Revoluţia din Ardeal şi Gărzile Naţionale Române (1918 - 1919)

Anul 1918 a fost un an cumplit pentru naţiunea română. Poate niciodată, în istoria multimilenară a acestui neam, românii nu au trecut într-un răstimp atât de scurt de la extaz la agonie şi apoi, ca şi renaşterea păsării Phoenix din propria-i cenuşă, de la agonie la extaz. Dar tot acest drum a fost presărat cu eroism şi imense jertfe, care acum, la scurgerea a mai bine de nouăzeci de ani, suntem prea devreme tentaţi să le minimizăm sau să le dăm uitării, ca fiind fapte trecute, nedemne a fi aduse aminte tocmai acum. Dar dacă nu acum, atunci când? Dacă nu noi, atunci cine?

Deoarece anul 1918 a reprezentat un punct de cotitură în istoria neamului nostru încercat şi oropsit, un punct de referinţă faţă de care ne raportăm nu numai noi, ci şi urmaşii noştri, copii şi copii copiilor noştri, la fel cum au făcut-o nu numai cei ce au înfăptuit idealul suprem al anului 1918, cel al României Mari, unice şi independente, ci şi urmaşii lor, cei ce au stropit cu sânge tranşeele a două fronturi, precum şi temniţele comuniste în care au fost aruncaţi şi şi-au sfârşit zilele cei care au realizat acest ideal, aşa de puţin probabil cu puţin timp înainte, marii bărbaţi ai neamului ce au făcut posibilă unirea tuturor românilor în graniţele României Mari.

Acest an 1918 începea pentru România sub auspiciile cele mai nefavorabile. După marile victorii de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, din vara lui 1917, care au costat prestigiul marelui spărgător de fronturi, mareşalul Mackensen, care înainte de a pleca pe linia frontului, spunea tuturor, „Peste două săptămâni, la Iaşi!”, dar nu a ajuns niciodată la Iaşi, a urmat defecţiunea rusească, consecinţă a revoluţiei comuniste, urmată de pacea de la Brest-Litovsk. Rămasă singură pe frontul de est, înconjurată de duşmani şi cu aliat nesigur, comunizat, care se comporta mai rău ca un duşman, România se vede nevoită să accepte tratative de pace, finalizate cu pacea de la Buftea-Bucureşti, în martie 1918, dar neratificată de regele Ferdinand.

Astfel se prezenta situaţia noastră la începutul anului 1918. Singura rază de speranţă venea din Republica Democratică Moldovenească (n.r. fosta Basarabie ţaristă 1812-1917), unde Sfatul Ţării proclama unirea cu România la 27 martie 1918, iar bravii soldaţi români, învingători ai austro-germanilor cu câteva luni mai înainte, pacificau trupele ruse comunizate puse pe jaf şi revoluţie, intrau în Basarabia asigurând dezarmarea bandelor de bolşevici şi luptând cu arma împotriva acestor elemente ce sperau într-o raliere la revoluţia comunistă a fostei Basarabii ţariste, ba chiar şi a României. Această stare de fapt va continua în partea rămasă din România câteva luni de acum înainte, dar în Transilvania şi Bucovina (n.r. fosta parte a Principatului Moldovei şi Imperiului Austro-ungar) starea de criză se acutiza din ce în ce mai mult.

 Destrămarea Imperiului Austro-Ungar legiferată internaţional prin semnarea Tratatului de la Trianon, Paris, Franţa, 1920

Transilvania pe drumul spre independenţă

Spre sfârşitul anului 1918, monarhia habsburgică (n.r. austro-ungară) trosnea din toate încheieturile. Loviturile dure primite pe toate fronturile de luptă, în Franţa, prin intervenţia americană, în Italia sau în Orientul Mijlociu, zguduiau Puterile Centrale din temelii. Eliberarea de frontul de est în urma trădării ruseşti şi păcii forţate României nu puteau compensa deficitul de forţe, înfrângerea fiind doar o chestiune de timp. În scurt timp, se prăbuşesc turcii şi bulgarii, nevoiţi să ceară armistiţiu. Germania şi Austro-Ungaria abia mai rezistă.

Dar clasa politică ungară părea a fi lovită de o miopie politică cum rar s-a mai văzut. Încercând să-şi obţină independenţa faţă de Viena, sperau, împotriva tuturor evidenţelor, că-şi vor putea păstra, la conferinţa de pace, teritoriile subjugate, inclusiv Transilvania. Crizele politice de la Budapesta se succedau una după alta, dar nimeni nu putea concepe pierderea Ungariei Mari, în numele „salvării integrităţii statului naţional maghiar”, chiar dacă acest aşa zis stat naţional cuprindea mai multe naţiuni cu aspiraţiile lor de libertate.

Programul preşedintelui american Woodrow Wilson, expus cu câteva luni în urmă sub forma celor paisprezece puncte, din care reieşea clar posibilitatea naţiunilor din imperiul austro-ungar de a-şi decide singure soarta, a fost o grea lovitură dată aspiraţiilor maghiare de a păstra între graniţele sale naţiunile ce nu o doreau. Dar acest fapt trebuia clamat şi revendicat ca atare. A fost rolul Partidului Naţional Român să facă asta, şi a făcut-o prin glasul lui Alexandru Vaida-Voevod, deputat în parlamentul maghiar, care la 18 octombrie 1918 ţine un discurs istoric în camera maghiară, prin care, în numele naţiunii române, afirma hotărât dreptul naţiunii române din Ardeal şi Ungaria de a fi de sine reprezentată, iar diplomaţia austro-ungară nu avea îndreptăţirea de a vorbi pe viitor în numele naţiunii române şi de a reprezenta interesele ei la viitoarea conferinţă de pace. Acest discurs a provocat o furtună în clasa politică budapestană, mai ales că la aceeaşi dată, Statele Unite nu mai recunoşteau monarhia austro-ungară să reprezinte popoarele sale.

Imperiul se clătina, gata de prăbuşire. La 23 octombrie, regimentul 79 croat a ocupat Fiume, în urma revoltei declanşată de executarea de către amiralul Horthy a marinarilor răsculaţi, începutul sfârşitului autorităţii austro-ungare asupra imperiului.

În Transilvania, revoluţia a izbucnit în noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie. Cu viteză fulgerătoare, s-a extins pe întreg cuprinsul monarhiei. Au fost trei zile de jaf cumplit. Lumea săracă a crezut că a sosit vremea răzbunării pe aceia care i-au supt seva secole de-a rândul. Au spart grânarele, şi-au împărţit maşinile fabricilor, cirezile de vite ale marilor domenii. Cu toate acestea, a învins cumpătarea, care a fost capabilă să organizeze factorii de ordine.

Pentru apărarea averii şi garantarea siguranţei s-au constituit atunci organele revoluţionare: consiliile şi gărzile naţionale în fiecare localitate. Ordinul guvernului budapestan era ca aceste gărzi să jure credinţă statului maghiar. Pentru a se asigura de asta, guvernul maghiar a organizat trupe militare, bande de soldaţi şi dezertori, cete de jandarmi, expediaţi cu trenuri blindate pentru a-i potoli pe revoluţionari şi să-i înfricoşeze pe români. Aceste bestii bine plătite s-au dedat la excese şi crime înfiorătoare, dar românii nu au cedat, ascultând de singurul organ în care aveau încredere, Partidul Naţional Român.

Viena şi Praga sub stăpânire românească

Va trebui făcută o scurtă paranteză, pentru a vedea şi evalua activitatea românească revoluţionară în restul imperiului austro-ungar, a contribuţiei româneşti la reuşita mişcării de independenţă a altor state din cuprinsul monarhiei ce-şi trăia ultimele zile.

Iar asta nu poate fi făcută fără a evoca personalitatea marelui român care a fost Iuliu Maniu, la monumentul căruia ar trebui să se închine nu numai fiecare român, dar şi cehii, slovacii, ba chiar şi austriecii care, fără intervenţia şi hotărârea acestuia, cine ştie pe ce făgaş al istoriei zbuciumate ar fi apucat.

