România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

col.(rtg) Ioan TODERICIU preşedinte de onoare al

Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”

 

M-am născut la 3 mai 1930 în legendarele plaiuri transilvănene, unde s-au păstrat din cele mai vechi timpuri tradițiile, obiceiurile și limba noastră străbună. Am copilărit în comuna natală Cricău, situată la 18 km de Alba Iulia, acolo unde se întâlnește Câmpia Mureșului cu Munții Tarcăului.

Părinții, bunicii și dascălii școlii ne povesteau și ne aduceau în atenție istoricul eveniment de la Întâi Decembrie 1918 și bucuria întregului popor că în sfârșit s-a făcut dreptate și toți trăiesc într-o țară cu aceleași sentimente românești. Pe vremea aceea (perioada de după 1918) oamenii în vârstă povesteau celor mai tineri întâmplări și evenimente din viața lor, în serile lungi de iarnă. Noi copiii ascultam cu mult interes povestirile despre evenimentele și întâmplările din viața rudelor noastre mai vârstnice.  

Unchiul meu Șandru Darie povestea nepoților, între care eram și eu, despre viața lui de militar în armata Austro Ungară. Fără voia lui a fost încorporat într-o unitate militară din Budapesta. Ne povestea cât de greu i-a venit instrucția militară ungurească la care era supus. Spunea cu mare bucurie că Întâi Decembrie 1918 a făcut ca cei din Ardeal să trăiască într-o țară în care toți aveau aceleași drepturi, libertăți și un mod de viață corespunzător tradițiilor și obiceiurilor. Precizez cu mândrie că mama, pe numele ei Crișsn Carolina, în vîrstă de 17ani,  împreună cu un grup de tineri din comuna Cricău, îmbrăcați în costume populare speifice locului, cu steaguri tricolore făcute în gospodăriiile lor, s-au deplasat la Alba Iulia pentru a participa la Marea Adunare Națională de la Întâi Decembrie 1918. Locuitorii comunei I-au așteptat și întâmpinat cu bucurie că în sfârșit și-au văzut împlinit visul lor de veacuri.       

Școala la care am învățat era la trei kilometri de casă, nu avea lumină electrică, încălzirea se făcea cu lemne și despre grupuri sanitare nici vorbă să existe. Dascălii școlii ne predau lecții la ora de istorie despre evenimentele care au avut loc la Întâi Decembrie 1918 exprimând bucuria ardelenilor din acel moment. A urmat sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial cu consecințe dezastruase pentru țara noastră. Fără ca populația să fie întrebată a fost introdus în România comunismul cu toate relele lui economice, sociale și de orice altă natură. Liceele din învățământul românesc au fost desființate în locul lor funcționând acele școli medii. În aceste condiții pătinții m-au înscris la o școală medie unde aveam internat.           La întâi octombrie 1950 am fost încorporat într-o școală de ofițeri de rezervă. Era prima promoție de ofițeri de rezervă care se pregăteau.     

Înainte de absolvirea acestei școli, printr-un ordin al ministrului Apărării Naționale, toți absolvenții acestei promoții au fost declarați ofițeri activi pentru a putea umple golurile apărute în urma epurărilor care au avut loc în armată.                      

Îmi amintesc cu multă emoție despre întoarcerea mea în comuna natală îmbrăcat în uniformă de ofițer, prilej cu care l-am vizitat pe unchiul Șandru Darie, care stătea la masă și când m-a văzut s-a ridicat în picioare și a spus ”Nu pot sta jos în fața unui ofițer al Armatei Române”. A continuat spunând că o persoană din familia noastră s-a întors cu grad de ofițer și cu emoție în glas mi-a spus ”Să nu ne dezamăgești niciodată în calitatea pe care o ai, să nu ai încredere în străini și în special în unguri. Tot ce ți-am spus când erai copil, precum și întâlnirea de acuma să fie o lecție care să te călăuzească în întreaga ta carieră militară”.                       

După absolvire la 30 decembrie 1951 până în octombrie 1962 am fost încadrat în funcții de răspundere în conducerea unităților Ministerului Apărării Naționale.

În 1962 am intrat în Academia Militară Secția Rachete pe care am absolvit-o în 1965. După absolvire am fost repartizat la Direcția Informații Militare

După ce am urmat pregătirea specifică acestei structuri, am îndeplinit următoarele funcţii:

-şef sector analiză state din Zona Mediteraneană;

-analist state membre NATO;

-component al grupelor operative de analişti militari, organizate pe timpul conflictelor militare (Vietnam, Pakistan, Orientul Apropiat, Grecia, Cipru, Cehoslovacia etc.);

-analist în grupul de informare operativă al DIM;

- şef de compartiment analiză - sinteză a zonelor de instabilitate, războaie locale, lovituri de stat etc.;

Am crescut într-o zonă în care se vorbea curent limba maghiară, pe care am învățat-o alături de colegii mei de joacă. În școală am învățat limba engleză și limba rusă. În vederea pregătirii pentru misiunea de atașat militar mi-am perfecționat cunoștințele de limba maghiară.

