România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

TUDOR (THEODOR) DIN VLADIMIRI

O personalitate complexă a istoriei naţionale

 

Tudor  “cere ca statul  să se facă  românesc…”

Nicolae Bălcescu

 

Pictură de Theodor Aman

 

Anul acesta se împlinesc 255 de ani de la nașterea lui Tudor Vladimirescu și 200 de ani de la mișcarea de emancipare națională pe care a condus-o.

Din „Memoriul lui Gheorghe Duncea”, fost căpitan în oastea lui Tudor, prieten și colaborator apropiat al acestuia, aflăm informații prețioase și inedite despre viața și activitatea sa. Fratele lui Gheorghe Duncea, Gherasim Duncea, fusese călugăr la mănăstirea Schitul Topolnița. Acesta făcea des drumuri în Mehedinți și Dolj după ajutoare pentru mănăstire. Cu acel prilej, i-a cunoscut în satul Vladimiri pe Tudor, pe mama sa, Ana, văduvă și pe frații acestuia, Para și Constandina. După spusele lui Gherasim, Tudor s-ar fi născut pe la 1766. A rămas, de timpuriu, orfan de tată, Constantin, supranumit Ursu. Călugărul a fost impresionat de sărăcia acestei familii de moșneni1. Gherasim l-a luat pe Tudor și l-a dus la fratele său, Gheorghe Duncea din Prejna. Acolo l-a învățat să scrie și să citească. Văzându-l foarte inteligent, călugărul l-a dus pe Tudor la boierul Ioan Glogoveanu din Baia de Aramă, „și a vorbit cu acesta ca să-l  ducă împreună cu fiul său la Craiova, să învețe carte  boierească.” Acolo, la Craiova, Teodor, învățând trei ani carte boierească și limba greacă, a ajuns la boieria de sluger2. Atunci Glogoveanu l-a numit mai mare peste moșiile sale din Baia de Aramă, Glogova și Filiași.

Casa memorială Tudor Vladimirescu

 

Exista obiceiul ca la moșiile boierești din Țara Românească să se crească cirezi mari de vite, care să  fie apoi vândute în Transilvania, de unde obțineau  profituri frumoase. Tudor și-a  propus ca din acest profit al comerțului cu vite să cumpere arme și să-și alcătuiască o armată ca să plece contra stăpânirii. La târgul din Hațeg, Tudor se întâlnea des cu Horea, „însă el nu putea să pornească odată cu Horea fiind prea tânăr atunci, având numai 18 ani și nepregătit.”  

Cunoscând oamenii și realitățile din țară, Tudor, „prea bunul și înțeleptul sluger...care gânditu-s-au să ne scape biata noastră Țară Românească de grecii jupuitori și de ciocoii noștri, boierii români, care unitu-s-au de-ampreună cu grecii să ne despoaie pe noi țăranii de totul nostru avut”, ne spune Gheorghe Duncea.

La 20 aprilie 1805, Tudor vine la Prejna și, împreună cu Gheorghe Duncea, organizează în secret revoluția. Împreună ctitoresc biserica din Prejna pe care o sfințesc în 1806. Prin urmare, Tudor, om  credincios, punea revoluția pe care o pregătea sub semnul unei justiții divine care trebuia făcută în țară. După  sfințirea bisericii, slugerul Tudor a luat pe cei 3.000 de panduri care au participat la acest eveniment și au plecat cu toții, sub comanda lui, ca voluntari în armata rusă la războiul ruso-turc din anii 1806-1812. Au participat la luptele din jurul Calafatului, peste Dunare, la Lom-Palanca și în munții Balcani.

 

 

Cula de la Cerneţi

 

Tudor s-a remarcat prin capacități militare și organizatorice deosebite, prin vitejie și prin disciplina  perfectă a trupelor sale de panduri. Pentru aceste merite, Tudor a primit gradul de locotenent în armata rusă și a fost decorat cu Ordinul ”Sfântul Vladimir” cu spade și gratificat cu un inel de aur cu o piatră prețioasă, gravat cu inițialele țarului Alexandru I. Aceste distincții i-au asigurat protecția consulului Rusiei și calitatea de sudit3 rus, iar prevederile tratatului de pace de la București l-au apărat de răzbunarea turcilor.