Iuliu Maniu s-a născut în Şimleul Silvaniei în 1873 din părinţii dr.Ioan Maniu, magistrat, şi Clara Coroianu, descendenţi ai unei vechi familii nobiliare din Ardeal, care a dat pe Meteş, redactorul actului politic Suplex Libellus Valachorum de la 1791 şi Simion Bărnuţiu, profetul de la 1848. A terminat universitatea la Cluj, Viena şi Budapesta. Şi-a luat doctoratul în drept la Budapesta în 1896. A devenit unul dintre fruntaşii români din Ardeal, foarte activ şi fervent. Ca şi deputat român de Vinţu de Jos, ales în 1906, înfierează politica maghiară din camera budapestană, făcându-l pe ziarul Budapesti Hirlap să strige cum că Iuliu Maniu ar trebui lovit în cap ca o fiară sălbatică. În 1915, pentru a i se închide gura, a fost înrolat ca simplu soldat şi trimis pe front. A absolvit şcoala de ofiţeri şi a fost trimis pe frontul rusesc şi italian.

În momentul prăbuşirii frontului bulgar, Iuliu Maniu se afla acasă, venit în concediu de pe front. Comandamentul maghiar, speriat de posibila influenţă a sa asupra românilor, cere ca să se întoarcă pe frontul de la Piave înaintea expirării concediului. Revenit pe front, pleacă cu ajutorul unui ofiţer superior ceh, pentru a participa la marile evenimente ce aveau să vină. La 24 septembrie era la Budapesta, Comitetul Naţional Român însărcinându-l în noul guvern ce urma să reprezinte Ardealul cu portofoliul afacerilor externe şi militare. În această calitate se stabileşte la Viena, în timp ce împăratul încerca în disperare o împăcare cu românii, eşuată în cele din urmă.

La Viena, încercând să formeze o armată românească din regimentele româneşti din Viena şi Praga, cu ajutorul căpitanului Traian Popa, convoacă pe toţi ofiţerii români din cele două garnizoane la o consfătuire, în urma căreia se constituie Sfatul soldaţilor români din Viena. Cei o sută de ofiţeri români s-au pus la dispoziţia sublocotenentului de artilerie Iuliu Maniu. Acesta ordonă regimentului 64 Orăştie, staţionat la Viena, să se supună necondiţionat dispoziţiilor sale. Primul ordin a fost acela de ocupare a celei mai importante cazărmi vieneze, Ferdinadskaserne, şi destituirea colonelului austriac ce comanda regimentul, numindu-l pe căpitanul Lochiţa în locul său.

Acesta era doar începutul. În aceeaşi zi, au fost trimişi delegaţi la Praga şi în celelalte garnizoane româneşti de pe cuprinsul imperiului pentru a răscula regimentele ardelene şi a le pune sub comanda unică a centrului de la Viena. Mai mult, din moment ce la Viena izbucneşte revoluţia, Iuliu Maniu, îmbrăcat în aceeaşi uniformă de sublocotenent, alături de Iosipescu-Grecul, deputat bucovinean cu rol important în unirea ulterioară a Bucovinei cu România, s-au prezentat la ministerul de război austriac, în faţa ministrului, generalul Stroger-Steiner, anunţându-l în numele Comitetului Naţional Român că a luat comanda efectivă a trupelor româneşti şi cerându-i să-i pună la dispoziţie o parte din minister pentru a putea conduce afacerile militare române. Generalul, pierdut, a cerut timp de gândire, dar după o jumătate de oră, în care a constatat că Viena era în fierbere şi cinci mii de români ascultau doar de acest sublocotenent, mai mult, un regiment austriac se răzvrătise şi începuse jefuirea în suburbiile vieneze, a declarat lui Maniu că se supune evenimentelor şi îi pune la dispoziţie un apartament al ministerului. Era printre puţinele evenimente în istorie când un general, ministru de război, ceda puterea unui simplu sublocotenent.

Întreaga suflare românească, militari şi civili, erau sub ordinele lui Iuliu Maniu, secondat de generalul Ioan Boeriu, devenit secretar al acestuia, stând cu patriotism şi jertfa vieţii în slujba cauzei româneşti. Scopul lor se traducea prin două obiective: primul, ca trupele ce se întorceau de pe front să nu treacă prin Ungaria, care le-ar putea dezarma şi reţine pe timp nedefinit, şi al doilea, ca trupele româneşti să nu depună jurământ republicii ungare, ci Consiliului Naţional Român. Acest din urmă obiectiv a putut fi atins cu ajutorul ministrului român plenipotenţiar de la Budapesta, dr. Ioan Erdeli, care obţine de la ministrul de război Bartha o ordonanţă prin care soldaţii români nu sunt obligaţi să depună jurământ pe steagul maghiar. Pentru aceasta, ministrul va fi dur criticat de partidele şoviniste, ducând chiar la căderea guvernului Wekerle.

Între timp, revoluţia făcea prăpăd prin Viena şi împrejurimi. Regimentele austriece s-au descompus şi prădau oraşul şi depozitele. În întreaga capitală a Imperiului Habsburgic nu exista nicio trupă disciplinată care putea impune ordinea. Până şi jandarmeria şi poliţia se bolşevizase. În situaţia dată, ameninţat cu o totală anarhie, guvernul austriac intervine pe lângă Iuliu Maniu să asigure ordinea. Iuliu Maniu acceptă, cu condiţia asigurării de către comandamentul austriac, punând la dispoziţia Sfatului militar român, toate alimentele necesare trupelor române, întreaga tabără militară de la Wiener Neustadt şi trenurile necesare pentru transport. Guvernul acceptă fără rezerve.

Au fost câteva zile, aproape două săptămâni, când ordinea publică în Viena a fost păstrată exclusiv de Regimetul românesc 64 Orăştie. În cazărmile Vienei se aflau cam 15.000-20.000 de români, iar în Wiener Neustadt 30.000-40.000 care, instruiţi, cu jurământul depus pe steagul românesc, erau expediaţi acasă, în Ardeal, pentru a întări gărzile naţionale române abia formate. Plebea vieneză recalcitrantă, turbulenţii, au fost liniştiţi şi reduşi la tăcere de patrulele româneşti ce traversau zilnic străzile sub flamura tricoloră cântând „Deşteaptă-te române”. Viena a fost ferită de pericolul bolşevizării de aceşti tineri români care au impus ordinea, singura trupă disciplinată şi organizată, gata să intervină împotriva haosului ce se prefigura.

O, tempora! Cu trei sute de ani mai devreme, un voievod român, supărat că după ce ocupase Transilvania cu forţa armelor, habsburgii ezitau să-i recunoască dreptul asupra acestei provincii româneşti, striga către căpitanii săi: „La nevoie, ardem şi Viena!”. Iar vorbele sale nu erau aruncate în vânt. Mihai Viteazu trecuse prin foc şi sabie aproape întreaga Bulgarie de astăzi, zdrobise armatele turceşti la Călugăreni şi pe Dunăre, la Sfântu Gheorghe, îl bătuse pe Andrei Bathory la Şelimbăr, şi era gată să-şi arunce cei cincizeci de mii de soldaţi împotriva oricui. Doar trădarea l-a oprit. Iar trei secole mai târziu, Viena era în mâna unor feciori români, ce o stăpâneau prin puterea armelor, putând face orice sprijinindu-se pe vârfurile baionetelor. Dacă ar fi dorit, ar fi putut arde Viena, ca răzbunare pentru uciderea mişelească a lui Mihai Viteazu, decisă aici de către împăratul Maximilian, dar nu au făcut-o. Au apărat-o şi au predat-o mai departe austriecilor, singurii care puteau decide mai bine pentru soarta lor.

La Praga, vestea dezastrului austro-ungar la Vittorio-Veneto, în Italia, a grăbit declanşarea revoluţiei, la 28 octombrie. Aici îşi aveau garnizoanele regimentul 2 infanterie din Braşov şi regimentul 51 Cluj, precum şi o parte din regimentul 37 Oradea, curat româneşti, cu excepţia comandanţilor superiori. Era o practică binecunoscută aplicată de guvernul maghiar, pentru evitarea fraternizării, regimentele româneşti erau trimise în garnizoane cât mai depărtate de Ardeal, iar în locul lor, pe teritoriile româneşti, erau stabilite regimente străine, cehoslovace, maghiare, austriece, croate. Pentru ca proclamarea independenţei să devină un act ireversibil, cehoslovacii aveau nevoie de susţinere militară, mai ales că în oraş se găseau şi regimentul ungar 68 Szolnok, precum şi un regiment german de artilerie, 73 Eger. Comandanţii români au refuzat să folosească armele împotriva cehilor răsculaţi, ba chiar au arestat comandamentul superior al armatelor din Praga. Garda românească a predat serviciul socolilor (socialişti) cehi, prin mâna locotenentului Morariu.

