Dictatul de la Viena din 30 August şi urmările sale

Prin Dictatul de la Viena din 30 august 1940 Romania a pierdut un teritoriu de 43492 km pătrați și o populație de 2 667 000 locuitori, romani, maghiari și sași.

Ardealul de Nord nu a fost singura regiune obținută de Ungaria în perioada celui de al doilea război mondial, ea a mai obținut o parte din Slovacia și o parte din Ucraina Subcarpatica Transcarpatia.

După Unirea de la 1918 și recunoașterea sa internaționala prin tratatul de la Trianon, Ungaria nu s-a împăcat niciodată cu pierderea celei mai bogate regiuni care a făcut așa de mult timp parte din regatul sau.

Cedările Basarabiei și Bucovinei de Nord către U.R.S.S făcute de Romania și a Cadrilaterului față de Bulgaria, încurajază Ungaria să facă demersuri pentru obținerea Ardealului.

După 30 august 1944 populația aflată în zona ocupației hortiste s-a văzut supusă celor mai crunte orori (bătăi, deportări, omoruri) iar de la începutul anului 1944 evreii aflați în acest teritoriu au fost adunați în lagăre de concentrare și apoi trimiși în lagărele de exterminare de unde foarte puțini s-au mai întors.

Despre aceste lagăre de concentrare și apoi trimiterea evreilor în lagărele naziste se știu mai puține lucruri dar toate acestea sunt descrise de Vasile T. Ciubancan, Maria I. Ganea și Ion V. Ranca în cartea Drumul holocaustului.

Din datele evidentelor din anul 1940 a evreilor aflați în județele cedate aceștia erau în număr de 151084 persoane iar 2470 au rămas în afara granițelor vremelnic impuse întrucât au fost județe care nu au intrat în totalitate în componența Ungariei. La recensământul făcut în anul 1941 populația evreiască era de 151125 de suflete de confesiune israelita și mai existau 3432 persoane care au trecut la creștinism. Ținând cont de excedentul natural al populației până la 1 mai 1944 populația evreiască a ajuns la 156285 de persoane. Este de menționat că în perioada anilor 1940-1944 datorită evenimentelor din Europa în acest teritoriu s-au mai stabilit un număr nedefinit de evrei care au ajuns aici din diferite părți cuprinse de vâltoarea războiului.

În lucrările rabinului Moshe Carmilly-Weinberger acesta spune că începând cu mijlocul sec. XVIII-lea populația evreiască aflată pe teritoriul Ungariei știa să vorbească ungurește, aceștia considerând ca o datorie să vorbească limba statului în care locuiau. Politicieni unguri nu le puteau ierta evreilor că deși au fost maghiarizați, mai ales în perioada dualismului, o data cu Unirea de la 1918 aceștia și-au exprimat adeziunea pentru statul român și și-au reactivat identitatea sionista. Evreii ardeleni domiciliați în București în data de 19 martie 1919, luând act de Unirea din decembrie 1918 își exprimă adeziunea față de acest act având în vedere dispozițiile privitoare la libertatea limbii, învățământului, administrației, justiției și la reprezentarea în parlament și guvern, libertatea presei, întrunirilor și asociațiilor.

În anul 1918 la Cluj a luat ființă Uniunea Națională a Evreilor din Transilvania pentru a le reprezenta interesele iar în perioada interbelica a fost înființat Partidul Evreiesc care în anul 1930 și-a stabilit reședința la Cluj.

În perioada anilor 1938-1940 când Ungaria se pregătea să cucerească părțile din țara noastră care le-au aparținut până în 1918 evreii au contribuit cu mari sume de bani pentru înzestrarea armatei și pentru întărirea granițelor existente la acea vreme.

Încă din primele zile ale dictatului drepturile cetățenilor - români, slovaci, evrei - au fost încălcate cu brutalitate. Printre măsurile luate împotriva evreilor a fost și trimiterea lor în detașamente de muncă forțată mai ales pe teritoriul U.R.S.S. dar și în Polonia, Slovacia, Cehia, Germania și la minele de cupru de la Bor-Serbia. Numărul celor trimiși la munca a fost de aproximativ 14881.