Țarul Rusiei i-a dat și un regiment de cazaci, pe care să-l aibă la îndemână întotdeauna. A căpătat învoirea de la marele țar ca toate armele pe care rușii le dăduseră pandurilor, ca să lupte cu ele în război, să rămână acestora. După terminarea războiului, armele au fost depozitate la Cerneți, la  cula4 de la via slugerului, în paza regimentului de cazaci.           

Întors în țară, după război, slugerul Tudor a fost numit din nou vătaf de plai5 la Cloșani, „ceea ce l-a pus în legătură cu caimăcămia Craiovei și l-a făcut cunoscut în cercurile largi ale Olteniei.” Tudor va păstra această funcție până la sfârșitul anului 1820, când va fi chemat la București pentru marea lui misiune revoluționară. Cât timp a fost vătaf de plai, Tudor s-a îndeletnicit cu comerțul, arendășia și morăritul. Așa a reușit să agonisească o avere însemnată. El deținea câteva moșii la Cerneți, Cloșani, Purcari, Topolnița, Baia de Aramă. Ridică biserica din Prejna și începe construirea bisericii de la Cloșani. Avea o cârciumă și mai multe  mori de apă. Călătorea la Pesta, Viena și la sud de Dunăre.

        În secret pregătea mișcarea  revoluționară. Cârciumile și hanurile au devenit obiective conspirative, cu ajutorul cărora  strângea informații și bani pentru a cumpăra arme și a-și organiza o armată. I-a organizat  pe panduri în cete de haiduci cu care a împânzit munții din primăvară și până în toamnă, de la Vârciorova până la Tismana. La cetele de haiduci panduri s-au adăugat și cei 500 de sârbi aduși de Tudor din Serbia, după înfrângerea răscoalei lui Karagheorghe. “Acești sârbi au fost aduși la Prejna și împărțiți în cete de haiduci prin acești munți și care jefuiau pe ciocoi, pe greci și pe turci.” Grupurile de panduri “erau de o credință nemaipomenită. Ei erau jurați că nu lucrează decât pentru prea bunul și înțeleptul sluger Teodor. Toți banii pe care îi  luau din jafuri îi depuneau la Gheorghe Duncea, la preotul Nicolae Marcu și la cârciuma  făcută de Teodor.”  Din acești oameni și-a întocmit slugerul Teodor armata lui pentru  răzmeriță.

Ca om umblat, Teodor și-a însușit multe cunoștințe, vorbea curent limbile greacă, germană și rusă,  cunoștea pravilele, adică legile, dreptul. Pentru a lichida moștenirea soției lui Nicolae Glogoveanu, decedată la Viena și pentru  a-i aduce în țară fetița, Tudor va face o călătorie la Viena în perioada  congresului de pace (14 iunie - 26 decembrie 1814). Cunoscând limba germană a putut să urmărească problemele politice care se dezbăteau în presa din Viena. Cu multă abilitate, diplomație și competență rezolvă cu bine toate problemele boierului Glogoveanu.

Întors în țară, la începutul anului 1815, Tudor află că adalâii6 din garnizoana otomană din insula Ada-Kaleh au  jefuit județele Mehedinți și Gorj și i-au distrus gospodăria sa din Cerneți, luându-i și toate bucatele. Astfel, într-o zi, nu în timp de război, ci în timp de pace, bandele de adalâi i-au distrus agoniseala mai multor ani, iar protecția rusă nu l-a ajutat cu nimic. Trupele trimise de Poartă să curețe Oltenia de adalâi au pricinuit pagube și mai mari. Ispravnicul județului Mehedinți, Nicolae Glogoveanu, căruia Tudor îi făcuse atâtea servicii, într-un rând i-a călcat moșia ca să-i dărâme moara. Căutând dreptate la divanul domnesc, Tudor pierde procesul cu  Nicolae Glogoveanu. Aceste  evenimente l-au afectat profund și l-au îndârjit. Contactul zilnic cu o administrație coruptă și cu o justiție venală îl exasperează și-l revoltă pe Tudor din Vladimiri.

