Armonia dintre două cuvinte: „Cetăţean” şi „Onoare”

- Domnule Ion Mărgineanu, sintagma „Cetăţean de onoare” are o rezonanţă aparte în cultură şi moralitate, care presupune, printre altele, amplificarea, multiplicarea ideii de individ în colectivitate, în această rotaţie benefică a multiplelor fenomene ce-şi dau mâna în stabilirea, până la urmă, a esenţei fiinţei umane, a felului în care reuşeşte ea să impună un cod de exemplificări proprii legate de onestitate, prestigiu, preţuire, mândrie, demnitate, consideraţie, respect, dar şi manifestare a cinstei, stimei consistente pentru cineva, reliefând ranguri. Nu credem că greşim afirmând că vă aflaţi chiar în mijlocul acestor considerente de cetăţean preţuit pe multiple planuri ale vieţii albaiuliene, cu atât mai mult cu cât, venind din capitala, ţării, Bucureşti, aţi traversat medii ample de fenomene educaţionale, culturale (fiind şi component al echipei de dansuri populare a facultăţii), de presă, căutând mereu să ridicaţi la fileu, cum se spune, ampla respiraţie a datinilor şi obiceiurilor, a tradiţiilor poporului român pe aceste meleaguri ce-au impus numelui de ţară noi valenţe de durabilitate, devenind, ca punct terminus, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Am enumerat aceste gânduri pentru a vă provoca la o redefinire a sintagmei „Cetăţean de onoare” luată ca segment al unei biografii, al unui portret în care se varsă fluidul de evenimente biobibliografice ce configurează esenţe comportamentale, credibile, vizibile, care, adunate de-a lungul vremii, stau pavăză identităţii, umanismului, demnităţii şi înţelepciunii, stabilităţii, conduitei, multiplicând chemarea de-a fi util societăţii, prin felul de a-i adăuga noi revărsări de sentimente. Aţi fost ales, dintre aleşi, prin Primăria Alba Iulia, a Consiliului Municipal albaiulian, de curând „cetăţean de onoare”. La ce vă obligă, dacă există o asemenea expresie, şi cum se transformă ea într-o adevărată emblemă a numelui ce-l purtaţi?

- Nu-mi este greu să pun în circulaţie două cuvinte exemplificatoare: „cetăţean” şi „onoare”. „Cetăţean” este, de fapt, persoană „care aparţine unui stat, care se bucură de anumite drepturi şi are anumite obligaţii faţă de acel stat”. „Onoare”, presupune în primul rând, integritate morală, probitate, corectitudine etc. „Cetăţean de onoare” se referă la cinste, onestitate, la prestigiu, consideraţie, la demnitate etc. Oricâte forme gramaticale ai adăuga, cele două cuvinte: „cetăţean” şi „onoare” sunt precum crengile încărcate de fructe ale unui pom crescut din hărnicia palmei ţăranului, a miresmei rugăciunii, în care „vreme trece, vreme vine”, îşi recunoaşte propria strălucire, liniştea şi neliniştea, frumuseţea luminii, ce ne îmbracă din generaţie în generaţie dreptul la viaţă, de a fi mereu îmbrăcaţi în cuminţenia pământului. „Cetăţean de onoare” este, de fapt, felul în care se încheagă numele şi prenumele nostru de familie, perpetuarea lui din generaţie în generaţie, lăsându-l sentimentul cel mai curat al lucidităţii.

Nu-i o definiţie, doar recunoaşterea rădăcinilor ce stau la baza numelui de român, esenţa bucuriei de a fi util, mereu încărcat de seminţia responsabilităţii. Cu mult mai important este felul în care se alcătuieşte această sintagmă evocându-i ca stâlpi de rezonanţă pe moşi, strămoşi, bunici, părinţi, fraţi, surori, mediul ce amplifică densitatea oglinzilor ce îl compun. „Cetăţean de onoare” este acest răsărit de sentimente ce alcătuiesc personalitatea umană de excepţie.