Am fost ataşatul militar al României la Budapesta timp de 11 ani, din 1979 până în 1990. Prin natura poziţiei mele, ca diplomat al Armatei Române am fost martor direct la accentuarea tensiunilor bilaterale româno-maghiare pe întreaga perioadă a deceniului respectiv.

Ungaria a început cu aproximativ trei-patru ani înainte să pregătească un moment favorabil în politica sa raportată la România şi care a apărut în decembrie 1989 cu efect lucrativ. Îmi amintec că primii paşi au fost făcuţi prin pregătirea populaţiei sale. În acest sens s-au editat foarte multe cărţi cu tentă privind apartenenţa Transilvaniei, lipsa de drepturi a minorităţii maghiare din România şi injusteţea ce li s-a făcut la Trianon. În pieţele şi staţiile de metrou se vindeau hărţi ale Ungariei Mari, cu frontierele lor până la Carpaţi şi până în Cehoslovacia şi fosta Iugoslavie. În pregătirile iniţiate de Ungaria intrau şi iniţiative de ordin economic. Ungaria dorea schimburi economice privilegiate cu judeţele din Transilvania, lucruri neacceptate la Bucureşti.

Ceea ce se întâmpla în planul activităţilor diplomatice între cele două ţări nu mai era diplomaţie, era o hărţuială în toată regula. Dacă ambasadorul român mergea la Ministerul lor de Externe să protesteze faţă de apariţiile în presă privind ideea de nedreptate ce li s-ar fi făcut la Trianon, diplomaţii maghiari susţineau că nu au ce face, că presa lor e liberă. Activitatea diplomatică aproape că se redusese la proteste şi de-o parte şi de alta, verbale sau în scris, referitoare la nerespectarea acordului bilateral şi drepturile omului. Şi mai grav, s-a ajuns la expulzarea reciprocă a diplomaţilor din cele două ţări, o premieră în relaţiile dintre două state membre ale Tratatului de la Varşovia”.                  

În presa maghiară apăreau tot felul de lucruri despre România, unele adevărate, altele exagerate, altele neadevărate. Ca să fim drepţi, ei speculau tot ce nu era în regulă în România. De pildă, la televiziunea maghiară apăreau imagini cum se vindeau în măcelării operele lui Ceauşescu sau imensele cozi la benzină. Unul dintre diplomaţii români de la Budapesta chiar a spus în glumă care era soluţia pentru ca ziariştii unguri să nu mai scrie defavorabil despre România. A spus: «Tovarăşi, să fie benzină, iar la alimentare să se găsească produse». Pentru acest haz de necaz, diplomatul era să-şi piardă postul.

Încă din anii ‘85-’86 corpul diplomatic al României, deşi avertiza faţă de evenimentele care se prefigurau, a fost atenţionat să nu mai trimită la Bucureşti toate aceste informaţii, sub acuzaţia că diplomaţii români au căzut în plasa dezinformării. Menţionez condiţiile de lucru tot mai grele la ambasada României de la Budapesta şi care s-au acutizat în anul 1989.      

Eram ameninţaţi la telefon de către persoane anonime despre oprirea surselor de apă şi a energiei electrice, cu incendierea, cu plasarea de bombe, se transmiteau insulte grosolane la adresa diplomaţilor români.

La Budapesta au fost încercări de manifestaţii şi mitinguri de sprijin pentru minoritatea maghiară din România încă din anii ‘86-’87. La aceste demonstraţii participau şi grupuri de refugiaţi români, care erau bine organizate din punct de vedere logistic. Purtau pe timpul demonstraţiilor, la care se adunau fără exagerare mii de oameni, pancarte mari şi aveau şi aparatură de amplificare a vocii. Grupurile respective purtau denumirea “Organizaţia România liberă”.

Dacă până în 1988 majoritatea refugiaţilor din România erau de etnie maghiară, în anul 1989 a început să crească numărul etnicilor români. Tocmai acest lucru a provocat o întâlnire la nivel înalt în august 1989, la Arad, între Nicolae Ceauşescu şi omologul maghiar Grósz Károly. În această întâlnire, partea maghiară întâmpină greutăți în cazarea și hrănirea refugiaților. Îmi amintesc replica lui Nicolae Ceauşescu: “Avem tratate, să ni-i returnaţi, trimiteţi-i înapoi!”.

