România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

După 30 de ani...

 

Elöd, Almos, Ond, Tas, Huba, Kund és Töhötöm: „A hét vezér” (I-am nominalizat pe conducătorii celor șapte triburi maghiare care, prin 895-896, au pătruns – via „Carpații Păduroși” – în Pannonia, unde, iarbă fiind din belșug, au ridicat o tabără, provizorie prin definiție, de unde au început, spre toate punctele cardinale ale continentului, „blitzkrieguri” de jaf, că și oamenii trebuiau să se hrănească – iarba fiind pentru cai!).

Întâmplător, elöd înseamnă „înaintaș” în limba maghiară, deci trimiterea este clară.

Să trecem la numele de familie al personajului: Kincseș. „Kincs” înseamnă comoară, „kincses” putând fi tradus în deținător de comori sau trezorier.

Desigur, nu cred în predestinație, dar numele de Kincses Elöd pare a fi predestinant pentru rolul pe care și l-a asumat susnumitul în evenimentele ce au culminat cu cele petrecute în martie 1990 la Târgu Mureș.

Evenimente ce urmăreau, prin dezinformare, răstălmăcire, fals și uz de fals inducerea ideii că minoritatea maghiară din România (Ardeal, cu precădere județele Mureș, Covasna și Harghita) este discriminată negativ, prigonită, alungată, ba chiar în curs de a deveni victima unui pogrom.

Evenimente în a căror organizare și controlare, în frunte se aflau următoarele „triumvirate”: Kincses Elöd, Király Károly și Tökés András, (fratele lui Lászlo), în strânsă colaborare („maghiaro-maghiară”) cu „triumvirii” Szürös Mátyás, Németh Miklos și Horn Gyula.

Evenimente ce nu și-au atins scopul propus, din motivele pe care le-am expus, detailat, în două volume: „Secesiunea Ardealului” – Ed. Carpatica, 2002, Cluj – Napoca și „Târgu Mureș - Martie 1990”, Ed. Napocastar, 2015, Cluj-Napoca.

Evenimente menite să determine mult dorita intervenție străină „de pacificare” („căști albastre” – cum ar veni!).

După eșuarea tentativei mai sus schițate, protagoniștii locali „s-au dat la fund” – refugiindu-se finalmente în patria mamă („țara vecină și prietenă”!).

Și iată că dl Kincses Elöd, după 30 de ani, se-apucă să dezgroape morții, considerând, probabil, că cei care știu și au dovezi între timp au murit, iar cei ce erau la grădiniță sau chiar nu erau încă deloc, pot fi manipulați fără probleme.

N-am să mă apuc să scot noi ediții și să o iau de la „alfa”. Mă voi rezuma la niște punctări care, sper, îi vor închide definitiv gura „înaintașului trezorier”!

Să începem cu clasicul Cui prodest?

Cui putea să-i folosească, aici și atunci, și cui să-i aducă numai daune (majore) prigonirea, alungarea, maltratarea, „pogromizarea” (etc.) unei minorități naționale (etnice – de fapt), fiind vorba de cea maghiară (care, în realitate, era mai mult secuiască decât maghiară!) și fiind vorba, cu precădere, de ecoul internațional și de (așteptata!) reacție a marilor protagoniști (SUA și URSS) și a organismelor supranaționale (ONU, Consiliul de Securitate, NATO etc.) ale vremii?!

Pentru orice om normal, cu mintea trează și onest, răspunsul nu poate (putea) fi decât unul singur: orice manifestări în sensul celor arătate mai sus (nemaivorbind despre un eventual război civil de coloratură etnică) puteau să le folosească exclusiv minoritarilor, iar pentru majoritari să aducă doar pagube și urmări catastrofale!!!

Desigur, aș putea să mă opresc aici – tot prin (clasica) reducere la absurd, ridicol și pueril a chestiunii în discuție. Numai că proporția oamenilor normali, treji la minte și onești aflându-se în cădere liberă (fiind vorba, în principal, de partizanate – evident ; pe de altă parte, intervenind și disponibilitatea crescândă a majoritarilor de a se lăsa manipulați), va trebui să continui cu „punctările”.

Dacă a existat și o componentă românească? A existat, numai că aceasta a fost de o cu totul altă natură decât se vor fi așteptând (cu limba scoasă!) unii cititori. Citez din „Romániai Magyar Szo” (9-10 noiembrie 1991) – dintr-o conferință de presă a UDMR din 6 nov. 1991:

„S-a discutat și raportul Comisiei parlamentare referitor la județele Covasna și Harghita (...) Kozsokár Gábor a arătat că scopul real (al raportului – n.m.) a fost nu cunoașterea adevărului, ci confirmarea prejudecăților unor corifei vetriști. (...) Organizația județeană Harghita a PNȚCD a condamnat raportul, iar la Sf. Gheorghe, „Alianța Civică” a protestat împotriva diversiunii. Pentru că – și asta au subliniat și domnii Domokos și Tokay – raportul a fost o diversiune politică”. (Raportul, de fapt, spunea aproape tot adevărul despre cele petrecute în secuime în anul 1990, inclusiv despre evenimentele din 20 martie de la Tg. Mureș - n.m.).

Așa cu „partidele istorice” și cu „societatea civilă”! Oare de ce?!

Celor ce se miră (și nici nu m-au citit în ultimii 31 de ani) trebuie să le reamintesc că Radu Câmpeanu a declarat public: „Noi am fost primii care am semnat protocolul cu UDMR”!, iar PNȚ, după ce și-a atârnat CD-ul în coadă, a fost de acord cu toate revendicările udemeriste!!!