De partea cehă, dr. Scheiner, şi de partea română, Gheorghe Repede, Laurenţiu Curea şi V. Cioban, încheie o înţelegere cu cehii, ce prevedea inclusiv concursul trupelor româneşti în cazul unei rezistenţe maghiaro-germane. Românii i-au înarmat pe cehoslovaci cu arme din depozitele lor, şi chiar au organizat Legiunea românească din Praga. În 25 noiembrie, o parte a legiunii a plecat înarmată spre Ardeal, pentru a sprijini gărzile naţionale de acolo. Au ales o cale ocolitoare, pentru a evita Ungaria, dar, din păcate, la Zagreb a fost dezarmată de către sârbi, care ocupaseră Banatul alături de trupele franceze ale lui Franchet d’Esperey, generalul francez montat de sârbi contra românilor. Românii dezarmaţi reuşesc totuşi să ajungă acasă.

Totuşi, prin puterea armelor lor, soldaţii din Legiunea românească din Praga au asigurat victoria revoluţiei cehoslovace. Conduşi de căpitanul din Regimentul 2 infanterie Alexandru Simon, românii au apărat cu arma în mână eliberarea fraţilor cehoslovaci. Chiar dacă planul iniţial, cel de a înainta în luptă prin Slovacia spre Ardeal, nu s-a mai materializat, contribuţia românilor la independenţa cehă nu a fost uitată.

În anul 1935, guvernul cehoslovac a dezvelit o placă de bronz pe palatul Comandamentului Militar din Praga, în prezenţa reprezentantului României, participant la evenimente, dr.Gheorghe Repede, prin intermediul căruia oficialităţile cehoslovace au transmis poporului român mulţumirea şi dragostea poporului cehoslovac pentru ajutorul dat de soldaţii români în acele timpuri de renaştere naţională.

Pe acea placă era scris doar atât: „În această clădire s-a preluat imperiul cehoslovac, cu preţiosul concurs al soldaţilor români din armata poporului aliat”.

Transilvania sub stăpânirea gărzilor naţionale

Organizaţiile politice şi militare ardelene, sub forma consiliilor şi gărzilor naţionale, au apărut în mod spontan, alături de gărzile ungureşti, proporţionale cu structura populaţiei. Tot ce a avut mai valoros neamul românesc s-a găsit în aceste gărzi naţionale, pentru a avea autoritate morală asupra poporului. Demn de menţionat este că aceste organizări româneşti nu s-au răzbunat, n-au vărsat sânge, deşi ar fi putut să o facă, în urma împilării românilor de veacuri sub stăpânirea maghiară. Poporul s-a dezlănţuit doar asupra depozitelor grofilor, luându-şi ceea ce le-a fost stors din munca lor, şi, în unele cazuri, arzând doar registrele primăriilor. Aşa se răzbunau ei, arzând registrele. Nu s-a menţionat nicio ucidere de către români în astfel de vremuri de anarhie. Chiar şi membrii gărzilor maghiare ucişi în acele zile, au fost omorâţi, culmea, de către camarazii lor aflaţi în stare de ebrietate.

Românii au dovedit o rară stăpânire de sine. Poate una din explicaţii stă în faptul autorităţii morale de care se bucura Partidul Naţional Român, care a interzis în mod expres orice fel de excese. Iar sediul acestei mişcări naţionale conduse de acest partid se afla la Arad, în casa lui Ştefan Cicio Pop din strada Fabian numărul 7 (devenită ulterior strada Unirii). Aici se îndreptau coloane întregi din satele din jur, sub conducerea preoţilor şi învăţătorilor, care depuneau jurământ de fidelitate Consiliului naţional, sub flamurile tricolorului ce fâlfâia mândru în bătaia vântului. Fiica domnului Ştefan Cicio Pop îi nota cu grijă pe toţi într-un registru. Poporul petrecea, chiar dacă nori negri se adunau deasupra proaspetei independenţe a Ardealului.

De pe fronturile din Italia, regimentele româneşti veneau spre casă. Trenuri cu soldaţi înfometaţi străbăteau imensul cuprins al fostei monarhii dualiste. Regimentul 50 Alba Iulia a făcut 9 zile până la Viena, în fiecare gară debarcând câte 40-50 de morţi în urma gripei spaniole ce bântuia lumea. La Bratislava au înotat în petrolul românesc jefuit şi deversat în urma spargerii depozitelor. După nenumărate peripeţii, reuşesc să ajungă acasă.

La cererea lui Iuliu Maniu, susţinută şi de ministrul român la Budapesta, ministrul de război maghiar Bartha recunoaşte organizarea naţională şi militară a românilor şi dă o ordonanţă prin care românii nu mai erau obligaţi să depună jurământ pe drapelul maghiar. Atacat de partidele şoviniste, cabinetul maghiar Wekerle a căzut.

Tratative eşuate

În Ardealul condus de Partidul Naţional Român, cu sediul la Arad, prin intermediul gărzilor naţionale, era linişte. Chiar dacă comitetul de la Cluj, sub conducerea lui Amos Frâncu, încearcă să preia conducerea, problema e rezolvată şi sediul românismului rămâne la Arad. Aici se vor duce tratativele cu guvernul maghiar asupra stăpânirii Ardealului. Tot de aici va pleca, la 10 noiembrie, ultimatumul românilor către guvernul budapestan, prin care cerea recunoaşterea puterii depline a guvernării asupra tuturor teritoriilor româneşti din Transilvania şi Ungaria locuite de români.

Guvernul Karolyi reacţionează şi-l trimite pe ministrul naţionalităţilor, Oskar Jaszi, la tratative la Arad. Jaszi, un sociolog până atunci bine văzut de către români ca un antantofil şi moderat, face câteva greşeli majore. Una dintre ele este includerea în delegaţie a lui Apathy Istvan, un reprezentant al clasei stăpânitoare din Ardeal. Totuşi, respingerea lui de către delegaţii români Vasile Goldiş, Ştefan Cicio Pop, Ion Erdely, Eneas Grapini, Iosif Jumanca şi Ion Flueraş îl lasă pe acesta în afara tratativelor. Cu toate acestea, propunerea lui Jaszi referitoare la crearea unor enclave este respinsă pe motivul unor false cifre referitoare la populaţiile române şi maghiare din Transilvania. Ulterior apar în delegaţia română şi Aurel Vlad şi Aurel Iosif, iar a doua zi soseşte de la Viena şi Iuliu Maniu.

Tratativele iau o nouă turnură, ungurilor reproşându-li-se masacrele asupra românilor, mai ales cel de la Beliş, în cursul căruia patruzeci şi doi de români au fost arşi pe rug. Delegaţia maghiară asigură partea română că faptele vor fi cercetate, dar insistă pe ideea rămânerii Ardealului în graniţele Ungariei, cu recunoaşterea drepturilor românilor. Românii resping ideea, iar după ce reprezentanţii saşilor par să încline spre ideea românităţii, ministrul Oskar Jaszi se ridică în picioare şi întreabă exasperat:

- Totuşi, ce vor românii?

Faţă în faţă cu el, Iuliu Maniu, se ridică de asemenea şi-l priveşte fix în ochi. Fără să clipească, îi răspunde direct:

- Despărţire definitivă!

A fost punctul de încheiere al negocierilor. Delegaţia maghiară pleacă grăbită la Budapesta. Chiar dacă românii şi-au exprimat punctul de vedere, mai rămâneau multe probleme şi semne de întrebare asupra viitorului.

Adunarea naţională de la Alba Iulia

Românii, prin reprezentanţii lor, au decis, la Arad, despărţirea de Ungaria. Dar soarta lor trebuia decisă de către ei înşişi, iar acest lucru nu putea fi făcut decât prin consultarea poporului. Iar poporul trebuia chemat să se pronunţe. Între timp, doi fruntaşi români bihoreni, George Crişan şi Teodor Roxin, sunt trimişi în România pentru a testa starea de spirit de acolo şi a chema armata română în sprijinul revoluţiei transilvănene. Situaţia de ansamblu era deosebit de dificilă. Chiar dacă frontul bulgar se prăbuşise şi trupele franceze ajunseseră la Dunăre, iar armata română se mobilizase din nou pornind spre Bucureşti, pentru a da mâna peste Dunăre cu generalul Berthelot, atât de drag românilor din timpul refacerii şi luptelor din 1917, posibilitatea intervenţiei în Ardeal era destul îndepărtată. Armata română ducea lipsă de multe, chiar dacă germanii conduşi de mareşalul Mackensen se retrăgeau pe etape, chiar prin Ardeal, cu avizul gărzilor naţionale române. Cei doi ardeleni reuşesc să ajungă la regele Ferdinand şi să obţină promisiunea lui de intervenţie. Un imens efort al armatei române, prea puţin cunoscut şi înţeles astăzi.

