Filosofia lui Blaga,

o carte a istoricului literar Ovidiu Drimba

Cartea aceasta vrea să fie o prezentare simplă, clară şi precisă a filosofiei lui Lucian Blaga.  Ea este o sinteză a celor peste două mii de pagini ale textelor filosofice blagiene.

În ordinea sa cronologică, sistemul filosofic blagian s-a constituit astfel:

Trilogia cunoaşterii: Eonul dogmatic (1931), Cunoaşterea luciferică (1933), Cenzura transcendentă (1934).

Trilogia culturii: Orizont şi stil (1936), Spaţiul mioritic (1936), Geneza metaforei şi sensul culturii (1937).

Trilogia valorilor: Artă şi valoare (1939), Despre gândirea magică (lucrare anexă, 1941), Religie şi spirit (1942), Ştiinţă şi creaţie (1942).

Între timp, din Trilogia cosmologică, a apărut volumul Diferenţialele divine (1940).

Domeniul pe care îl ia spre explorare teoria cunoaşterii lui Blaga, este “misterul”, e noţiunea care stă în centrul întregii sale filosofii, aşa precum la Platon “ideea”, la Leibniz “monada”, La Kant “categoria”, la Hegel “logosul” sau la Schopenhauer “voinţa”.Întreaga sa filozofie e o filozofie a misterului, a feluritelor încercări de a-l revela şi a posibilităţilor limitate de a-l revela.

Misterul formează obiectul “cunoaşterii luciferice”, spre deosebire de “cunoaşterea paradisiacă”.

Cunoaşterea luciferică despică obiectul în componentele sale, în dat şi în ascuns, în fanic şi criptic. Cunoaşterea luciferică este de trei feluri: plus-cunoaştere, zero-cunoaştere şi minus-cunoaştere (potenţarea misterului).

Cunoaşterea paradisiacă are: 1. Obiect nedespicat; 2. Mistere latente; 3. Reducţie pur numerică a misterelor latente; 4. “Categoriile” au un rol organizator; 5. “un fel de” probleme (simili-probleme), fără tensiune interioară ; 6. Observaţie; 7. Descripţie simplă; 8. Simili-explicaţie (prin aplicare simplă a cauzalităţii); 9. Hiatul, lipsa, golul.

Cunoaşterea luciferică are: 1. Obiect în criză ; 2. Mistere deschise; 3. Reducţie calitativă a misterelor deschise; 4. “Categoriile” au un rol de “idee teoretică”; 5. Probleme de tensiune interioară; 6. Observaţie dirijată ; 7. Descripţie dirijată; 8. Explicaţie; 9. Cripticul, ascunsul.

O aplicare a cunoaşterii luciferice este dogmaticul. Modul dogmatic de a gândi e un caz de minus-cunoaştere, un caz de potenţare a misterului.

Primul dogmatic este Philon din Alexandria: “Din substanţa primară emanează existenţe secundare – fără ca prin acest proces substanţa primară să sufere vreo scădere”.

Blaga arată sensul metafizic al fenomenului de cunoaştere. Factorului metafizic central, Blaga îi zice Marele Anonim. Marele Anonim se apără pe sine şi toate misterele derivând din el, de aspiraţiile oricărei cunoaşteri individuale, creând între acesta şi misterele existenţiale o reţea de factori izolatori, sub forma specială a unei cenzuri transcendente.

Nu există nici cunoaştere totală, nici revelaţii pure, cenzura transcendentă interzice cunoaşterii individuate dizolvarea ecuaţională a unui mister în non-mister.

După Blaga, Marele Anonim e supremul censor şi un centru de graţie. Graţia distribuită în câmpul individuaţiunii e o graţie cântărită adică: sau o graţie cenzurată, sau o graţie limitată, în nici un caz, o graţie absolută şi nelimitată.

Cele mai ample contribuţii le adduce filosoful Lucian Blaga în domeniul culturii: “Stilul e mediul permanent, în care respirăm chiar şi atunci când nu ne dăm seama”.

La Blaga, fenomenul stil constă nu numai din forme, ci şi din alte elemente, precum: orizonturi, accente şi atitudini.

Inconştientul este o realitate psiho-spirituală de o mare complexitate, cu funcţii suverane şi de o ordine şi de un echilibru lăuntric, graţie cărora el devine un factor în mai mare măsură sieşi suficient, decât e conştiinţa. Blaga subliniază calitatea de „personanţă”a inconştientului, adică aceea de a răzbate cu structurile, cu undele şi cu conţinuturile sale până sub bolile conştiinţei.

