România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Când şi cum a desenat Vaticanul frontierele României?

 

Nicicând și nicicum!

Despre ce este vorba? Despre o confuzie manipulatorie, folosită deja imediat post-decembrist și reluată, iată, în zilele noastre, sub titlul de mai sus (pe care l-am preluat și noi – adăugându-i un semn de întrebare).

Să începem cu...începutul (Citez dintr-un articol publicat de mine în decembrie 1995 în săptămânalul Timpul – 7 zile în România și în lume și reluat, în 2002, în volumul Secesiunea Ardealului, Ed. Carpatica, Cluj Napoca, pag. 194-195):

 

...În seara zilei de 1 decembrie 1995, la o oră târzie, „Viața Spirituală” ne-a oferit o emisiune dedicată, aparent, Sărbătorii Noastre Naționale și semnificației trecute și prezente a acesteia. Aparent, pentru că în mai multe rânduri, spiritul și mesajul emisiunii a devenit atât de străin de tot ce putea să însemne unitate și interes național, încât nu ne venea să ne credem ochilor și urechilor. Drept care, n-am reușit să reținem decât trei secvențe, altminteri cât se poate de edificatoare. Să încercăm să le redăm esența.

S-a afirmat, la un moment dat, că Marea Unire din 1918 a fost excluziv opera Bisericii Greco-Catolice. După care, imediat, a urmat întrebarea: „Ce făcea în acest timp Biserica Ortodoxă” Din cele ce au urmat, rezulta că nimic.

Următoarea secvență a fost susținută de către doi reprezentanți ai Bisericii Catolice Orientale de rit bizantin (fostă greco-catolică), care se lăudau că deja din 1853 o bulă papală conferea autoritate ecleziastică Bisericii Unite cu Roma, exact în limitele granițelor ce vor fi stabilite – și din punct de vedere politic și administrativ – în 1920, la Trianon. (De parcă Vaticanul n-ar fi avut altă grijă decât să netezească drumul românilor ardeleni spre „unirea cu țara”!? – nota mea Z.M.)

A treia secvență, cu care s-a și încheiat emisiunea, după menționarea faptului că prima catedrală ortodoxă s-a construit abia după Marea Unire, ne arăta, insistent și din diferite unghiuri nu catedrala clujeană cu pricina, ci biserica romano-catolică maghiară Szent Mihály din aceeași localitate!

Fără comentarii, deocamdată. (...)

 

Pentru ca, după azi-mâine 30 de ani, să primesc pe E-mail, de la una din „surse”, următorul material („asezonat” cu niște hărți și cu un impozant portret al Papei Pius al IX-lea –  prezentat ca „primul lider mondial care a recunoscut teritoriul de drept al națiunii române”). Reproduc (aproape) integral respectivul material, care ar putea fi doar ridicol și amuzant, dacă n-ar fi antiortodox, antiromânesc și secesionist:

 

 În 26 noiembrie,1853 avea loc prima recunoaștere internațională a existenței națiunii române. Ea venea cu șase ani înainte de Unirea lui Alexandru Ioan Cuza, în condițiile în care marile puteri considerau că principatele Moldovei și Valahiei sunt doar niște provincii privilegiate ale Imperiului Otoman, Basarabia fusese ocupată de Rusia, iar Bucovina, Transilvania, Maramureșul, Crișana și Banatul făceau parte din Imperiul Austriac.

Recunoașterea națiunii române a fost făcută de Vatican, într-un document care a avut o importanță decisivă în conturarea frontierelor României de azi. În data de 26 noiembrie 1853, Papa de la Roma emitea o serie de acte de o importanță fundamentală pentru români. Este vorba de bule papale prin care era restabilită autonomia bisericească deplină a Bisericii Unite cu Roma, Greco-Catolică. Până atunci cele două eparhii române greco-catolice depindeau de mitropolitul catolic de Esztergom, din Ungaria. Însă, acum 165 de ani, Vaticanul decidea restabilirea mitropoliei greco-catolice, care depindea direct de Sfântul Scaun..