- Există, domnule scriitor, o aşteptare în consolidarea sevei acestei sintagme de-a lungul unei vieţi, unei meserii, unei cariere? O biografie întelectuală se clădeşte încet, prin sinteza tuturor factorilor ce o compun, care, puşi în circulaţie, luminează o realitate multiplicată în aspecte de-a lungul consolidării lor. De aceea, având în vedere că pe diploma dumneavoastră obţinută la terminarea Facultăţii de limba şi literatura rusă, limba şi literatura română scrie „Diplomat” în aceste specialităţi că aţi lucrat ca profesor la un liceu mixt din Sebiş, metodist la Casa Judeţeană a Creaţiei Populare din Arad, pe care aţi şi condus-o după moartea lui Ioan Cott, director, artist profesionist, apoi ca ziarist la „Cuvântul Nou”, de unde aţi poposit în Alba Iulia, la Casa Creaţiei Populare, la Comitetul pentru Cultură al Judeţului Alba, fiind ales de colegi noul Preşedinte al Culturii după Revoluţia din ’89, apoi Primul Director al noii instituţii: Direcţia Judeţeană pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional, credem că aveţi puterea de a vă contopi cu miezul sintagmei de care vorbim, cu felul de a vă dărui culturii, literaturii, folclorului, esenţelor tari ale binefacerilor acestora în varii domenii, lăsând urme adânci în profesionalismul ce vă caracterizează. Aşadar, onoarea se obţine prin lumina dăruirii, prin puterea de a lăsa semenilor tăi puncte forte ale caracterului consolidat ca fruct al iluminării. Puteţi defalca un întreg în componentele sale, puse în mişcare, ca valori ale autenticităţii?

- Pe mine m-a salvat cuvântul, limba română ce-mi întindea mereu o mână de ajutor în a înfrumuseţa deopotrivă vârsta elevilor mei, felul de a-i face să înţeleagă că viaţa nu-i doar ieşirea din băncile şcolii, închiderea unui catalog, lipsa ambiţiilor, şi mai ales confruntările care urmează în propria ta formare ca om ce te ridică mereu când cazi, cerându-ţi alte răni şi întâlniri cu lumina. La liceul din Sebiş, la multe ore făceam extemporale dedicate în exclusivitate creaţiei literare, bazate pe un calup de verbe, de metafore şi subtilităţi literare, iar calificativele, unele dintre ele, primeau note, apăreau în revista literară, de cultură „Doina Crişului”, pe care am înfiinţat-o cu basarabeanul Vitalie Munteanu, folclorist, director al bibloitecii orăşeneşti, un om cu totul excepţional. Stau mărturie, de atunci, viitori poeţi, critici şi istorici literari, traducători, folclorişti, nume de rezonanţă ale limbii române. La Arad, am înfiinţat, în marile localităţi orăşeneşti, cercuri şi cenacluri literare, am tipărit primele culegeri de poezie, proză şi-o carte primă de folclor, cu totul excepţională, „Flori de câmp”, cu o prezentare de Ioan Cott, sinteză a tuturor culegătorilor de folclor. Aici am deschis cuvintele spre metaforă, participând cu o bucurie imensă, ca invitat, la reapariţia revistei „Familia” la care debutase Eminescu, făcând nopţi albe pentru articole din presă, din revistele literare care ne-au sprijinit, onorându-mă cu premii, grupaje de poezii apărute, cu aprecieri critice. Aici am simţit dreptul de a bucura cuvintele cu fructe mereu în floare, continuând apoi, ca om al poeziei, să fac mereu cărări pentru limba română într-un judeţ „aglomerat” de limba maghiară, limpezindu-mi setea de-a fi util, de-a mă bucura de prietenia unor scriitori braşoveni, sibieni, clujeni. Aici am câştigat un premiu de excepţie pe ţară la dramaturgie, concurs. Onoram cuvintele pentru a le creşte mereu aripi noi, ca păsări cântătoare. Şi-a venit Alba Iulia pe care n-o cunoşteam pe atunci, prin 1971, şi care, iniţial, mi s-a părut un raion ostenit al Bucureştiului, cu străzi noroioase, case ostenite, cu însăşi ideea de Unire pierzându-se-n banalităţi. Şi pentru că nu aveam dreptul să cred aşa ceva, am început o bătălie cumplită cu setea de a-i cunoaşte luminile şi umbrele. Şi bătălia nu s-a încheiat nici azi, şi mă bucur de-a nu fi cedat tentaţiei de-a răspunde unor chemări de-a mă muta în mari localităţi. Începutul bătăliei pentru Alba Iulia a însemnat o contopire cu lumina ei, cu organizarea elementelor de cultură pe genuri de exprimare, coborându-le în pagină în zeci de dicţionare, monografii, culegeri literare, colocvii naţionale şi internaţionale, rugând Blajul să-şi recheme dreptul de-a fi purtător al educaţiei, al strigătelor pentru libertate şi apărarea limbii române. Aşa s-au născut marile festivaluri, unicul şi trainicul Festival de Poezie „Lucian Blaga”, colocviile literare „Aron Cotruş”, „Ion Agârbiceanu”, „Nicolae Iorga”, „David Prodan”, „Liviu Rebreanu”, „Ion Lăncrănjan”, pietruind mereu, un ajutor masiv pentru limba românească din Basarabia şi Bucovina, din Serbia, Bulgaria, Rusia, Italia, Spania, punând bazele unei instituţii de excepţie Biblioteca „Alba Iulia” din Chişinău. Primirea mea ca membru titular al Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu în 1976 şi apoi al asociaţiilor din Chişinău şi Cernăuţi a însemnat o fereastră fermecată deschisă inimii pentru a onora limba română, evocând în respiraţia sângelui Catedrala Reîntregirii, Sufletul Sălii Unirii, Celula martiră „Horea, Cloşca şi Crişan”, Obeliscul, Muzeul Unirii, Universitatea „1 Decembrie 1918”, căreia, fără, a ne lăuda, i-am cedat birourile noastre, ca instituţii de cultură, să aibă unde-şi desfăşura o parte administrativă. Alba Iulia creşte în mine şi după căsătoria cu violoncelista Maria D’Alba, o poetesă sensibilă, ce-a terminat Conservatorul Clujean doar cu note şi medii de zece, cerându-mi revanşa pentru insatisfacţiile primei întâlniri. Ziarul „Unirea” mi-a ţinut larg deschise porţile spre un dialog febril cu lumea, iar publicaţiile, multe la număr, apărute la instituţia de cultură, la Biblioteca Judeţeană căreia i-au dat numele de „Lucian Blaga”, deveniseră crengi cu fructe coapte. Alba Iulia se revanşa prin propria mea sete de a-i fi de ajutor. Întrebaţi ce i-a dat Albei Iulia scriitorul Ion Mărgineanu de-a lungul celor 50 de ani şi-o să vă convingeţi de felul de-a lumina al celor două cuvinte: „Cetăţean” şi „Onoare”! Şi convingeţi-mă că Alba Iulia, capitala Marii Uniri, merită să-adormiţi pe braţele ei de Mamă. A-i fi „Cetăţean de onoare” înseamnă a-i uda mereu rădăcinile cu fapte de excepţie. Întrebaţi „Aleea Scriitorilor” dacă-i aşa, Teatrul „I. L. Caragiale” de ce aşteaptă să se facă dreptate, daţi mâna cu Casa Velican, cu statui şi busturi, cu lacrima tragerii pe roată, cu neodihna tânărului Eminescu, cu Avram Iancu, cu Gara CFR, cu biserici, licee, studenţi şi nu permiteţi nimănui să arunce nici din întâmplare cu noroi în eternitatea ei.