În deceniul anilor ‹80, Budapesta a primit înalte vizite de stat din partea RFG, a primului-ministru britanic, Margaret Thatcher, a preşedintelui francez FranÎois Mitterrand și a altor lideri din țările occidentale, şi a culminat cu vizita preşedintelui american, George Bush, din iulie 1989. Primirea acestuia era planificată să aibă loc pe platoul din faţa Parlamentului. 

Eram la acea vreme decanul de vârstă al ataşaţilor militari acreditaţi la Budapesta şi înaintea sosirii preşedintelui american partea maghiară m-a hărţuit tot timpul, din motive diverse, precum întârzierea unui ataşat militar etc. Pe o laterală a zonei de primire se afla un grup de români şi maghiari, mai degrabă maghiari, cu pancarte destul de mari şi steaguri ale Ungariei şi care se refereau la nedreptatea ce i s-a făcut Ungariei la Trianon şi speranţa că preşedintele Bush va întreprinde ceva pentru a se repara această nedreptate. Văzând grupul respectiv, am înţeles de ce oficialii maghiari voiau să-mi distragă atenţia.

I-am spus atunci ambasadorului Traian Pop că nu putem participa la o activitate în care România era blamată. Mai întâi ne-am dus la cel care organiza protocolul de stat şi i-am spus că plecăm, pentru că nu participăm la o manifestaţie antiromânească. Răspunsul oficialului ungur a fost că în Ungaria este dreptul de a manifesta liber. După aceea, am contactat membrii Ambasadei SUA aflaţi pe platoul oficial şi i-am informat şi pe ei că plecăm şi care este motivul. Ajuns în faţa Parlamentului, preşedintele Bush nu a mai ţinut discursul care era programat şi a rupt textul său. Trebuie spus că, potrivit uzanţelor diplomatice, discursul este pregătit de ambele părţi. După ştiinţa mea, partea ungară a cerut introducerea în discurs a angajamentului SUA de a rezolva problemele cu vecinii legate de minorităţi. Sigur, preşedintele Bush a avut o motivaţie elegantă: ”nu a citit discursul din cauza vremii nefavorabile”.

Sunt convins că tot ceea ce s-a întâmplat în 1989 a fost posibil dintr-un interes al marilor puteri. Situaţia din 1989 a avut ca izvor faptul că marile puteri au permis ţărilor din lagărul socialist să-şi aleagă sistemul şi s-au înţeles între ele să nu intervină în acest proces, ci doar să observe.

Diversiunea legată de evenimentele din România în favoarea unor ţări a fost bine pregătit. Am rezerve, dar o spun, Ungaria ar fi dorit un război civil în România şi ar fi dorit o confruntare între puterile statului, Armata şi forţele Ministerului de Interne. Acest război l-ar fi folosit pentru intervenţia în Transilvania, cu scopul declarat de a-şi proteja minoritatea. Fără îndoială că odată intrate pe teritoriul României aceste forţe era greu de prevăzut cum ar fi evoluat lucrurile. Războiul civil ar fi făcut posibilă încălcarea acordului dintre preşedinţii Bush şi Gorbaciov de neamestec. Or, intervenţia străinilor în România nu putea avea loc dacă acest război civil nu se producea.

Îmi aduc aminte de faptul că Ungaria şi-a restructurat Armata în ‘87, renunţând la organizarea greoaie, specifică Tratatului de la Varşovia, şi trecând la o structură mobilă, prin înfiinţarea de brigăzi modulare. Efortul militar al Ungariei a fost redirecţionat spre România, făcând chiar exerciţii de mobilizare cu noile structuri. Ungaria şi-a prezentat planurile în cadrul Tratatului de la Varşovia după ce restructurările începuseră.

După declanşarea evenimentelor din România, în decembrie 1989, Ungaria a trimis mesageri speciali în mai multe capitale importante ale lumii cu mesaje în care se vorbea despre pericolul în care se află minoritatea maghiară din România. Toate aceste acţiuni ale Budapestei nu puteau să nu fie cel puţin cunoscute de către Uniunea Sovietică, importante forţe ale acesteia găsindu-se la acel moment pe teritoriul Ungariei.

Este momentul să menţionez faptul că toţi diplomaţii români aflaţi la posturi în majoritatea capitalelor europene au avertizat organele de decizie din România, cu doi - trei ani înainte de decembrie 1989, despre posibila restructurare a frontierelor europene. În mesajele lor se avertiza cu argumente despre pericolele care ameninţau ţara noastră şi ideea ca şi la noi o să aibă loc o liberalizare şi o respectare a drepturilor omului pentru că schimbările pe plan european nu ne puteau ocoli. Numai că instituţiile abilitate pentru a lua decizii nu doreau libertăţi în ţara noastră, aşa cum erau preconizate şi cum erau deja în celelalte ţări socialiste.