La Arad se dezbătea ideea convocării unei adunări naţionale, dacă este oportună, posibilă, sau nu. Erau multe lucruri ce stăteau împotrivă. Era iarnă, ameninţările cu aruncarea în aer a trenurilor de către secui nu pridideau. Unii dintre fruntaşii ardeleni erau de părere de a amâna adunarea până după sosirea trupelor române, pentru a evita posibilele vărsări de sânge. Dar alţii, în frunte cu Vasile Goldiş, au insistat pentru ţinerea adunării cât mai grabnic, la 1 decembrie, deoarece în ochii lumii va fi cu atât mai valabilă, cu cât va fi mai liberă, lipsită de susţinerea baionetelor româneşti. Alta este importanţa istorică a unei adunări în împrejurări atât de grele, şi alta a unei adunări sub scutul baionetei române. În libertate completă se pot ţine adunări câte vrei, dar în condiţii grele, de nesiguranţă şi abuz, fără armată regulată şi fără bani, să strângi un popor din toate colţurile Ardealului şi Banatului şi să vorbeşti tare lumii întregi despre idealurile tale, înseamnă să ai dreptatea alături de tine şi să nu se mai îndoiască nimeni din străinătate de necesitatea fondării unui stat naţional unitar român.

Vasile Goldiş, principal militant din Transilvania al înfăptuirii Marii Uniri

Partida lui Vasile Goldiş ieşise învingătoare. Adunarea naţională a românilor se va ţine la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918. Iar gărzilor naţionale române le revenea datoria de a proteja şi apăra această manifestare a voinţei românilor de pe întreg cuprinsul Ardealului.

Odată decisă organizarea Adunării Naţionale de la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a trecut la fapte. A fost făcută cunoscută hotărârea Consiliului Naţional Român, în aşa fel încât toate regiunile şi localităţile să-şi poată trimite delegaţii în numele fiecărei comunităţi, care să-şi expună mandatul în baza căruia erau împuterniciţi de cei pe care îi reprezentau.

S-a scris mult despre Adunarea Naţională de 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia, dar este un aspect important care trebuie menţionat şi repetat. A fost singura adunare naţională, practic un plebiscit, un referendum, singura adunare naţională ţinută în toate provinciile desprinse din Imperiul Austro-Ungar, prin care populaţia să fie întrebată ce doreşte să facă cu viitorul ei. Independenţa cehoslovacilor, polonezilor, slovenilor, croaţilor, s-a decis de către conducătorii lor, era un curent favorabil, de necontestat pentru independenţă, dar singurii din cuprinsul întregului imperiu care au chemat populaţia să se exprime liber, au fost românii ardeleni. Şi ei au spus prin glasul celor peste o sută de mii de delegaţi, reprezentând poporul din toate colţurile Transilvaniei, „Noi vrem să ne unim cu Ţara!” Este un fapt de necontestat, şi nimeni nu a îndrăznit să conteste adunarea naţională de la Alba Iulia. Până şi cei mai extremişti maghiari contestă tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920, dar despre valabilitatea rezoluţiei de la Alba Iulia nimeni nu zice vreun cuvânt, deoarece s-ar acoperi de ridicol.

În mai 2006, pe teritoriul Muntenegrului s-a ţinut un referendum la care cetăţenii sunt întrebaţi dacă doresc sau nu ca Muntenegru să fie o republică independentă. Cu 55% pentru, muntenegrenii au votat pentru independenţă, ieşirea din uniunea cu Serbia. Muntenegrenii au devenit independenţi prin referendum, şi nimeni nu poate contesta asta. La fel, nimeni nu poate contesta voinţa liber exprimată de transilvăneni la 1 decembrie 1918 la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, iar presa internaţională a momentului a subliniat asta.

În aceeaşi zi, 1 decembrie 1918, Regele Ferdinand şi Regina Maria, alături de generalul Berthelot, îşi făceau intrarea triumfală în Bucureştiul evacuat în grabă de trupele germane ce se scurgeau prin Ardeal spre casă. După o primire entuziastă, în cadrul căreia regelui Ferdinand i se conferă de către generalul Eremia Grigorescu, eroul de la Mărăşeşti, gradul de mareşal al armatei române, urmează dineul de gală, în cursul serii. În timpul acestui dineu a sosit vestea că în Alba Iulia s-a proclamat în cursul zilei Unirea Transilvaniei cu România. Din cuvântul Regelui, după aflarea acestei veşti:

„ ... ceea ce strămoşii noştri au visat, ideea pentru care generaţiile trecute au suferit şi au lucrat, idealul pentru care toată suflarea românească a nădăjduit, iar ostaşii noştri şi-au vărsat sângele, azi a devenit un fapt îndeplinit. Azi Mama România poate strânge pe toţi copiii la sânul ei. Basarabia şi Bucovina, cele două fiice răpite, s-au întors una după alta la casa părintească; iar Ardealul, frumosul leagăn al poporului român, de unde au descălecat întâii voievozi ai Ţărilor Româneşti, a votat astăzi la Alba Iulia Unirea cu Regatul Român. Salutând printre noi pe solii din ţările româneşti, care ne-au adus din partea fraţilor lor aceste bune veşti, să-mi fie îngăduit să aduc prinosul meu de adâncă şi nepieritoare recunoştinţă poporului meu şi tuturor bărbaţilor cu iubire de neam, care în patriotismul lor cald, cu sfatul lor chibzuit, cu voinţa nestrămutată, m-au ajutat pe mine şi ţara să putem înfăptui visul nostru secular. Să unim deci sufletele noastre, să unim toate puterile noastre, închinând toate energiile binelui obştesc, ca să putem face faţă unui viitor strălucit care se deschide înaintea privirilor noastre, întemeiat pe baze sănătoase şi democratice. Binecuvântarea generaţiilor viitoare va fi răsplata noastră nepieritoare. Şi acum, în această zi măreaţă, să unim glasurile noastre şi să strigăm din adâncul sufletului: Trăiască scumpa noastră Românie, întregită şi pururi nedespărţită!”

Rezultatul adunării de la Alba Iulia nu se putea contesta, dar se putea acţiona împotriva îndeplinirii dezideratelor româneşti, şi asta au făcut inamicii creării statului român unitar România Mare (n.r. România interbelică).

Linia de demarcaţie

La semnarea armistiţiului de către Austro-Ungaria, la 3 noiembrie 1918, la putere la Budapesta se afla guvernul lui Mihaly Karolyi, aristocrat cu vederi proantantiste. Contele Istvan Tisza, unul dintre autorii morali ai războiului şi un mare duşman al românilor ardeleni, precum şi al tuturor minorităţilor, fusese ucis de proprii soldaţi în timpul revoluţiei din Ungaria. La Belgrad, la 13 noiembrie, semnează un armistiţiu cu generalul Louis Franchet d’Esperey, comandantul armatei aliate din Balcani, pe baza căruia se stabileşte şi o linie de demarcaţie între România şi Ungaria în Transilvania, pe cursul mijlociu al Mureşului, iar Banatul şi Baranya au fost puse sub administraţie franco-sârbă. Această linie de demarcaţie a fost stabilită total arbitrar, fără participarea şi fără a se cere părerea părţii române, direct interesate, mai mult, fără să ţină seama de considerentele etnice. Semnatarii nu aveau vreo împuternicire, nici măcar nu avea aprobarea Parisului, a fost doar o linie de demarcaţie pur militară, în aşteptarea delimitării graniţelor de către conferinţa de pace de la Paris, care urma să-şi deschidă lucrările.

Între timp, trupele române intraseră în Ardeal (13 noiembrie) ocupând Târgu Mureş (25 noiembrie), Bistriţa (4 decembrie), Braşovul (7 decembrie), iar la mijlocul lui decembrie ajungând pe linia stabilită de Franchet d’Esperey. Având aprobarea generalului Berthelot, pe atunci comandant al trupelor aliate din România şi sudul Rusiei, pe baza hotărârii de la Alba Iulia, trupele române avansează şi ocupă Clujul (24 decembrie), Gherla, instalându-se pe linia Sighetu-Marmaţiei–Zalău–Zam, în ciuda opoziţiei generalului d’Esperey şi a preşedintelui francez Clemeceau, care favorizau mai mult inamicii decât aliaţii.