Toți contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sobru și aspru. Portretul pe care i-l face Zilot Românul7 este edificator: „Cu adevărat avea omul și duh firesc și vorba lui puțină și totdeauna pe gânduri; și când îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa o vorbă desperată asupra tiraniei.”

Aceste însușiri avea să le pună Tudor în slujba misiunii sale revoluționare: o minte ageră, o largă experiență în cunoașterea oamenilor, o voință puternică, un dar natural de comandant și hotărârea de a merge  până la capăt. Istoricul Florin Constantiniu îl prezintă astfel: „Era un om energic, decis, cu spirit de inițiativă și cu lecturi istorice.”

Un contemporan, care l-a văzut și a stat de vorba cu Tudor Vladimirescu, deși nu îi era nici prieten și nici admirator, ni-l descrie precum urmează: „Om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporționată, fața blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urât; sta drept, țanțoș, vorba brevă8, răstită și destul de elocventă, aier de comandant; pe atunci, când l-am cunoscut, să fi avut 40 de ani... Netăgăduit este că era om de inimă. Cine știe ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat, un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul și mijloacele i-au lipsit.”

Capacitatea de comandă și prestigiul de care se bucura în Oltenia, îl recomandau pe Tudor Vladimirescu ca fiind omul ideal de a i se incredința conducerea mișcării de emancipare.

La 19 ianuarie 1821, a murit ultimul domn fanariot al Țării Românești, Alexandru Suțu (1758-1821). Imediat după moartea sa, la București, se constituie un ”Comitet de oblăduire”, care urma să cârmuiască țara până la numirea unui nou domn. Trei mari  boieri, Grigore Brâncoveanu, Grigore Ghica și Barbu Văcărescu, membri ai Comitetului de oblăduire, încheie un act secret cu Tudor, prin care îl împuterniceau să declanșeze acțiunea militară. „Fiindcă este să se facă obștescul folos neamului creștinesc și patriei noastre drept aceea ca niște buni și credincioși frați creștini toți și iubitori neamului, pe dumneata sluger Teodore te-am ales să ridici norodul în arme și să urmezi precum ești  povățuit.” Tudor a încheiat o înțelegere secretă și cu fruntașii eteriști, Iordache Olimpiotul și Ioan Farmache, prin care cei trei se angajau ca „prin puterea armelor noastre, să ne eliberăm de sub jugul apăsător al barbarilor și să ridicăm semnul biruitor al crucii  izbăvitoare.” 

 

 

Oastea lui Tudor trecând Oltul - litografie de Carol Isler

 

Părăsind Bucureștiul, Tudor se va îndrepta spre Oltenia, de unde va începe acțiunea revoluționară. Scopul mișcării inițiate era de a obține independența Principatelor. Tudor făgăduia tuturor „Dreptate și Slobozenie”. Proclamația de la Padeș era un act mobilizator la luptă împotriva regimului fanariot și a boierilor care l-au susținut. De la Tismana, Tudor adresa Porții un arz9, în care își afirma fidelitatea față de stăpânirea otomană și declara că mișcarea lui e îndreptată împotriva domnilor fanarioți, care, în unire cu boierii, „ne-au  prădat și ne-au despoiat încât am rămas numai cu sufletul”. Acest demers  avea menirea să prevină intervenția militară otomană. În același timp, el a informat pe împărații Rusiei și Austriei cu privire la motivele care au ridicat poporul împotriva asupritorilor săi și „avu îndrăzneala să ceară spijinul și intervenția celor doi împărați.”

În  Oltenia, Tudor își organizează armata formată din unități de panduri și arnăuți pe care o numește „Adunarea norodului”.  Din acest moment, Tudor aprecia, realist, fapta sa: „Mai înainte de a fi ridicat steagul spre a cere drepturile patriei mele, m-am îmbrăcat cu cămașa morții.”