Frobenius, întemeietorul „morfologiei culturii” socoteşte “sentimental spaţiului” ca fiind unicul factor determinant al unei culturi. În Africa, Frobenius distinge două mari culturi: cea hamită – „spaţiul boltă” şi cea etiopiană – “ spaţiul infinit”.

Spengler duce mai departe diferenţierile, el ocupându-se de trei culturi: antică, occidentală şi arabă. Blaga consideră, spre deosebire de Frobenius şi Spengler că orizontul spaţial pe care conştiinţa îl crează nu e decisiv pentru creaţia de artă, însă inconştientul nu se va despărţi niciodată de orizontul său spaţial.

După cum accentul zace mai mult pe prezent, pe trecut sau pe viitor, sunt imaginabile tot atâtea orizonturi temporale de profil diferit. Blaga foloseşte noţiunile de „ timp-havuz” ( când predomină preferinţele pentru viitor), “timp-cascadă” (pentru trecut) şi “timp-fluviu” (pentru prezent).

Orizontul temporal caracteristic culturii şi religiei ebraice e acela al „timpului-havuz”. La fel, europenii nu şi-au putut imagina că ar mai exista şi alte moduri de a considera timpul. “Timpul-cascadă” e orizontul temporal specific culturii eleniste. Orizontul unui “timp-fluviu ” poate fi identificat în toate concepţiile statice, despre lume, viaţă şi existenţă.

Orice orizont (spaţial, temporal) există în spaţiul nostru conştient-inconştient sub chipul unui dublet.

Un alt factor determinant al stilului este „accentual axiologic”. Inconştientul are preferinţe, atitudini şi iniţiative. O astfel de atitudine e cea axiologică, adică atitudinea de a da un accent de valoare unui oizont asupra căruia s-a fixat. Indianul are “accent axiologic negative” şi infinitul mic.

Un al patrulea factor ce explică mai profund stilul unei culturi e ceea ce numim „atitudinea anabasică sau catabasică” în faţa vieţii.

Se remarcă, privind istoria spiritului european, o tendinţă de a înainta, de a cuceri. Atitudinea aceasta de înaintare în orizont o numeşte Blaga „atitudine anabasică”. Dimpotrivă, spiritul indian manifestă o totală nepăsare faţă de tendinţele imperialiste de cucerire, prin retragerea din orizont („atitudine catabasică”). Mai există şi atitudinea neutră, viaţa statică, vegetativă (cazul culturii etiopiene).

Al cincilea factor, „năzuinţa formativă”, înseamnă alegerea unei forme pentru care spiritual se hotăreşte, pe măsura căreia imaginează toate lucrările.

“Năzuinţa formativă” se manifestă în trei moduri: modul individualizant, modul tipizant şi modul stihial sau elementarizant. Un portretist german  este individualizant, un portretist italian este tipizant, iar un portretist bizantin este stihial. La Blaga, „stihia”este conceptul fundamental (elementarul).

Toţi aceşti 5 factori alcătuiesc „matricea-stilistică”, locul unde se hotăreşte toată structura şi configuraţia unui stil.

O plăsmuire de cultură este metaforă şi stil într-un fel de uniune. Metafora e de două feluri: metafora plasticizantă, care descrie un obiect prin alt obiect şi metafora revelatorie, care caută să ne reveleze ceva ascuns. În timp ce metaforele plasticizante rămân la periferia psihologiei şi interesului uman, metaforele revelatorii desenează însăşi specificul omului ca om.

Mitul este o încercare de a revela un mister, un produs de cultură. Blaga face trimiteri la mitologia indiană, germană, greacă. După Spengler, civilizaţia e cultură degradată, un epilog al culturii. Dar o operă de civilizaţie nu e creată în cadrul unui stil, ea e copiată, adaptată, perfecţionată, multiplicată. Creaţiilor de civilizaţie le lipseşte caracterul de metaforic. Cultura răspunde existenţei umane între mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate.

Faţă de orizontul dat al lumii imediate, omul are posibilitatea de existenţă pe care o are şi un animal; dar omul e caracterizat în plus şi printr-un al doilea mod de existenţă, adică prin existenţa în orizontul misterului şi în vederea revelării, care mod este cu totul străin animalului.

Studiul intitulat Spaţiul mioritic e o aplicare a teoriilor pe care Lucian Blaga le-a formulat în studiile antecedente, o aplicare la realitatea şi fenomenul cultural românesc.

Cântecul românesc, doina, trădează un orizont spaţial ondulat. E în această alternanţă de suişuri şi coborâşuri ceva din alternanţa de accent a spaţiului îm care trăieşte românul, alternanţa „deal-vale”, adică „spaţiul mioritic”.