Timp de patru luni, această linie de demarcaţie va fi un teren de luptă, de hărţuieli şi ciocniri militare de joasă şi medie intensitate, incursiuni militare, mergând uneori la angajamente serioase, inclusiv de artilerie. Timp de patru luni, populaţia românească de la vestul acestei linii va fi jefuită, maltratată, de bandele ungureşti la care se vor adăuga mai târziu călăii bolşevici şi armata maghiară, vor fi crime şi masacre greu de imaginat. Iar în tot acest timp, soldatul român va sta la datorie, de veghe, cu mâna încleştată pe armă, gata de luptă, ripostând provocărilor, dar fără să poată acţiona decisiv, urmărindu-i pe mişei, din cauza directivelor de la Paris.

Un Paris atât de departe încât nu auzea geamătul populaţiei româneşti oprimate, deşi ofiţerii francezi din teren ce trebuiau să vegheze la păstrarea liniei de demarcaţie anchetau crimele şi trimiteau rapoarte la Paris, acolo unde Conferinţa de pace îşi deschisese lucrările.

O mare dezamăgire şi această Conferinţă de pace, care a deviat din primele zile de la idealurile de egalitate între naţiuni atât de propovăduite în timpul războiului, ajungându-se ca doar „cei patru mari” (guvernele Angliei, SUA, Franţei şi Italiei) să hotărască şi restul statelor să se supună. Primul ministru român, Ion C. Brătianu, prin atitudinea sa intransigentă referitoare la drepturile ţării sale, şi-a trezit de la început antipatia „marilor”, deranjaţi de dârzenia „sprâncenatului” Brătianu.

Între timp, luptele şi provocările pe linia de demarcaţie continuau, trupele române fiind ţinta permanentă a incursiunilor şi atacurilor bandelor ungureşti, iar în teritoriul rămas neocupat de armata română, masacrele asupra patrioţilor români deveniseră la ordinea zilei. Gărzile naţionale au fost desfiinţate, în zona românească membrii lor intrând în mare parte voluntari în armata română, în diviziile ardelene a 16-a (general Alexandru Hanzu) şi a 18-a (general Dănilă Pop sau Papp, fost general în armata austro-ungară). În zona rămasă ungurilor, membrii gărzilor au fost dezarmaţi, bătuţi, umiliţi, şi unii dintre ei ucişi de către bandele revoluţionare maghiare.

Banatul sub ocupaţie sârbească

De dezagregarea monarhiei austro-ungare au profitat în primul rând sârbii. Garnizoanele lor se strecoară şi se instalează în Banat începând cu luna noiembrie a anului 1918, când ocupă Neoplanta şi chiar Lipova de Mureş. La 19 februarie 1919 generalul sârb Gruici intră în Timişoara şi dizolvă toate gărzile şi consiliile naţionale, preluând imperiul asupra judeţului Timiş. Ne-am fi aşteptat la o trataţie frăţească din partea tovarăşilor de suferinţă de sub acelaşi tiran bicefal reprezentat de monarhia austro-ungară, la fel cum i-am tratat şi noi pe ei.

Deputatul român Ştefan Cicio Pop, cel care a condus ulterior de la Arad renaşterea naţională sub flamurile Partidului Naţional Român, l-a apărat în proces pe redactorul ziarului sârbesc Zastava în 1892, mai mult, s-a zbătut şi a intervenit pentru cei zece mii de prizonieri sârbi deţinuţi în cetatea Aradului în condiţii insalubre în 1914. Din cauza condiţiilor grele de detenţie, printre ei izbucnise tifosul şi zilnic mureau 40-50 de oameni. La interpelarea sa din Parlamentul ungar, primul ministru, Istvan Tisza, îi replica plin de furie, în tribunele aceluiaşi parlament: „mulţumeşte-te că trăieşti şi că poţi infecta şi astăzi aerul curat al maghiarilor!”. Deputatul român Ştefan Cicio Pop nu s-a resemnat şi a continuat lupta sa, mergând până în pânzele albe, trimiţând inclusiv memorii în ţările vestice prin intermediul unui prizonier sârb deghizat în lucrător austriac, şi până la urmă obţine condamnarea călăului sârbilor, colonelul Hegedus, degradat şi închis, iar regimul prizonierilor sârbi a fost considerabil ameliorat. Ulterior, după război, congresul întemniţaţilor şi internaţilor de la Novisad i-a adresat calde mulţumiri deputatului Ştefan Cicio Pop.

Ne-am fi aşteptat la recunoştinţă, sau măcar la tratament demn şi egal din partea unui popor care a suferit din plin din partea aceloraşi asupritori. În schimb, după ocuparea Banatului, tot în baza aceluiaşi ciudat acord semnat de generalul francez Franchet d’Esperey, sârbii s-au dedat la prigoane, arestări şi ameninţări, ba chiar îi luau pe plugarii români şi îi duceau în Serbia la munci agricole, un fel de muncă forţată.

Alături de sârbi apăruseră şi ofiţerii francezi, care s-au lăsat cuceriţi rapid de atmosfera pregătită lor de nobilii unguri din Arad şi Timişoara, de banchete şi chefuri, astfel că ajunseseră cei mai mari avocaţi ai drepturilor maghiarilor asupra Banatului. Excepţia notabilă a fost Lugojul, puternic centru românesc, unde francezii sunt fermecaţi de societatea românească.

Profitând de bunăvoinţa sârbilor şi indiferenţa francezilor, ungurii din Banat se pregătesc de luptă împotriva românilor. Dezarmarea şi dizolvarea gărzilor româneşti din judeţul Arad erau gata la 10 februarie, ulterior au fost ucişi gardiştii din Chişinău-Criş de către un detaşament din Puspoklandany, la 20 februarie două batalioane din divizia ungară a 23-a, sub comanda generalului Soos au atacat cea mai puternică gardă română, cea din Şiria, unde au masacrat familia doctorului Hotăranu şi pe alţi săteni. De aici, au invadat întreg ţinutul până la linia demarcaţională, trenurile blindate de la Seghedin ajungând până la Hălmagiu, în Munţii Apuseni. Vreo 60 de gardişti de la Şiria au trecut dincolo şi s-au înrolat în armata română.

Un aspect mai puţin cunoscut îl constituie faptul că sârbii au împiedicat plecarea delegaţilor români din Banat ocupat de ei la adunarea naţională de la Alba Iulia, la început prin şicane, iar mai apoi chiar prin interzicerea deplasării lor. Nu întâmplător, hotărârea de la Alba Iulia, în articolul I, spune aşa: Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

Dar sârbii înţelegeau altfel. Chiar şi după ce convenţia de la Paris ne face o dreptate imperfectă, lăsând o treime din Banat sârbilor, care până atunci nu stăpâniseră nicio clipă vreun teritoriu la stânga Dunării, ei tot nu se dădeau duşi din Banat. Ar fi trebuit să evacueze porţiunea atribuită României până în a doua jumătate a lunii iulie, dar profitând de ofensiva ungară de peste Tisa începută la 20 iulie împotriva noastră, au tergiversat lucrurile, jefuind tot ce puteau din teritoriul atribuit României şi care trebuiau să-l părăsească. Armata română a trebuit să-şi trimită toate forţele să se bată împotriva bolşevicilor unguri, lăsând Banatul la mila sârbilor şi a ofiţerilor francezi montaţi împotriva românilor.

După cum spunea generalul Mărdărescu în memoriile sale: „Situaţia reală însă, lăsată de sârbi, era de aşa natură, încât nu mai era nevoie de cercetări. Atât bunurile şi instituţiile publice, cât şi proprietăţile private, trebuiau dijmuite de armata şi autorităţile sârbeşti cu un astfel de procent, încât să ne rămână prea puţin din ce-a fost şi, dacă era cu putinţă, să nu ne mai rămână nimic”. (General Gheorghe Mărdărescu, Campania pentru desrobirea Ardealului şi ocuparea Budapestei – şi alte mărturii, editura Marist, 2009).

Generalul Mărdărescu era un om foarte echilibrat, vorbind prea puţin despre ceea ce a găsit în Banat, în ideea că sârbii erau aliaţii noştri. Dar dacă un astfel de tratament am avut parte din partea unui aliat, atunci ce ne aşteptam din partea unui duşman, cu care stăteam faţă în faţă, pe linia de demarcaţie hotărâtă tot de aliaţii noştri? În acelaşi timp, păzeam frontiera estică, pe Nistru, împotriva bolşevicilor ruşi, luptam în nord împotriva ucrainenilor bolşevizaţi încercând să facem joncţiunea cu cehoslovacii şi polonezii, şi nici în sud nu eram prea siguri cu vechii inamici bulgari. România era în război pe frontiere lungi de 1400 de kilometri la vest, de 1000 de kilometri la est, şi la sud în expectativă armată. Ca şi cu un an înainte, România în continuare era înconjurată de duşmani, iar armata română ducea lipsă de orice, mai puţin de încredere şi entuziasm. Şi acest lucru se va dovedi hotărâtor.