- Domnule Mărgineanu, înseamnă că Alba Iulia v-a îmbogăţit biografia de „Cetăţean de onoare”, iar cei care v-au propus merită sinceritatea mulţumirii multiple cărora li se adaugă ziarul „Unirea”, ca oglindă a recunoaşterii, dar şi preţuirea confraţilor dumneavoastă de la reviste, instituţii, poeţi şi scriitori.

- Alba Iulia e familia mea, hrana mea de post şi de dulce, seva onoarei de a fi folositor, rămâne strângerea de mână a mumei noastre comune: Limba Română.

- În autointerviul „Ce i-a dat scriitorul Ion Mărgineanu Albei Iulia?” există o frază binecuvântată: „Am iniţiat la Bibliotecile documentare din judeţ primele cercuri ale recuperării valorilor naţionale din arealul universal, iar împreună cu mult regretatul jurnalist Gheorghe Ciul, şi cu directorul tipografiei ALTIP am reănfinţat Editurile «Unirea» şi «ALTIP», pentru că viaţa mea este chiar Alba Iulia, iar cele peste 100 de cărţi publicate rămân drumurile pe care seminţele se umplu mereu de primăveri, împreună cu multiplele premii acordate de Academiile din Moldova, Bucureşti şi Alba Iulia, de Sebeş prin Festivalul «Lucian Blaga», de reviste literare, societăţi literare, radio şi televiziune din Chişinău, Cernăuţi, România, Serbia, Macedonia, de Congresul Spiritualităţii Româneşti, de Ministerul Culturii etc., prin care cele două cuvinte: «Cetăţean» şi «Onoare» capătă noi valenţe de iubire a românităţii”.

- Mulţumesc pentru aceste reveniri, rămân omul prezentului prin care Alba Iulia îşi recunoaşte vocaţia de capitală a tuturor fiilor adevăraţi. În mine cuvintele, în familia mea cresc flori pentru Alba, ea cea mai frumoasă poveste!

Zelu POPA