În perioada 1 septembrie 1940-1 martie 1944 au fost expulzați sau puși în situația de a se refugia în Romania un număr de 222 000 de români. În anul 1944 populația maghiară era de aproximativ un milion de suflete la care se adăuga 46-47000 de germani care au trecut la etnia maghiară. În acest timp cu toate pierderile suferite, populația românească era cam de 1.110.000 de persoane. În acest timp au fost aduși din diferite părți ale Ungariei 32-33.000 de unguri iar alți 200.000 au venit ca forțe de ocupație în administrație, sănătate, învățământ, poliție, jandarmerie și armată. La această populație sau adăugat până la 1 martie 1944 încă 105.000 de persoane care s-au refugiat din România. Până la mijlocul anului 1944 totalul populației maghiare din acest teritoriu era cam de 1.385.000 de locuitori. Din datele statistice români au avut o evoluție demografică ascendentă în perioada decembrie l918 - 31 iulie 1940 iar după ce au trecut sub ocupație maghiară evoluția a devenit descendentă. Scăderea numărului românilor din teritoriul ocupat era un obiectiv de importanță majoră pentru politica maghiară. Planul de expulzare a evreilor a fost întocmit încă din anul 1942 când au început să îi oblige pe evrei să cedeze dreptul de proprietate asupra bunurilor imobiliare, agricole, forestiere și dreptul de folosință asupra componentelor acestora dar și a unităților industriale și comerciale. În anul 1944 au dat un decret-lege prin care era redusă drastic cantitatea de alimente cu care se putea aproviziona populația evreiască. Acest decret a fost dat în aprilie 1944 și reglementa și chestiunile legate de spațiile de locuit. Legea prevedea ca evreii care aveau bunuri imobile, case de locuit sau odihnă, să le pună la dispoziția organelor administrative ca să poată fi folosite în scopuri publice. Se mai prevedea ca din localitățile mai mici de 10.000 de locuitori evreii să fie strămutați în localități mai mari și așezați pe străzi anume unde să nu fie amestecați cu alte naționalități.

Guvernul condus de Sztojay Dome, împreună cu toți sprijinitorii săi, din data de 30 martie a început să ia primele măsuri, au fost arestați intelectualii evrei și cei mai înstăriți iar magazinele evreiești au fost închise. Pentru prima data în istoria Transilvaniei au fost organizate lagăre și ghetouri pentru primirea cetățenilor evrei. Aceasta situație este oarecum similară cu perioada primirii evreilor în Transilvania sub domnia principelui Gabriel Bethlen care le permitea să locuiască doar pe anumite străzi, în afara cetății și își constituiau instituțiile lor comunitare. Prin privilegiul acordat de principe aceștia aveau dreptul să practice comerțul, aveau libertatea de credință și practicare a religiei. Chiar dacă au trăit separat de celelalte comunități aceștia nu au fost nici o dată păziți și aveau aceleași drepturi ca și ceilalți cetățeni.

Ghetourile organizate de autoritățile maghiare aveau condiții de trai extrem de precare. Aceste locuri au fost alese de regulă la periferia orașelor, pe terenuri virane, în păduri sau în fabrici de cărămizi, dezafectate unde nu existau decât câteva șoproane iar cei care nu încăpeau aici au stat sub cerul liber, pe pământul gol, fără apa și hrana, fără așternut și supuși la toate intemperiile și privațiunile. O data adunați în locurile de detenție aceștia au fost scoși în afara legii supușii schingiuirilor, terorii și distrugerii fizice fără sa aibă nici o vina doar ca s-au născut evrei. Ghetouri de concentrare au fost organizate în orașele Oradea, Satu Mare, Baia Mare ,Sighetul Marmației, Vișeu, Gherla și Cluj. Acțiunea de aducere în lagăre a început în data de 3 mai 1944 iar faptele s-au petrecut peste tot la fel. Mai întâi s-a stabilit cu exactitate toate adresele caselor evreiești apoi jandarmii însoțiți în unele locuri de membrii ai partidelor de extremă dreapta au descins la aceste adrese. Odată intrați în casele lor evreii erau siliți ca în câteva minute să părăsească locuința fără să își poată lua cu ei mare lucru, doar puține haine și ceva alimente, neavând dreptul să plece cu bani sau obiecte de valoare. Ajunși în lagărele de concentrare aproape toți au fost supuși la torturi pentru a spune unde și-au pus bani și obiectele de valoare care o mare parte au fost luate de torționari iar o mică parte a intrat în patrimoniul statului maghiar. Metodele de tortura au fost printre cele mai diabolice astfel ca o parte dintre victime s-au sinucis pentru a nu mai suporta și alte torturi. Concentrarea a durat până în jurul datei de 9 iunie când a început să fie îmbarcați intre 70 și 90 de oameni în vagoane de marfă și trimiși spre exterminare. De regulă într-un vagon se punea o găleată de apă de băut și altă găleată pentru necesități fiziologice. În aceste condiții extrem de grele o parte din ei au murit mai ales copii și persoanele mai în vârstă.