În perioada evenimentelor din decembrie 1989, Direcţia Informaţii Militare nu a informat ofiţerii aflaţi la post despre ce se întâmplă în România. Afirm fără să greşesc faptul că noi, ataşaţii militari, am fost neglijaţi în acele condiţii de mare cotitură din România, dar prin pregătirea pe care am avut-o, prin simţămintele noastre ne-am continuat activitatea de buni români pentru a depăşi momentul greu cu care se confrunta România.              

Am ieşit la pensie cu tăcerea pe buze, deoarece teoreticienii construiau o altă revoluţie decât cea reală, în toate circumstanţele ei, şi nici embargoul profesional impus pentru toată viaţa nu-mi permitea să spun ceva. Cât am spus a fost cu fereală şi auto-cenzură. Dar am vrut să fac în continuare ceva pentru ţara mea. Şi am aderat la Asociaţia Naţională Cultul Eroilor „Regina Maria”, unde am devenit colaboratorul cel mai apropiat al preşedintelui Petre Stoica. Prin el s-a încheiat primul protocol de colaborare dintre Asociaţie şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Aşa s-au născut cercurile Cultul Eroilor din învăţământul preuniversitar  şi regulamentul de funcţionare a acestora. După eclipsa indiferenţei, în sfârşit imaginea eroilor căzuţi pentru patrie intra în şcoli, fără inhibiţii ideologice şi omiteri părtinitoare. Am rămas într-o relaţie excelentă cu acest minister, cu care se lucra când mai greu, când mai profitabil, în funcţie de miniştri şi politicile de „modernizare”. Am susţinut numeroase emisiuni la Radio România Actualităţi, veritabile lecţii de patriotism şi onestitate, răspunzând prompt la toate solicitările şi acum când am o vârstă onorabilă, folosind toate oportunităţile pentru a promova organizaţia şi mai ales obiectivul ei central – eroii locului, eroii neamului.  Acum sunt președinte de onoare al asociaţiei, resimt cu acuitate personală orice exces iredentist şi iniţiez proteste în numele Cultului Eroilor, pentru a atrage atenţia asupra acestor acumulări periculoase, pe care autorităţile din diverse motive le trec cu vederea. Am fost unul dintre cei mai aprigi susţinători ai ridicării unui monument al Unirii la Alba Iulia. Pentru aceasta am făcut zeci de drumuri la Alba, am vorbit la radio şi în interviuri, la simpozioane şi alte manifestări. Proiectul iniţiat imediat după revoluţie cu machetă aprobată de Ministerul Culturii condus de Răzvan Theodorescu a suscitat atâtea discuţii şi retractări încât părea că nu va fi făcut niciodată. Cea mai mare mâhnire şi nedumerire mi-a pricinuit-o respingerea monumentului de către arhiepiscopul de Alba Iulia, IPS Andrei Andreicuţ, care însă are un înţeles ascuns. Monumentul s-a ridicat în 2018, după proiectul iniţial şi este o imensă cruce romană (catolică) închisă între patru gratii. Ierarhul înţelesese simbolistica polivalentă şi nu tocmai onestă a proiectului şi, fiindcă nu o putea spune pe faţă, a respins ideea de monument. Pentru mine nu a fost un succes – monumentul s-a înălţat în cele din urmă, nu în cetatea veche ce cuprinde Catedrala Încoronării, ci pe Câmpul lui Horea, în faţa ei. Şi este totodată o înfrângere că proiectul n-a putut fi modificat pentru a sugera fără dubii ideea Marii Uniri. Dar în 2018 am întocmit un mesaj emoţionant al generaţiei care a sărbătorit Centenarul către generaţiile care vor sărbători Marea Unire în 2068. Într-o ceremonie festivă i-am înmânat, în numele Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, elevului Mihai Ioan Lupşan, de la Şcoala Gimnazială „Vasile Goldiş”, din Alba Iulia, împreună cu Medalia „Centenarul Marii Uniri.  

În prezent fiind în al 92-lea an al vieții sunt mulțumit că mi-am făcut cu cinste, onoare și demnitate datoria față de patria noastră România.

În toată activitatea mea m-am bucurat de sprijin și încredere din partea autorităților cât și din partea soției cu care m-am căsătorit la 21 mai 1952.    

În toată cariera mea militară soția a fost alături de mine atât în momentele grele cât și atunci când aveam bucuria reușitelor.

Cei doi fii ai mei Petru născut în 1955 și Tudorel născut în 1957 au îmbrățișat cariera militară îndeplinind cu responsabilitate sarcinile avute în funcțiile lor de răspundere.

Nutresc speranța că și cei de astăzi vor duce la îndeplinire îndatoririle lor față de țară și vor fi exemple demne de urmat pentru cei din viitor.

Consemnat de

Luminiţa Cornelia ZUGRAVU