În interiorul zonei rămase sub unguri

După 1 decembrie, şi mai ales, după intrarea trupelor româneşti în Ardeal, unităţile militare secuieşti şi ungureşti s-au retras şi s-au pripăşit în zona de vest, mai ales în judeţele Bihor, Sălaj şi Arad. Încurajate de oprirea românilor pe linie de demarcaţie, s-au dedat la jafuri, incendieri şi crime împotriva populaţiei româneşti ce aştepta sosirea armatei române care nu mai venea, ţinută pe loc de hotărârile aliaţilor ce menajau sentimentele revanşarde ale ungurilor, ce încercau prin orice mijloace să păstreze Ungaria Mare, în ciuda tuturor dovezilor populaţiilor majoritare ce-şi doreau şi urmau propria cale.

În Transilvania rămasă sub ocupaţia lor îşi vor arunca întreaga ură asupra românilor care continuau să rămână paşnici, aşteptând încrezători împlinirea istoriei, aşa cum hotărâseră prin delegaţi la Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Prin gărzile lor naţionale, românii restabiliseră ordinea şi aşteptau în pace sosirea armatei române. Ei nu comiseseră crime, întreaga revoluţie din Ardeal a fost paşnică, fără vărsare de sânge, românii şi-au luat doar tributul muncii lor din depozitele păstrate pentru nevoile armatei austro-ungare. Nu au ucis nobilii maghiari, ci doar şi-au luat ce era al lor, din munca lor.

Totuşi, pentru cei rămaşi la vest de linia de demarcaţie, calvarul abia începea. Unităţile militare ungureşti şi secuieşti îşi încep teroarea ucigând preoţi şi învăţători, pe fruntaşii românilor. Armate teroriste purtând la chipiuri însemne ca „Legiunea morţii”, „Garda de oţel”, „Garda roşie”, etc apar şi încep, după dezarmarea gărzilor naţionale româneşti, o adevărată vânătoare de români. Sunt ucişi, doar în Bihor, preotul Dănilă din Dijir, Filip Vasile, primarul din Birtin, primarul din Bălanca, fata sa fiind aruncată în cuptorul încins şi mulţi alţii. Episcopul de Oradea, Roman Ciorogariu, în cartea sa „Zile trăite” descrie calvarul îndurat, felul în care el şi alţi preoţi români au fost nevoiţi să se ascundă de furia ungurească. Într-un memoriu el descrie crimele bandelor secuieşti în Bihor până la 10 martie 1919, data la care s-a trimis memoriul, cuprinzând 41 de cazuri grave de omoruri, jafuri şi maltratări. Dar grosul atrocităţilor abia urma.

La 20 martie 1919, aliaţii trimit guvernului maghiar al lui Karolyi o nouă linie de demarcaţie, pe care acesta o refuză şi demisionează, oferind puterea comuniştilor. Şeful noului guvern este Sandor Garbai, dar de fapt puterea va fi exercitată de ministrul de externe Bela Kuhn, care va introduce Republica Sovietică Ungară a Sfaturilor, practic un regim comunist în Ungaria, după modelul celui sovietic din Rusia. Ungurii ar fi făcut orice doar pentru a-şi păstra imperiul. După ce au pierdut războiul, s-au făcut antantişti, prin persoana lui Mihaly Karolyi, iar dacă nu a mers, au devenit comunişti, sperând că ceea ce nu le-a dat vestul, le-o va oferi estul. Şi aşa s-a şi întâmplat. Lenin s-a grăbit să salute noul aliat, ba chiar să pună la punct o ofensivă comună împotriva României, sovieticii prin Basarabia şi Moldova, iar ungurii prin Transilvania, cu scopul final desfiinţarea statului român. Telegramele schimbate între Lenin şi Bela Kuhn certifică acest fapt. Doar ofensiva generalului alb Denikin în sudul Ucrainei şi contraofensiva armatei române în vest a împiedicat acest plan să devină realitate. Totuşi, aliaţii au fost păcăliţi încă o dată, reproşând României răspunsul militar categoric.

Dar până atunci, noua teroare comunistă, dublată de ura etnică, se va răsfrânge puternic asupra populaţiei româneşti din Ardealul rămas sub stăpânirea duşmanului de veacuri. În Bihor, de exemplu, înţelegerea dintre români şi unguri a fost distrusă odată cu invazia bandelor şi „legiunilor” secuieşti, care îşi încep opera de crimă şi teroare asupra românilor paşnici. La 10 noiembrie 1918, un fruntaş român din comuna Hotar, Moise Grec, a fost ridicat de la casa sa, dus lângă Criş şi împuşcat. A doua zi, la Câmpani, au fost executaţi trei fruntaşi români (Ioan Pele, Ilie Cismaş, şi Atanasie Pele) şi la Şighişel alţi patru (Şofron Baicu, Teodor Pele, Macsin Zoica şi Sandre Zoica). Tot atunci sunt ucişi la Marghita preotul Dănilă şi învăţătorul Vasile Filip, iar studentul Sever Pele, ce organiza garda naţională română din Tinca, a fost bătut crunt de unguri, încât a murit în scurtă vreme la Clinica din Cluj. La 30 ianuarie 1919 pătrunde în Beiuş un tren blindat încărcat cu armată secuiască, condusă de căpitanul Verboczy, care dezarmează garda naţională şi pune stăpânire pe întregul ţinut, dezlănţuind o teroare cruntă. Bihorul nu era în zona de demarcaţie, era paşnic şi liniştit, dar acestor aşa-zişi războinici, nu le păsa de asta. Spuneau că au venit să apere Ungaria, împotriva cui, din moment ce trupele române se aflau mai departe, pe linia Sighet–Zam-Ciucea. Românii prinşi pe străzile Beiuşului sau în împrejurimi erau duşi la comandament şi bătuţi crunt până spuneau că sunt unguri şi că de acum vor vorbi şi simţi ungureşte. Doloc Filimon (55 ani) a fost ucis în bătaie. Alţii au fost împuşcaţi pe câmp, unde se aflau la muncă: Stoiţa Ştefan, Rădac Vasile, Toma Petrişor, Tulvan Gheorghe, Micula Petru, Elena Tomşa (14 ani), sunt doar câteva nume de români ucişi mişeleşte, cu bestialitate de aceşti secui.

În întregul ţinut, secuii descindeau prin satele româneşti, intrau în case şi gospodării, jefuiau şi incendiau, violau şi omorau:

La Şeghiştel s-a organizat un măcel în masă, rezultând 14 morţi: Ghergar Vasile, împuşcat, Paşca Ilie (60 ani), împuşcat, Tuduc Costan (66 ani), străpuns cu baioneta şi carbonizat în propria-i casă, Baicu Nicolae (73 ani), împuşcat şi ars în casă, Boldor Marinca, arsă de vie, Haneş Ileana şi Haneş Zoica (11 ani), înjunghiate cu baioneta şi arse în casă, Paşca Anisie, împuşcată şi arsă, precum mulţi răniţi, care au scăpat cu viaţă, dar au rămas invalizi pentru totdeauna. Au fost incendiate 15 case şi tot atâtea şuri.

La Tinca au fost ridicaţi în noaptea de 3 spre 4 aprilie 1919 fruntaşii români, doctor în drept Ioan Ciordaş, conducătorul celor trei consilii naţionale, român, maghiar şi muncitoresc, şi doctor în drept Nicolae Bolcaş, duşi înafara localităţii, puşi să-şi sape groapa, schingiuţi şi ucişi (doctorului Ioan Ciordaş i-au fost scoşi ochii cu baioneta). La fel a fost asasinat la Vaşcău Nicolae Bogdan şi la Finiş Gheorghe Pălcuţ.

Am vorbit doar de câteva dintre crimele şi atrocităţile petrecute numai în judeţul Bihor, dar acestea au avut loc pe o arie mult mai mare. Aradul, Sălajul, Sătmarul, Clujul, Maramureşul, toate şi-au adus jertfele în număr mare. Dar dintre toate atrocităţile, cea mai îngrozitoare rămâne cea de la Beliş, din judeţul Cluj. Din această înfiorătoare tragedie a fost inspirat şi scenariul filmului „Capcana mercenarilor”.