Mitropolia era compusă din vechea eparhie de Alba Iulia și Făgăraș, ridicată de acum înainte la rangul de arhiepiscopie, cu sediul la Făgăraș, din episcopia greco-catolică de Oradea precum și din două noi episcopii înființate atunci: cea de Gherla și cea de Lugoj. Documentele papale sunt importante pentru că ele trasau și granițele de vest ale mitropoliei greco-catolice. Aceste granițe coincid aproape perfect cu cele stabilite la finalul Primului Război Mondial și restabilite la finalul celui de al II-lea Război Mondial. Practic, decizia Vaticanului din 1853 a contat decisiv în faptul că în cadrul Conferinței de Pace de după Primul Război Mondial, marile puteri au decis să atribuie României orașe precum Oradea, Satu Mare și Aradul!

Însă documentele papale mai sunt importante și dintr-un alt motiv. Pentru prima oară, un lider mondial, Papa Pius al IX-lea, recunoștea existența națiunii române, pe care o numea ca atare, nu plebs sau natio valahica, așa cum era denumită în documentele internaționale de până atunci. În epocă, existența națiunii române era încă subiect de controversă, pentru că românii trăiau sub dominația a trei imperii: cel otoman, cel rus și cel austriac, iar unii încercau să promoveze ideea că moldovenii, de exemplu, ar fi o națiune diferită de cea românească. (...)

Restabilirea autonomiei bisericii unite a românilor ardeleni a fost o modalitate prin care împăratul Franz Joseph a răsplătit loialitatea românilor în timpul revoluției de la 1848. La 11 ani după restabilirea mitropoliei greco-catolice din Transilvania, era restabilită și mitropolia ortodoxă, iar românii erau scoși de sub dependența față de patriarhia sârbească de la Karlovitz. (...)

De unde să începem „autopsia” unui text, practic, „mort în fașe”? Poate de la câteva flagrante contradicții în termeni.

Ce deosebire de fond este între „națiunea română” și „natio valahica”?!

Una este să vorbești despre o națiune și alta să-i recunoști, politic, existența și drepturile aferente!

Avram Iancu, prin emisarii săi, a primit de la Kossuth Lajos următorul răspuns: „Recunoașterea ca națiune se obține cu arma în mână”! Asta – și nu loialitatea  față de împărat – a determinat poziția românilor ardeleni în 1848, când n-a fost vorba de revoluție ci de un război menit să schimbe jugul austriac cu unul unguresc!

Cât privește „loialitatea” greco-catolică, este suficient să amintim că singurul român care a votat, la Dieta de la Cluj din 29 mai 1848, pentru alipirea Ardealului la Ungaria a fost tocmai episcopul uniat Ioan Lemeni! (voi reveni)

Bula papală din 1853 a conferit recunoaștere ecleziastică uniților - și nu națiunii române!

Frontierele politice ale României n-au nimic de a face cu cele ecleziastice uniatice!

Papa n-a recunoscut nici un teritoriu de drept politico-administrativ al națiunii române!

Bula papală respectivă nu „restabilea” nimic. Nici autonomia deplină a Bisericii Unite, care în 1905 încă era sub autonomie romano-catolică, nici mitropolia, pentru că singura mitropolie românească din Ardeal a fost cea ortodoxă din Alba Iulia, de pe vremea lui Mihai Viteazul!

Românii din Ardeal au fost recunoscuți ca națiune iar limba română a fost declarată  ca a treia limbă oficială în teritoriu abia în 1864, după Dieta de la Sibiu, datorită remarcabilelor eforturi diplomatice ale mitropolitului ortodox Andrei Șaguna, situație ce a durat, din păcate, doar până în 1868, dualismul („kieggyezés”, „kaiserlich und königlich”) încheiat cu un an înainte debutând, din partea ungară, cu desființarea „Dietelor” și a hotărârilor aferente.

Cât privește granița de Vest, cel mai înverșunat militant pentru ca numitul „Partium” (Satu Mare, Carei, Oradea, Arad etc.) să rămână Ungariei a fost tocmai premierul Zitti al Italiei!

