţii Moisei. Autorităţile maghiare şi germane nădăjduiau să oprească trupele române şi sovietice pe linia Carpaţilor sau măcar peste linia munţilor Gutâi, Oaş şi Ţibleş, obligându-i pe locuitorii comunei Moisei şi ai altor localităţi din jur să se refugieze în munţi sau să plece în localităţile de pe Valea Izei.

Până în anul 1944, Maramureşul a fost ocupat de Ungaria, prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940, locuitorii fiind constrânşi să îndure rechiziţii de animale, atelaje şi alte bunuri materiale de care avea nevoie războiul.

Evenimentele vremii au marcat puternic comunitatea din Moisei şi din localităţile învecinate - în care moiseienii au fost evacuaţi - , iar cartea este o pagină de istorie adevărată, din vara-toamna anului 1944.

Patimile locuitorilor localităţii amintite au fost cutremurătoare şi încă mai sunt păstrate în mintea localnicilor, care mai sunt în viaţă. În alegerea celor intervievaţi, coordonatorul a ţinut cont de vârstă, socotind că cei care pot relata, cât mai aproape de adevăr, faptele petrecute atunci, ar fi trebuit să aibă măcar vârsta de 7 ani.

Cei 49 de oameni intervievaţi (21 femei şi 28 bărbaţi) sunt din locuri ale Moiseiului, cu toponimele: Izvorul Negru. Izvorul Dragoş, Gura Izvorului Negru, Lunca de Sus, Lunca de Jos, Valea Polenilor, De la Podul Trenului, Poduri, Podul de Jos, Din Poduri, Centrul de lângă Biserică, Deluţ, Zânidă, La Păr, Valea Hotarului şi de pe toată raza comunei care se întinde pe o suprafaţă de peste 112 km pătraţi şi care are peste 9000 de locuitori.

Din sumarele fişe biografice propuse de coordonator, aflăm date despre anul naşterii celor intervievaţi, despre părinţi şi fraţi, despre serviciul militar, ocupaţie, căsătorie, copii şi despre religie.

Din interviurile luate, aflăm că sătenii au fost anunţaţi „de dubaş şi de cendări” şi că au fost obligaţi să părăsească Moiseiul, pentru câteva săptămâni, până trece frontul pe acolo. Au fost sfătuiţi să-şi ia cu ei, doar cele de trebuinţă. Unii dintre moiseieni şi-au pus lucrurile mai bune şi alimentele neperisabile în lăzi şi le-au îngropat.

Secvenţele narative reînvie o atmosferă de tulburare a locuitorilor care fug speriaţi din calea armatei hitleriste şi a celei horthyste. În drumul lor, totul era incert şi schimbător. Unii au fost aşteptaţi la locul de dislocare, alţii nu. Aceştia din urmă au ocupat casele părăsite de evreii deportaţi ori au găsit alte soluţii de supravieţuire.

Dislocarea s-a făcut într-o localitate de pe Valea Izei: „De la Primăria Moisei am fost programaţi să mergem în comuna Rozavlea. Ajunşi în Rozavlea nu ne-a aşteptat nime, fiecare şi-a căutat gazdă şi s-a găzduit unde au găsit şi unde au putut. Noi am ocupat o casă goală jidovească (evreiască), a căror proprietari au fost duşi în lagărele de la Auschwitz-Birkenau din Polonia. Cătanele ungureşti şi nemţeşti voiau să ne ducă în altă parte când am ajuns în Rozavlea, dar moiseienii evacuaţi şi rozovlenii împreună s-au opus şi au vrut să facă revoluţie, iar aceştia au cedat, lăsându-ne în Rozavlea.” (v. p. 185-186).

Buna vecinătate dintre oierii şi butinarii judeţelor Bistriţa-Năsăud şi Maramureş este cunoscută. Întrajutorarea oamenilor în vremuri de necaz este firească. Din mărturisirea lui Grad Toader Mitruţ aflăm că: „S-a bătut doba de la primărie, dobaşul anunţând că-i poruncă să părăsim comuna până va trece pe aici războiul. Tata fiind ceferist la trenul mic, care mergea de la Moisei la Valea Teiului din Săcele şi spre comuna Strâmba (azi Romuli), avea cunoştinţe şi prieteni pe Sălăuţa... unde ne-am refugiat toată familia. ...Am stat la oamenii aceia cam două luni de zile... într-o cameră ce era lipită de grajd. Când ne-am întors acasă, nu am mai găsit casă, grajdi, şură, coteţe, şoapre, numai cenuşă şi urme de ziduri. Totul a fost ars şi transformat în scrum.” (v.p. 114)

De la Tomoiagă Maria a lui Toader a lui Pricop aflăm că: „Tata a găsit câţiva tovarăşi de butin şi s-a dus la Telciu la lucru să câştige să avem cu ce trăi, că nu mai aveam nimic acasă. Tata a dus jurinca la târg la Năsăud şi a vândut-o mintenaş (repede), că era faină, sură şi bine hrănită. Cu banii luaţi pe jurincă a cumpărat din Moisei o vacă cu lapte, rămasă de la jâzii care nu s-au mai întors acasă în Moisei, probabil că s-au prăpădit în lagăre. Cu această vacă am avut noroc, că am avut lapte, mâncare cu care am ieşit din iarnă. Au trecut năcazuri şi greutăţi peste toţi moiseienii, din cauza războiului.” (v. p. 187).

Din vorbe rostite cu nod, de oameni cumpăniţi în grai şi în judecată, generaţiile mai tinere ale Moiseiului, dar şi alţii, pot afla şi aceste lămuriri despre evenimentele istorice care au marcat puternic destinele comunităţii din zonă.

Demersul coordonatorului a fost inspirat, dar pornit cam târziu, pentru că, până la ajungerea manuscrisului la editură, sufletele a opt persoane intervievate s-a urcat la ceruri. Să aibă parte de odihnă veşnică.

E bine de reamintit că, în condiţiile înaintării forţelor militare aliate, cei mai mulţi dintre cei încorporaţi în unităţi de muncă obligatorie au dezertat, încercând să treacă linia frontului şi să se întoarcă în localităţile de domiciliu. Unii au reuşit, alţii, între care şi cei ucişi la Moisei, au fost prinşi de jandarmii unguri de front şi duşi într-un lagăr improvizat în oraşul Vişeu de Sus.

Masacrul de la Moisei a fost făcut la data de 14 octombrie 1944, de către unităţi militare maghiare aflate în retragere din Transilvania de Nord, pe Valea Izei, în două case de lemn aflate la periferia comunei, pe drumul principal ce duce spre Borşa.

Mai amintim că, în anul 1983, cele două locuinţe în care s-au săvârşit crimele au fost transformate în case memoriale deschise publicului larg, iar în amintirea martirilor a fost ridicat un ansamblu memorial. Monumentul cuprinde 12 figuri de piatră (2 chipuri omeneşti şi 10 măşti tradiţionale maramureşene) şi este realizat de sculptorul maramureşan Gheza Vida. Cele 44 de trepte pe care se urcă la monument „reprezintă anul în care au fost împuşcaţi cei 29 de români” – după declaraţia scuptorului, dar numărul real se pare că a fost mai mare.

Felicitări, domnule Dragomir Vlonga, pentru strădania de-a nu lăsa istoria satului (şi nu numai) pradă uitării. A fost atât de greu de îndurat şi de tragică, aşa cum numai istoria trăită, la vreme de război poate fi, cuvenindu-se să ne reamintim cu toţii, în reculegere, acum şi în viitor!

 

Veronica OŞORHEIAN