Lucrurile s-au petrecut cam aşa: la Beliş îşi avea moşia Janos Urmanczy, 28.000 de iugăre de pădure, o exploatare forestieră şi un castel modern pe vârful unui deal. În timpul războiului, exploatarea forestieră era lucrată de către copii şi bătrânii satelor rămaşi acasă fără drepturi şi apărare, precum şi cu prizonieri italieni, ţinuţi în înfometare şi mizerie. La izbucnirea revoluţiei, italienii s-au prezentat la exploatarea forestieră cerând mâncare de drum, deoarece ei doresc să plece acasă, să scape din acest iad, din moment ce războiul se sfârşise. Au fost refuzaţi, iar aceştia au distrus cantina, luându-şi alimentele necesare şi plecând în drumul lor. Atunci au fost ucişi trei dintre oamenii exploatării forestiere. Janos Urmanczy fugise între timp spre Ungaria, speriat de spectrul revoluţiei. Românii au venit şi şi-au luat ceea ce au avut nevoie, ce li se luase din munca lor.
Dar fratele lui Janos era şi el membru al aristocraţiei maghiare, proprietar în Ardeal, cu o moşie întinsă la Călăţele şi un castel la Reghin. Dar, în plus, Nandor Urmanczy, fratele lui Janos, era şi deputat în parlamentul maghiar, unul dintre cei mai şovinişti şi intoleranţi. Aflat la Budapesta, scapă de valurile revoluţiei de aici pe motiv că era în opoziţie cu primul ministru, Istvan Tisza. Aflând de cele întâmplate la moşia fratelui său, publică un apel în ziarul budapestan „Pesti Hirlap”, prin care invita un număr de soldaţi curajoşi de a se prezenta la dânsul pentru o însărcinare de încredere, promiţând solda obişnuită dată de Consiliul Naţional Maghiar. Întrunindu-se detaşamentul, a fost organizat, înarmat şi aprovizionat cu alimente şi echipament în cazarma de pe strada Falk Miska, cu ştirea şi consimţământul ministerului de război. Detaşamentul pus sub comanda căpitanului Antal Dietrich, cuprindea încă un căpitan Korosi, 14 ofiţeri şi 60 de oameni, majoritatea subofiţeri, având şi patru mitraliere. Ordinul expres al lui Urmanczy era de a nu-i cruţa pe români.

Cu un tren special au ajuns la Călăţele, la 8 noiembrie 1918, de unde au pornit cu căruţele şi pe jos spre Beliş. Încă de pe drum au început o adevărată vânătoare de oameni, ţăranii români întâlniţi în drum fiind împuşcaţi fără milă, indiferent dacă erau bătrâni, copii sau femei. Auzind salvele de armă, mulţi au reuşit să fugă spre păduri, dar mulţi au căzut sub gloanţe.

Ajunşi la exploatarea forestieră, soldaţii căpitanului Antal Dietrich nu mai găsi niciunul dintre prizonierii italieni, ci doar urmele jafului organizat de ei, depozitul de cherestea încă ardea cu flăcări imense. Oamenii căpitanului au instalat mitralierele în turnurile castelului şi au continuat masacrul. Casele românilor erau luate cu asalt şi jefuite, nimeni nu era cruţat, cum vedeau un ţăran sau o ţărancă, deschideau focul asupra lor. Mai mulţi români, printre care şi o femeie, au fost capturaţi, duşi la podul din comuna Beliş, şi împuşcaţi de plutonul de execuţie comandat chiar de căpitanul Dietrich. Apoi au fost adunate cadavrele şi aruncate în focul de la depozitul de cherestea. A fost ceea ce s-a numit rugul de la Beliş, unde au pierit de mâna acestor ticăloşi 46 de români.

O comisie mixtă, româno-ungară, sosită la şase zile de la comiterea masacrului, a fost îngrozită de ceea ce a găsit la Beliş. Procesul verbal a fost contrasemnat de doi magistraţi, unul român (doctor Emil Haţieganu) şi unul maghiar (doctor Grampiere Emil), alături de membrii comisiei, dr. Balazs Endre, dr. Kertesz Jeno şi dr. Valentin Poruţiu. În acea perioadă, ministrul Oskar Jasi încerca să negocieze la Arad, cu membrii Consiliului Naţional Român, conduşi de Ştefan Cicio Pop, rămânerea Transilvaniei într-o federaţie cu Ungaria, când a sosit vestea măcelului de la Beliş. Poate că acest eveniment să fi avut o contribuţie la ruperea tratativelor. Întreaga Europă a fost cutremurată de unul dintre cele mai mari masacre de după războiul mondial, cel puţin până atunci.

În primăvara lui 1919, ofiţeri francezi au trimis la Paris dovezile măcelului, câteva oase carbonizate, precum şi procesul verbal. Totuşi, Parisul rămâne intransigent şi nu permite armatei române să avanseze pentru a face dreptate, pentru a mântui odată pe fraţi de teroarea ungurească.

Numărul exact al celor ucişi la Beliş poate nu se va cunoaşte niciodată, dar în mod sigur este mai mare de 45. De exemplu, există mărturii că a fost ucis pe drum şi un român zdravăn, îmbrăcat în haină militară, probabil un biet soldat român ce se întorcea acasă de pe front. Pe el nu avea cine să-l revendice, din moment ce probabil nu se ştia nimic de el de ani de zile. Ungurii l-au sprijinit aşa cum era, mort, de un stâlp, şi i-au pus o sticlă în mână, râzând şi zicându-şi că încă mai bea.
Iată câteva nume dintre cei ucişi la Beliş:

Din comuna Beliş: Dumitru Tripon (26 ani), Gheorghe Mihuţ (35 ani), Ioan Băle (36 ani), Simion Mihuţ (60 ani), Nicolae Bâle (24 ani), Varvara Pop (44 ani), Popa Pascu (41 ani), Puica Alexandru şi soţia (49 şi 41 ani), Maria Matiş, toţi împuşcaţi şi arşi pe rug.

Din comuna Tufeni: Gavril Dreve (54 ani), Ioan Dreve (22 ani)

Din comuna Mănăstireni: Petru Calo (38 ani), Ioan Michilie (18 ani), Petru Girgiu (54), Gavril Văsar (62), Ion Morar (57), Ioan Goia şi Ioan Nistor.

Din comuna Mărişel: Gheorghe Măriş, Avram Costea, Dumitru Giurgiu, Ioan lazăr, Francisc Muller.

Din comuna Arada: Stan Sântioana, Ioan Neagu, Todea Petru, Lazăr Ana, Nicolae Radac, Neag Savu, Dumitru Lazăr, Gheorghe Neag, Rafila Oneţ, Dumitru Nicola, Ana Todea.

Prin ceea ce au însemnat toate aceste masacre, ne dăm seama de ura acestor potentaţi unguri împotriva românilor. Nu este un eveniment izolat, dacă ne uităm la trecut, la evenimentele precedente, inclusiv la anii 1848-49, sau în viitor, la masacrele dintre 1940-44 de la Ip, Trăznea sau Moisei. Ce fel de oameni sunt aceia care, ca şi la Trăznea, au lăsat o grenadă în mâna unui copil de doi ani, aşteptând să reuşească să-i scoată cuiul. Bietul copil, neştiutor, l-a scos, şi rămpăşiţele lui sunt îngropate în cimitirul satului Trăznea, la cinci kilometri de Zalău.

Referitor la Beliş, chiar dacă ungurii moderaţi au cerut la Budapesta pedepsirea vinovaţilor, aceştia nu au păţit nimic. Nandor Urmanczy, autorul moral şi organizatorul, s-a apărat spunând că expediţia era cunoscută de ministerul de război, din moment ce detaşamentul a fost echipat şi înarmat într-un dintre cazărmile din Budapesta. Mai mult, Nandor Urmanczy a rămas deputat în continuare, chiar dacă nu şi-a mai văzut niciodată moşiile din Ardeal, care au fost expropriate (pe motiv că nu s-a prezentat să le revendice), iar cu pământul respectiv au fost împroprietăriţi ţăranii, poate chiar rudele celor ucişi. Dar, ironia vieţii, în anul 1938, la aproape douăzeci de ani de la masacrul de la Beliş, un foc de armă răsună în foişorul parlamentului de la Budapesta. Deputatul Nandor Urmanczy şi-a zburat creierii cu revolverul.