Acea graniță o datorăm unei înțelegeri prealabile cu Antanta, lui Brătianu și reginei Maria, lui Emmanuel de Martonne și Robert Ficheux, „curățeniei” făcute în 1919 în Ungaria lui Kun Béla și, bineînțeles, Rezoluțiunii de la 1 decembrie din Alba Iulia. Să fie clar!!!

Referitor la pretinsul monopol uniat și la ortodocșii care nu făceau nimic am scris mai multe cărți. Nu pot, totuși, să nu reamintesc câteva „fleacuri”:

Principalul inițiator (alături de Bariț și Cipariu) al ASTRA, cel ce a dobândit recunoașterea ei oficială și primul ei președinte – a fost ortodoxul Andrei Șaguna!

De departe, cel mai important mecena al tinerilor care au studiat la Viena, Roma etc., a fost ortodoxul Emanoil Gojdu!

„Poetul pătimirii noastre” și conducătorul „Tinerilor Oțeliți” a fost ortodoxul Octavian Goga!

Cel ce a redactat „Proclamația de la Oradea”, cel ce a redactat și rostit discursul cu care s-au deschis lucrările de la 1 decembrie 1918 Alba Iulia, cel ce a conceput și rostit („intra muros”) „Rezoluțiunea”, cel ce a condus delegația care urma să o prezinte spre semnare regelui Ferdinand a fost ortodoxul Vasile Goldiș!

Iar cel ce, cu moții lui instruiți ca o veritabilă armată și-a câștigat toate bătăliile, transformând „Apusenii” într-o inexpugnabilă cetate a fost ortodoxul Avram Iancu!!!

Pe de altă parte, înșiși „Corifeii Școlii Ardelene” (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior) au fost o viață întreagă prigoniți de propriul lor episcop unit – Ioan Bob, pentru că întrețineau relații cu „schismaticii” (ortodocși) de dincoace și de dincolo de Carpați!!!

Încă ceva ce nu se prea știe (sau nu se vrea a fi știut): primul punct al programului Partidului Național Român (PNR), partid cu o apreciabilă majoritate greco-catolică, era nu alipirea la România, ci autonomia Ardealului. Și nu era vorba de un prim pas – ci de un regionalism funciar. Care și astăzi mai are pusee de înflorire. De fapt, de la început era o utopie: învingătorii aveau nevoie de un „cordon sanitar” puternic (Cehoslovacia, România, Iugoslavia – Mica Antantă) nu de o fărmițare. Drept care „autonomiștii” nu aveau nici o șansă. Dar regionalismul a rămas. Argumente, dovezi? Există cu duiumul. Una mai grăitoare decât alta. Prima și cea mai nerăstălmăcibilă a fost boicotarea fățișe și publică a încoronării din 1922 (Ferdinand și Maria) de la Alba Iulia. De unde Maniu și tot staful său greco-catolic a absentat! Mai mult: membrii și simpatizanții PNR au fost instigați (inclusiv prin presă) la neparticipare! Gest ce a stârnit ecouri deosebit de favorabile în presa maghiară a vremii!!!

Mai vreți? – că mai am destule. De pildă, „Marea Adunare de la Alba Iulia” din 1928. Când Maniu a adunat 100.000 de oameni (printre ei și câteva mii de mineri!) pentru un marș asupra capitalei, spre „a strivi capul șarpelui liberal”! Consultați presa vremii (inclusiv pe cea europeană) dacă sunteți sceptici! (În ultimul moment s-a renunțat la această „mineriadă” în fașe!)

Mai pot să vă recomand „Memorandul adresat regelui”, „Concordatul cu Vaticanul”, „Constituția federalistă” a lui Romul Boilă (nepot de-a lui Maniu) etc.

Să ne întoarcem, însă, la Vatican-ul care „trasează” granițe. Citez din „Românii din Ungaria” a lui Huszár Antal, Ed. Regală Maghiară, 1907, „pentru uz confidențial”, pag. 57:

Episcopul Lemeni a participat activ la mișcările politice din 1848. Lemeni, împreună cu episcopul ortodox de Sibiu (Andrei Șaguna) au condus marea adunare națională de la Blaj, din 15 mai 1848, desfășurată pe „Câmpia Libertății”, unde pentru prima dată românii din țară și-au formulat revendicările.