Versul este o succesiune de silabe accentuate şi neaccentuate. Casa saxonă manifestă o „tendinţă de expansiune în înalt”, pe când cea rusească se întinde pe sol, “face risipă de spaţiu”.

Viaţa catolică pendulează între transcendenţă şi categoriile sacral-etatiste, spiritual de disciplină al spaţiului. Protestantismul este singura expresie pe care o putea lua creştinismul în lumea „libertăţii” depline (Germania). La ortodocşi, religia a căpătat predilecţia organicului, Biserica e o “casă” a Domnului.

Noţiunea de „naţiune” este pentru românii ortodocşi: neam, sânge, grai, într-o accepţie profund organică. După părerea lui Blaga, cele mai complexe şi cele mai felurite culturi populare din Europa aparţin popoarelor ortodoxe, Apusul a pierdut aproape cu totul noţiunea de „cultură populară”.

Un alt factor stilistic al stilului românesc este “sofianicul”, care e o determinată a ortodoxiei şi chestiunea care se pune e raportul omului cu transcendenţa.

Basilica romanică se găseşte în marginea transcendenţei, preotul şi ritualul sunt pentru omul romanic un surogat suficient al transcendenţei. Omul gotic participă la transcendenţă ridicându-se, înălţându-se, dezmaterialiazându-le într-un elan mistic.

Pentru omul bizantin, harul divin coboară, omul nefiind decât un “receptacol” care-l primeşte. Lucian Blaga numeşte “sofianică” orice creaţie spirituală ce dă expresie viziunii „unei mişcări de sus în jos a transcendenţei”.

Poporul român manifestă o pasiune organică pentru pitoresc. Fiind orientat spre pitoresc ca spre ceva natural, românul nu va crea case în serie (ca saşii), ci va urma drumul natural al regiunii. Pitorescul e deci revelaţie. Caracteristică pentru stilul românesc este şi atitudinea faţă de istorie. Chiar de la începuturile sale, poporul român s-a retras din istorie. Refuzând să acceptăm să ne asociem la istoria altora, acest boicot e faptul cel mai măreţ din istoria noastră.

În capitolul Filozofia ştiinţei, Blaga subliniază că orice creaţie de ştiinţă poartă, fatal, pecetea unui stil. Caracteristic pentru spiritul babilonian este gigantomania. Preoţii babilonieni observă fenomenul repetiţiei perfect periodice a succesiunii temporale “zi-noapte” (“sânge de zi”, “sânge de noapte”, aluzie la sânge venos şi sânge arterial).

La inzi, ceea ce prezidează la destinul atomilor este legea reîncarnării (legea Samsarei). Ei pun la baza lumii „atomi inextensivi”, ceva negative, inzii socotind neantul (inextensivul, golul metafizic) substrat al lumii.

Pentru greci (Anaxagora, Leucip, Democrit), atomii sunt părţi indivizibile ale corpurilor, dar nu lipsite de extensiune, atomii sunt mici corpuri plastice.

În ştiinţa europeană, fiecare element îşi are un anumit fel de atomi. Caracterele generale ale spiritului grecesc s-ar putea simboliza prin figura sferei. Pentru inzi, ceea ce există în lume este numai non-existenţa, nimicul, neantul, golul metafizic. “Volumul plin”e o iluzie la inzi, la greci este însă singura realitate. Cei mai mulţi gânditori greci au exprimat gândul că în Univers nu există goluri. Ideea de „infinit”prezentă la inzi şi europeni este combătută de greci. Înclinarea spre abstract şi spre elementar i-a făcut pe inzi atât de renumiţi algebricieni.

Pentru Ernst Mach, “lumea nu e alcătuită din atomi, ci reprezintă o sumă de senzaţii: culori, sunete, mirosuri, presiuni, spaţii, timpuri”. Atomii există numai în gospodăria intlectualului omenesc. Fizica lui Mach a luat naştere în coordonatele aceluiaşi stil, ca şi pictura lui Renoir, psihologia lui Bergson şi poezia lui Verlaine.

Blaga arată că spiritul revelator de mistere este pus inevitabil sub influenţa factorilor stilistici, care este modelatoare şi călăuzitoare.

Lucian Blaga operează o distincţie radicală între cele două domenii de cunoaştere.

Cunoaşterea de tip I o numeşte „cunoaştere paradisiacă”. Ea are ca obiect numai lumea concretă, dată, pe care o poate percepe prin simţuri. Îi sunt suficiente categoriile de cunoaştere aproximativă aşa cum au fost stabilite de Kant.

Cunoaşterea de tip II, Blaga a numit-o “luciferică”. Obiectul ei este lumea misterelor, pe care va căuta să le reveleze prin plăsmuiri teoretice.