Deplasarea „Adunării norodului” spre București a avut caracterul unui „marș strategic”, disciplinat. Boierii au încercat să limiteze amploarea acțiunii lui Tudor. Unitățile de panduri trimise de către aceștia în întâmpinarea lui Tudor au fost împrăștiate sau încorporate forțelor sale.

Eteriștii, în frunte cu Alexandru Ipsilanti, pătrund în Moldova, dedându-se la acte de violență și cruzime care au produs panică printre locuitori. Proclamația lui Alexandru Ipsilanti arăta că scopul său este trecerea în Grecia și că, dacă turcii ar invada țara, „o strașnica putere se află gătită să pedepsească îndrăzneala lor”.

În aceeași zi, 23 februarie, ministrul de externe al Rusiei, contele Capodistria, anunța desolidarizarea Rusiei de faptele și declarațiile lui Ipsilanti și exprima acordul pentru intervenția militară otomană. Peste cinci zile, la 28 februarie, țarul însuși, aflat la Congresul Sfintei Alianțe de la Laybach (Liubliana), a dezavuat și acțiunea lui Tudor. Marii boieri divaniți, la aflarea acestei vești, au fugit la Brașov, lăsându-l pe Tudor fără susținerea politică pe care și-o asumaseră.

În noul context politic,Tudor poartă tratative cu înaltul cler și cu dregătorii rămași în București, cu care va încheia o înțelegere, lăsându-le lor aparența puterii, în realitate el exercitând o autoritate legală. Timp de o lună și jumătate, Tudor a administrat țara, încât poporul l-a numit  „Domnul Tudor”.

      Eteriștii sosesc în București în frunte cu Ipsilanti, care își stabilește tabăra la Colentina. Câteva zile mai târziu, Tudor s-a întâlnit cu Alexandru Ipsilanti. Cei doi nu s-au putut pune de acord, fiecare urmărind interesele poporului său. Ipsilanti urmărea subordonarea mișcării lui Tudor, ori acesta nu a acceptat. Cu trei zile înainte de sosirea lui Ipsilanti la Colentina, Tudor declarase: „Eu nu sunt dispus să vărs sângele românilor pentru Grecia și nu vreau ca printr-o măsură nesocotită și pripită să intreprind ceva în detrimentul poporului român”.

Cei doi s-au pus  de acord asupra unei delimitări teritoriale a autorității lor: zona de sub munte din Muntenia intra sub controlul eteriștilor, Oltenia și județele din Câmpia Munteniei sub acela al lui Tudor. Alexandru Ipsilanti intenționa să-și organizeze o bază de rezistență în teritoriul aflat sub controlul lui, așa că s-a retras spre Târgoviște.

Scrisorile schimbate de Ipsilanti cu Tudor oglindesc ruptura dintre cele două mișcări care aveau interese divergente. „Să ne fie îngăduit a vorbi deschis - răspunde Tudor la 14/24 aprilie prin intermediul boierilor  dregători - fiindcă lucrurile au ajuns prea departe...Ce poate fi comun între  greci și daci (români) ?... Ne-au făgăduit că vin numai în trecere pe la noi și acum se întăresc pe pământul țării noastre, disprețuiesc guvernul legitim, distrug orânduielile...cer lucruri cu neputință de la un popor lipsit...”

Căutând o soluție la noul context creat de dezavuarea Rusiei, Tudor a intrat în negocieri cu pașalele de la Vidin, Silistra și Brăila, asigurându-i că el s-a ridicat numai împotriva domnilor fanarioți, fără să se abată de la datoria de supunere și credință față de Poartă. El solicită Înaltei Porți înlăturarea regimului fanariot și revenirea la un regim politic național, ușurarea sarcinilor fiscale ale  principatelor față de puterea suzerană. Pașii i-au cerut să depună armele și să li se alăture în anihilarea detașamentelor eteriste. Tudor nu curs acestor cereri și se pregătește de  rezistență.