Datorita relațiilor interumane care s-au creat în timp între comunitățile creștine și cele evreiești au rămas consemnate mai multe fapte de salvare a evreilor de către celelalte comunități. În Oradea au fost salvați 50 de evrei care au fost ascunși de către oameni din oraș iar alți 450 au scăpat fiind concentrați în detașamentele de muncă. Din lagărul de la Cehei au fost salvați 7 evrei, ascunși de către localnici. Au mai fost salvați în localitățile Luna de Jos, jud. Cluj, Târgu Lăpuș, Gherla, Satu Mare unde au fost salvați 9 evrei ascunși de familii de unguri. Lista cu localitățile în care evreii au fost salvați de români poate continua, încă o dată poporul român și-a demonstrat omenia și solidaritatea cu cei aflați în suferință.

O altă cale de salvare a fost organizată de comunitățile evreiești în frunte cu conducătorii lor, foarte proeminent fiind rabinul Moshe Carmilly-Weinberger, acesta organizând timp de mai mulți ani acțiuni de salvare a grupurilor de evrei care au reușit să fugă de pe teritoriile Germaniei, Austriei, Cehiei, Slovaciei, Poloniei. După 1940 condițiile s-au schimbat dar aceste rețele au continuat să treacă evrei peste graniță în România. În preajma înființări lagărelor de concentrare rețeaua de la Cluj a fost cea care a funcționat cea mai bine.

Printre personalitățile din Ardealul cedat care s-au implicat în aceste acțiuni de salvare au fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, acad. dr. Nicolaie Colan, episcop ortodox, episcopul reformat Vasarhelyi Janos, episcopul biserici unitariene Iozsan Miklos, episcopul romano-catolic Marton Aron, prof.univ.dr. Emil Hațieganu, prof. Univ. dr. Raul Șerban, dr. Aurel Socol. Aceste rețele nu ar fi putut să funcționeze fără sprijinul populației care astfel a făcut posibilă existenta lor în mai multe puncte de graniță, la Arad, Beiuș, Oradea, Luduș, Sarmașu și Cluj.

România nu a recunoscut niciodată Dictatul de la Viena și îi considera ca cetățeni români pe toți cei aflați în Ardealul cedat astfel că toți cei care ajungeau în România (indiferent de naționalitate) erau primiți și mai mult decât atât la Legația României de la Budapesta s-au eliberat foarte multe pașapoarte românești pentru toți acei care puteau dovedi că s-au născut în România înainte de dictat. O parte din evreii aflați în detașamentele de munca au putut fi salvați o dată cu înaintarea trupelor romano-sovietice în partea de N-V a Transilvaniei, astfel au scăpat cam 8.000 de evrei. Semnificativ este ca toți cei implicați în aceste acțiuni de salvare nu au cerut nimic în schimb și au făcut-o din compasiune și milă creștinească.

Un fapt extrem de dureros ce se suprapune peste toate celelalte drame este cel consemnat de către Tribunalul Poporului din Cluj, înființat după terminarea războiului, că nici un copil care a luat calea lagărelor de exterminare nu s-a mai întors. Numai din județul Cluj au fost deportați aproape 5.000 de copii. Din mărturiile celor puțini care s-au mai întors din lagăre se spune că au fost cruțați de la moarte doar cei care puteau să muncească și de aceia nu s-au mai întors copii până la 13 ani.

Toate aceste atrocități abătute asupra românilor și evreilor din acea perioadă aveau ca scop distrugerea naționalităților nemaghiare și crearea unui „coridor lărgit” care să lege Ungaria de zona în care se găseau secuii, coridor care trebuia să urmeze cursul Someșului Mare și a Someșului Mic.

Până la 25 octombrie 1944 întreg teritoriu României a fost eliberat și până la 13 martie 1945 administrația românească a fost reinstalată pe teritoriul eliberat. Conferința de pace de la Paris a declarat nul Dictatul de la Viena și datorită noii puteri instalate pe teritoriul României au fost înființate tribunale ale poporului astfel ca la Cluj au putut să stea față în față câțiva din cei scăpați din ghearele morții și o parte din cei care au contribuit la trimiterea evreilor în lagărele de exterminare.

În aceasta perioada atât de neagră românii din acest teritoriu au suferit deportări, maltratări sau au fost omorâți astfel că până în anul 1944 au mai rămas circa 1.100.000 în acest teritoriu dar dintre ei nu au fost indivizi care să se ralieze la aceste acțiuni criminale.

Toate aceste atrocități petrecute între ani 1940-1944 asupra românilor și evreilor din partea de NV a Ardealului s-au petrecut datorită nedreptului Dictat de la Viena.

Todor VASILE

Bibliografie:

Drumul holocaustului de Vasile T. Ciubancan, Maria I. Ganea, Ion V. Ranca