Episcopul Lemeni a participat și la Dieta de la Cluj, din 29 mai 1848, care a proclamat unirea Ardealului cu Ungaria. Mulțimea (de unguri – n.m.) care aștepta în stradă a primit cu urale de bucurie vestea proclamării unirii, ovaționându-i mai ales pe deputații sași și pe episcopul Lemeni – care au votat și ei pentru unire. Norodul (maghiar – n.m.) entuziast a pătruns în sala de ședințe și, luându-l pe umeri, l-a coborât pe Lemeni în stradă, l-a urcat pe un scaun și i-a înmânat drapelul roșu-alb-verde pe care scria „Unio vagy halál” (Unire sau moarte!).

Să vedem și varianta din „Révai Nagy Lexikona”, volumul 6 (Duc-Etele) pag. 599:

Ioan Lemeni, episcopul greco-catolic de Făgăraș, rămâne fidel unirii (Ardealului cu Ungaria, în 1848 – n.m.), în schimb episcopul ortodox Andrei Șaguna se opune acesteia și e gata să declare război maghiarimii!

Iată, așadar, că Biserica ce se bate în piept că a realizat, singură, Marea Unire din 1918, în 1848 milita și își dădea binecuvântarea tot pentru unirea Ardealului, dar cu Ungaria!!!

O altă dovadă, recentă, că în sferele ce patronează uniatismul nimic nu s-a schimbat în ceea ce privește apartenența de drept a Ardealului? Există nenumărate, ne vom mărgini, însă, la una singură, perfect edificatoare. Vom reproduce, în acest sens, din articolul „Vatikáni határmodositás” (Vaticanul modifică granițe) apărut în revista maghiară „Erdélyi Magyarság” (noiembrie 1993, pag.24), care se ocupă de efectele Bulei Papale emise de către Ioan Paul al II-lea, la data de 2 iunie 1993. Este vorba de crearea Episcopiei din Debrețin, care preia două treimi din teritoriul celei de Oradea, în speță câteva județe aflate la marginea de Est a Ungariei (deci, o târzie rearondare, o mult întârziată punere în concordanță a granițelor de subordonare ecleziastică cu cele politice), și de reacția unor înalte fețe bisericești romano-catolice, din Ungaria și România, față de ordonanța papală. Iată declarațiile acestora:

Tempfli Jozsef (episcop romano-catolic de Oradea): „Dezaprob total această rearondare. Nu-l condamn pe Sfântul Părinte, ci pe consilierii săi, care l-au sfătuit greșit. Eu cred însă în miracolele istoriei, pentru că ele există. Cine și-ar fi închipuit, în urmă cu cinci ani (ne aflăm în 1993 – n.m.), că în România vor fi schimbări sau că cele două Germanii se vor unifica?”

Gyulai Endre (episcop de Szeged-Csanád): „În cazul modificării granițelor Ungariei, Vaticanul se va reacomoda la situația nou creată.”

Szendi Jozsef (cardinal, capul Bisericii Romano-Catolice din Ungaria): „Presupunerea că Vaticanul, prin rearondarea episcopiei de Oradea, ar fi recunoscut Trianonul este o pură tâmpenie! Trianonul nu poate fi recunoscut de nici un om cu mintea întreagă, de nici un european, pentru că Trianonul este o rușine mondială. Există remediu pentru nedreptatea care ne-a fost impusă.  Noi îl cunoaștem, dar actuala situație politică din Europa Centrală încă nu ne permite o rezolvare ideală”.

Așa cu Vaticanul, care nu ne-a desenat nicicând frontierele!

Dar, Doamne, cu câtă plăcere le-ar redesena – la prima ocazie potrivită!!!

 

Stimată „sursă” (prieten din adolescență), terminați cu manipulările (sau provocările?) ce mizează pe o presupusă ignoranță a cititorilor. Sunt contraproductive – și de orice numai de învrăjbiri în plus nu avem nevoie. Acum și aici!

                                   

 

                                                                       Zeno MILLEA