La începutul lunii mai, trupele otomane pătrund masiv în Țara Românească, îndreptându-se  spre Craiova, București și Moldova. Tudor părăsește Bucureștiul cu scopul de a ajunge în nordul Olteniei, la mănăstirile fortificate de el. Se îndreaptă spre Pitești, dar podul peste Argeș este blocat de trupele lui Iordache Olimpiotul, fapt ce l-a silit să se retragă spre Golești, unde și-a stabilit tabăra. În oastea pandurilor se produsese o ruptură profundă între Tudor și ostașii săi, cauzată de disciplina severă, absența unor beneficii și perspectivele întunecate. Cu ajutorul lui Hagi Prodan, Dimitrie Macedonschi și a unor căpitani de panduri nemulțumiți de Tudor, Iordache Olimpiotul vine în tabăra lui Tudor, îl arestează și-l duce la Târgoviște, unde Alexandru Ipsilanti poruncește să fie omorât fără judecată. În noaptea de 26/27 mai, Tudor a fost torturat în mod bestial (a fost eviscerat de viu) apoi trupul său a fost măcelarit și aruncat într-o fântână părăsită. 

O parte a armatei lui Tudor s-a dispersat, alta s-a unit cu eteriștii. Resturile armatei lui Tudor s-au  retras în mănăstirile din Oltenia, unde au rezistat mai bine de o lună atacurilor otomane. Forțele otomane au zdrobit detașamentele eteriste din Țara Românească în lupta de la Drăgășani și în Moldova, în luptele de la mânăstirea Secu și de la Sculeni.

Ambele țări au fost ocupate de otomani timp de 16 luni, supuse unei represiuni și unui jaf care le-a ruinat și le-a depopulat.

Nu încheiem înainte de a cita pe academicianul Florin Constantiniu: „Ceea ce se anunţa o revoluţie a rămas o răscoală. De reţinut este solidaritatea din faza de pregătire şi de debut a tuturor forţelor social-politice ale societăţii româneşti în efortul de emancipare de sub dominaţia Porţii, solidaritate care a unit sub acelaşi steag pe marele boier şi pe pandurul ţăran”.

Tudor (Theodor) din Vladimiri, a rămas în istorie și în conștiința românilor ca personalitatea care a contribuit la abolirea regimului fanariot și la restaurarea domniilor pământene, deschizând epoca „renașterii naționale”.

 

 

Profesor Paula OLȘANSCHI 

 

Note:

1 Țăran liber, posesor în devălmășie al unei proprietăți de pământ moștenite de la un străbun comun.

2 Boier însărcinat cu strângerea dării în vite tăiate sau cu aprovizionarea (cu carne tăiată) curții domnești și a armatei.

3 Locuitor din Țările Române aflat sub protecția unei puteri străine, având prin aceasta dreptul la o jurisdicție specială, la anumite privilegii fiscale.

4 Tip de construcție semifortificată, specifică secolelor XVIII și XIX, răspândită în întregul spațiu balcanic.

5 Conducător al plăieșilor care păzeau un plai (ținut) sau o trecătoare.

6 Locuitor al unei insule.

7 Zilot Românul (pseudonimul lui Ștefan Ioan Fănuță, n. ~ 27 decembrie 1787, București - d. 12 noiembrie 1853, București) a fost un istoric, jurist, poet și cronicar român.

8 Scurtă; din lb. franceză bref = pe scurt.

9 Plângere scrisă.

 

Surse bibliografice:

- Giurescu, C. Constantin, Giurescu, C. Dinu, Istoria românilor, Editura Albatros, București, 1971, R.S.R.

- Oțetea, Andrei, Istoria poporului român, Editura Științifica, București,1970

- Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

- Stănciulescu, Alexandru-Bârda, O mărturie contemporană puțin  cunoscută despre Tudor Vladimirescu, în volumul, Obârșia neamului nostru, Editura Cornul Abundenței, Craiova, 2020

- Bălcescu, Nicolae, Mersul revoluției în istoria  românilor, în  Cântarea României-Antologie,  Editura pentru   literatură, București,1966.