Pe linia de demarcaţie

În tot acest timp, încrâncenaţi de aşteptare, soldaţii români priveau peste linia de demarcaţie şi nu înţelegeau de ce nu pot trece dincolo, să le aducă izbăvirea fraţilor schingiuiţi de bandele maghiare şi secuieşti, devenite mai nou comuniste şi revoluţionare. Ocupaseră linia hotărâtă la mii de kilometri, de politicieni ce habar nu aveau de ce se întâmplă în regiune, dar care sperau să câştige bunăvoinţa ungurilor, de parcă ar fi însemnat ceva în aritmetica geopolitică a estului european. Boală lungă, moarte sigură, spune un vechi proverb românesc. Au trebuit câteva luni ca până ca decidenţii noii lumi să înţeleagă realitatea, şi când au înţeles-o era deja târziu. Degeaba ziarele franceze, engleze şi americane pledau pentru înarmarea României, ca singur garant al păcii în regiune, calculele politice de la Conferinţa de pace de la Paris aveau preponderenţă. iar această întârziere, doar de câteva luni, avea să fie scump plătită cu sânge, mai ales cu sânge românesc, după cum am ilustrat mai devreme.

Îmbrăcaţi în zdrenţe, cu hrană insuficientă, echipaţi şi înarmaţi necorespunzător, soldaţii români aşteptau. Aşteptau şi credeau, deoarece ei aveau un atu pe care adversarii lor nu-l aveau, poate nici nu-l înţelegeau: moralul şi credinţa, credinţa în justeţea cauzei lor, credinţa în justeţea divină, credinţa că a sosit momentul în care să tranşeze odată pentru totdeauna diferendul vechi de secole între români şi unguri. „O dispută de secole se rezolvă cu sabia” spunea istoricul român Constantin Kiriţescu, iar soldaţii români ştiau că ei au fost aleşi să rezolve, atunci şi aici, odată pentru totdeauna, această dispută. Era o misiune istorică, iar cu ochii la ei nu stătea cu speranţă numai întregul popor român, de dincolo sau de dincoace de linia de demarcaţie, ci întreaga Europă, poate chiar lumea întreagă, din moment ce şi Washingtonul era atent.

Pe linia de demarcaţie, soldaţii români aşteptau. Şi luptau.

Dincolo de linia de demarcaţie, în Maramureş, se află satul Băseşti, căminul marelui patriot român Gheorghe Pop de Băseşti. Acest mare român, care şi-a închinat peste şaizeci de ani luptei pentru drepturile românilor asupriţi de unguri, apoi de dubla monarhie austro-ungară, a fost liderul Partidului Naţional Român, unul dintre semnatarii memorandumului pentru drepturile românilor, condamnat la închisoare pentru asta, a trăit să-şi vadă visul cu ochii, Adunarea Naţională de la Alba Iulia, pe care a şi prezidat-o. Aici, văzând împlinirea visului pentru care a luptat mai bine de şaizeci de ani, bătrânul octogenar a luat cuvântul cu o voce tremurândă: „Acum slobozeşte, Doamne pe robul tău, căci ochii lui au văzut mântuirea. De acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”. Bietul badea Gheorghe, cum îi spuneau românii, a murit la 23 februarie 1919, în satul său, Băseşti, aflat dincolo de linia demarcaţională, sub stăpânirea ungară. În acea zi, în momentul în care bandele maghiare s-au năpustit asupra satului, jefuind şi incendiind totul în cale, badea Gheorghe le-a ieşit în întâmpinare, încercând să-i potolească, dar văzând sălbăticiile la care s-au dedat, a făcut un atac de apoplexie şi a murit. Cu puţin timp înainte de a muri, a adresat o telegramă Consiliului Dirigent din Sibiu: „Pe teritoriul neocupat şi cel mai preţios, bande nenumărate ungureşti jefuiesc pe locuitori, maltratează şi alungă pe fruntaşii satelor, preoţi şi învăţători, care şi-au părăsit locurile, ele demoralizează poporul cu bolşevism şi ruperea de România, ajungând până la proxima apropiere de Băseşti. Gardele sunt desfiinţate, jandarmeriile reînfiinţate, ocupaţiunea trebuie executată fără amânare ca să nu rămână poporul fără apărare. Rog a lua măsurile necesare, la ceea ce mă simt îndreptăţit pe baza luptelor mele de 60 de ani”.

După plecarea vandalilor, la înmormântarea venerabilului luptător român, s-au adunat sute de oameni din satele vecine ca să-l petreacă pe ultimul drum. Dar cortegiul a fost atacat cu salve de puşcă şi rafale de mitralieră de către ungurii poziţionaţi în apropiere. Înspăimântaţi, românii s-au împrăştiat. Fugarii au dus vestea trupelor române, aflate la câţiva kilometri, iar comandamentul român a dat ordinul de ocupare a satului Băseşti. Ungurii au fost alungaţi, şi numai aşa bătrânul luptător Gheorghe Pop de Băseşti a putut avea o înmormântare cu toate onorurile, inclusiv din partea armatei române.

În tot acest timp, ciocnirile pe linia de demarcaţie continuau. Este suficient să spicuim din Jurnalul de Operaţii al Comandamentului Trupelor din Transilvania, ca să vedem în ce a constat această expectativă în spatele liniei demarcaţionale (de menţionat că denumirile localităţilor sunt cele ungureşti, după hărţile vremii).

„16 martie 1919: Divizia a 7-a: La ora 1, unităţi inamice au atacat posturile noastre de la Erdoszada, au fost însă respinse. În cursul zilei, patrule de recunoaştere inamice au încercat să se apropie de posturile noastre de la Nagy-Sikarlo, Egerespatak, Hengo şi Also Varkza (5 km NV Sdaky-Csek), au fost însă alungate cu focuri. Posturile noastre de la Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) au respins o încercare de atac asupra acestor localităţi. „

„30 martie 1919 Divizia a 7-a: Între orele 10-11, artileria inamică a tras 25 proiectile de 105 mm din direcţia cotei 344 (est Hadad), asupra satelor Hadad-Gyortelek (Giurtelecul Hododului) şi Mutos, însă fără niciun efect, după care infanteria inamică, în forţa de 2 plutoane, ieşind din pădurea Dadodului a căutat să atace postul nostru de la cota 261, a fost oprită însă de focurile posturilor noastre şi după un scurt schimb de focuri, a fost nevoită să se retragă. La ora 12 o subunitate inamică aflată la cota 362 (800 m SE Haraklău) a deschis focul cu 2 mitraliere asupra unui post al nostru din Regimentul 15 Infanterie de la vest de Czigany, s-a răspuns cu focuri de armă mitralieră, după care inamicul a încetat focul. Între 12-13 artileria inamică din direcţia Remetemezo, a tras 8 proiectile asupra satului Nagy-Sikarlo, trei în Valea Mare, iar două în sat, toate însă fără efect... „

Şi tot aşa, nu a existat zi fără schimburi de focuri sau incursiuni inamice. Această linie de demarcaţie poate fi numită front, deoarece în această manieră s-au desfăşurat ostilităţile, la fel ca şi pe linia Nistrului. La 20 martie, primind ordinul aliaţilor de a se retrage la vest, pe o nouă linie de demarcaţie stabilită, cam târziu, de aliaţi, guvernul Karoly cedează puterea comuniştilor lui Bela Kuhn, care nu se retrag, ba dimpotrivă, înteţesc atacurile asupra soldaţilor români. Atunci Comandamentul Trupelor din Transilvania, condus de generalul Traian Moşoiu, ardelean de origine, pregăteşte riposta. Între timp, la 12 aprilie, soseşte noul comandant pe frontul transilvan, generalul Gheorghe Mărdărescu, generalul Moşoiu preluând comanda grupului de nord, cel mai important. Ungurii, acum bolşevici, continuă atacurile şi provocările, care vor culmina cu cele din noaptea dintre 15 şi 16 aprilie. Dar armata română îi aştepta şi era pregătită. Împotriva lor, în acea noapte, se va declanşa contraatacul românesc, a cărui izbitură de ciocan va fi grupul de nord condus de generalul Traian Moşoiu.

General Traian Moşoiu (1865 - 1932)

Cristian NEGREA 

Bibliografie (surse):

Ion Clopoţel, Revoluţia din 1918 şi unirea Ardealului cu România, editura Societatea de mâine, 1926;

Dr. Vasile Bianu, Însemnări din răsboiul României Mari, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, 1926;

Tiron Albani, 20 de ani de la Marea Unire, 1938.