Filozofia artei lui Blaga (prefigurată în studiul Artă şi valoare) studiază numai unele aspecte ale esteticii, dar pe acestea prin prisma unei personale concepţii despre lume, om şi cultură. Blaga arată că „misterul este orizontul omniprezent al modului specific de a exista al omului”.

Arta încearcă a revela misterul prin mijloace care ţin de planul sensibilităţii sau al concretului intuitiv. Blaga subliniază faptul că geniul nu e o hipertrofie a unei facultăţi: „geniul e exponentul suprem al destinului uman ca atare; o existenţă de o intensitate excepţională în orizontul misterului, şi în primul rând darul revelator... Geniul este darul de a trăi cu deosebită intensitate în orizontul misterului, şi mai ales darul de a converti misterele în metafore revelatorii şi de tipare stilistice”.

Pentru Blaga, toate activităţile culturale sunt egale în intenţii, în importanţă şi în posibilităţi. Toate ramurile de cultură sunt ţinute de către cenzura transcedentală la o egală depărtare de Absolut, adică de mister.

Lucian Blaga a arătat că arta face parte integrantă din cultură de două ori: întâi, prin intenţiile revelatorii, comune tuturor activităţilor de cultură; apoi prin „matricea stilistică”, prin filiera căreia trece orice produs de cultură, suferind o aceeaşi modelare. Arta încearcă revelarea misterului în cadrul sensibilităţii, al concretului, al intuiţiei, al simţurilor şi în tipare stilistice.

Enunţând legea non-transponibilităţii, Lucian Blaga face cea mai importantă delimitare spre autonomia artei faţă de natură. Omul trăieşte într-un dublu orizont: biologic, în orizontul lumii date concrete; iar ca „om deplin” în orizontul misterelor (aceasta este ceea ce Blaga numeşte “amfibismul conştiinţei”).

Esteticul natural ( +, -) apare în orizontul lumii date, esteticul artistic apare ca revelare în orizontul ministerului. Para-esteticul şi-a avut şi el epocile de înflorire: pictura franceză din timpul rococoului, muzica “miere pentru ureche”, literatura şi arta sămănătorismului românesc.

După Blaga, valorile care condiţionează arta sunt:

Opera de artă: dozaj de mister şi revelare sensibilă

Opera de artă: unitate şi multiplicitate

Opera de artă cu aspecte: semnificative şi iraţionale

Opera de artă: creaţie spontană şi lucrare făcută

Opera de artă are aspecte: canonice şi originale.

Aceste valori, Blaga le numeşte „valori polare”, întrucât nici o operă de artă nu poate scăpa dintre limitele ei.

A doua categorie de valori se întemeiază pe categoriile abisal-stilistice. Al treilea grup de valori ce intră în constituţia artei sunt valori ale sensibilităţii.

În capitolul Filozofia religiei, Lucian Blaga constată confuzia ce se face de obicei între „mit” şi “magie”, între “mitic” şi “magic”, între modul de a “gândi mitic” şi “gândirea magică”.

Mitul e încercarea de a revela un mister cu mijloace de imaginaţie. Magicul nu e o revelare a misterului, de aceea nu e o creaţie de cultură.

Figura lui Faust este fără îndoială una din plăsmuirile cele mai caracteristice germanului: setea infinită pe care nimic nu o poate domoli şi înclinarea excesivă spre trăiri individuale. La răsăriteni, Adam nu se vindea numai pe sine, ci cu tot neamul omenesc împreună.

Blaga arată că “mintea primitivului este articulată de aceeaşi logică şi este înzestrată cu aceleaşi funcţii categoriale ca şi mintea civilizatului, dar primitivul operează materialmente incomparabil mai

 frecvent decât civilizatul cu conceptul iraţional în sine al puterii sau al substanţei magice”.

Blaga subliniază cele 6 funcţii ale magicului: ontologică (punct de intersecţie între mister şi revelare), cognitivă  (ţine loc de multiple şi varii necunoscute), pragmatică (serveşte minunat la orientarea în lumea dată ), vital-sufletească (se crează o lume prielnică sufletului uman), poetică (posibilitatea de valorificare în poezia mare a tuturor timpurilor), religioasă (se găseşte în ideea sacrului).

Caracterele religiozităţii indice:

Simbioza filozofiei cu religia. Regele zeilor este Indra; Indra are lângă el ca ajutor un zeu-preot Brahmasnapsti (putere foarte mare, magică)

Tendinţa spre elementar, spre stihial, înclinarea spre forma elementară a vieţii

Idealul indului de retragere din lume.

Pentru Budha, “scopul suprem al vieţii rămâne nimicirea setei de viaţă şi cu aceasta prevenirea oricărei reîncarnări, deoarece viaţa este totdeauna durere”.

Idealul misticismului indic este de a permanentiza această stare, europeanul aspiră doar la momente de beatitudine.

Pentru chinezi, un aforism e un “întreg”, echivalentul unui sistem. Impresionismul chinez este în esenţă un impresionism divinatoriu. Fragilitatea, gingăşia, efemerul, sunt pentru sufletul chinez faţa accesibilă a unei taine adânci, totale şi mai presus de timp. Religiozitatea chineză e un act permanent. Pe Dumnezeu îl ghiceşti în totul şi în toate, îl presimţi pretutindeni. La chinezi, cerul fecundează pământul, lumina fecundează întunericul, spre deosebire de persani, unde termenii sunt adverşi. Misticismul lui Lao-Ţe e mai mult viaţă firească, iluminată de un tâlc superior. Atât de mult e legat misticul chinez de viaţa pământeană dată, încât nici nu-şi va mai pune chestiunea reîncarnării.

Perşii erau prin excelenţă făcuţi pentru acţiune. Esenţa lumii constă într-o dramatică luptă între puterea binelui şi cea a răului, între Ormuzd şi Ahriman. Lupta se va sfârşi la sfârşitul lumii cu triumful binelui, al lui Ormuzd: optimismul iranian nu poate concepe o victorie a răului. La perşi, Jina e zeul vieţii terestre, marele mprotector al tinereţii şi al sănătăţii. Pentru perşi, sfinţenia e aceea care afirmă viaţa şi promovează existenţa în lume.

La greci, se observă antromorfizarea desăvârşită şi idealizarea în forme tipice a zeităţilor împrumutate de la traci, likieni (Asia Mică ). Aceasta este religiozitatea greacă: „afirmarea vieţii, credinţa că rostul omului se îndeplineşte în lume, iar nu dincolo de ea, adică în lumea aceasta dată, care este şi spaţiul zeilor”.

Caracteristica islamismului (Coranului) este supunerea necondiţionată a individului faţă de pretinsa revelaţie divină şi faptul că Islamul “respiră de fapt într-o atmosferă de minune generalizată”.

Pentru marele mistic ortodox Dionisie Areopagitul, starea mistică se realizează prin acele efluvii de lumină, pe care Dumnezeu le trimite asupra creştinului, transfigurându-l. Misticismul ortodox se deosebeşte de cel catolic („extaz al suferinţei”), sau Nordic, care coincide cu o naştere a dumnezeirii în noi.

Blaga conchide că printr-o plăsmuire religioasă, omul e angajat total, omul caută elementele ultime ale existenţei. Religia apare ca un „fenomen spiritual de un volum şi o complexitate maximă”.

Cosmologia e un capitol de metafizică, ce se supune condiţiilor acesteia.

Marelui Anonim, Blaga îi recunoaşte atât atribute divine, cât şi unele de natură demonică. Grija divinităţii nu este creaţia, ci stăvilirea sau stingerea extremă a unui proces teogonic posibil. Marele Anonim se reproduce parţial în diferenţiale divine la infinit.

Lucian Blaga deosebeşte în procesul genezei cosmice trei faze :

Faza pre-cosmică, egală cu limitarea maximă a posibilităţilor generatoare ale Marelui Anonim

Faza genezei directe, sau emisiunea diferenţialelor divine, eterogene şi omogene

Faza genezei indirecte sau integrarea cosmică a diferenţialelor divine.

Blaga încearcă să lămurească, pe baza teoriei sale despre integrarea diferenţialelor divine în succesive “unităţi formative” tot mai complexe, problema devenirii speciilor biologice pe pământ.

Tot în Diferenţialele divine, Blaga abordează problema istoriei pe care o consideră a fi „prin excelenţă o dimensiune a existenţei umane”.

În încheiere, Ovidiu Drimba prezintă interviul pe care l-a acordat istoricului şi criticului literar I. Oprişan, în legătură cu personalitatea lui Lucian Blaga – omul, profesorul, filozoful, poetul. Acest studiu al lui Ovidiu Drimba asupra filosofiei lui Blaga, a fost scris în martie – septembrie 1943, în timpul vieţii marelui poet şi filozof.

Mircea PÎRLEA

Ioan CORNEANU

Bibliografie :

Drimba, Ovidiu  - Filosofia lui Blaga, Bucureşti, Editura Excelsior – Multi Press, 1995

Pîrlea, Mircea – Caiet de recenzii, însemnări şi note, Volumul al XII-lea