Și, ca să închid paranteza, reamintesc că la câteva zile după 20 martie 1990 eram în capitală, cu un articol în mână (intitulat Adevărul despre evenimentele de la Tg. Mureș”), la redacția „Dreptatea” (oficiosul PNȚCD), unde am fost luat în zeflemea și alungat. La fel am pățit și la redacția „Viitorul” (ziarul PNL)!

Așa am ajuns să scriu la publicații „neocomuniste”!!!

Să ne întoarcem la „Cui prodest” și la niște citate relevante.

În 1988, politologul Molnár Gusztáv este expulzat din România pentru activitatea sa subversivă din cercul Limes” (al cărui fondator era), activitate ce pregătea un grup de intelectuali maghiari pentru „sfidările perioadei post-comuniste”!

În 16 iunie 1989, la Budapesta, are loc o consfătuire (româno-maghiară) ce vizează viitorul statut al Ardealului. (Organizatorii și participanții pot fi găsiți în amintitul Târgu Mureș - Martie 1990”, la pagina 31). Consfătuire care, prin Declarația de la Budapesta”, își exprimă acordul asupra faptului că „Ardealul este o zonă de complementaritate, ceea ce impune autonomizarea acestuia”. (Textul declarației a fost transmis, în limba română, de către BBC și „Europa Liberă” în seara zilei de 16 iunie 1989, iar în 19 iunie a fost publicat în principalele ziare maghiare). De menționat că „eminența cenușie” aflată în spatele consfătuirii a fost tot amintitul Molnár Gusztáv, fapt confirmat public cu ocazia unei confruntări (Riza-Millea versus Molnár-Cistelecan) ce a avut loc la „Radio România Actualități” în anul 2003 – moderator dna Rodica Madoșa.

Același Molnár Gusztáv este autorul „Declarației de la Cluj” (RMSz, 28 iulie 1999) în care , la zece ani de la precedenta, se cere tot autonomia Ardealului.

La simpozionul timișorean „Anno Mirabilis” – ediția 1999 – același Molnár Gusztáv susține că, în decembrie 1989, „modelul timișorean” (central-european) a fost deturnat de cel „răsăritean”, motiv pentru care Ardealul își continuă revoluția sub o formă pașnică, pentru a dobândi o „identitate proprie” (RMSz nr. 3285/30 decembrie 1999: „Revoluția pașnică a Banatului și Ardealului”).

La primul Congres Național al UDMR (iunie 1990) Szöcs Géza (omul nr. 2 al partidului, la acea vreme) declara: „Târgu Mureșul (evenimentele din martie 1990 – n.m.) nu este o înfrângere, ci o victorie, nu este un sfârșit, ci un început”).

În 14 octombrie 1990, Sütö András, aflat la Viena, în biserica evanghelică de pe strada Linden, își începe discursul cu cuvintele: Mă adresez d-voastră între două pogromuri, pentru că la Târgu Mureș se prefigurează deja și cel de al doilea” (Discurs publicat în revista „A hét” – nr.44/1 noiembrie 1990, sub titlul „A kék bálna”).

Același Sütö András, cu patru ani mai târziu, (19 martie 1994), declară, la Duna TV, următoarele: ...Puterea provizorie a instrumentat pogromul antimaghiar din 20 martie 1990. După care, făcându-ne răspunzători pe noi de cele întâmplate, a folosit evenimentele tragice de la Târgu Mureș ca pretext pentru înființarea SRI”. (De parcă era nevoie de un pretext pentru așa ceva, de parcă servicii naționale de informații ar exista doar în țări comuniste sau neocomuniste?!! – n.m.)

Kocsis István, în numărul din iunie 1999 al revistei „Nyugati Magyarság”, afirmă următoarele: Psihoza maghiară a Trianonului trebuie înfrântă de noi, maghiarii. O putem înfrânge cu ajutorul Sfintei Coroane. (...) Cei mai buni exponenți ai politicii maghiare de după Trianon au încercat să-și elibereze națiunea de psihoza Trianonului, prin reinstaurarea continuității de drept. (...) Continuitatea de drept, întreruptă în 1944, putea fi restabilită, cu deplin succes, în 1990”.

Și, în fine, două declarații, absolut nerăstălmăcibile, ale juristei „austro-ungare” – Eva Maria Bárki: „Dacă după (deci după! – n.m.) evenimentele de la Târgu Mureș maghiarii din Ardeal ar fi cerut autonomia, ei ar fi putut-o obține, Europa ar fi obligat România să vină la masa tratativelor, așa cum o face acum cu sârbii, în legătură cu Kosovo”.

„Singura deosebire dintre albanezii din Kosovo și ungurii din Ardeal este faptul că aceștia din urmă nu știu să-și ceară drepturile cu arma în mână!”

Simpla punere cap la cap a celor citate ne dau cheia întregii desfășurări: „sfidările post-comuniste” se refereau la ocazia de a da o „nouă identitate” Ardealului, profitând de revoluția („central-europeană”) de la Timișoara (în a cărei proclamație inițială figura autonomia regională); „modelul occidental” fiind deturnat de către cel răsăritean, se trece la varianta etnică, regizându-se un „pogrom antimaghiar” menit a determina o intervenție occidentală de tipul celei aplicate mai târziu în Iugoslavia, cu perspectiva de a trece Ardealul sub protectoratul „Sfintei Coroane” (habsburgice?); eșuând și această tentativă, se revine la „modelul regional”, la „revoluția pașnică” a Ardealului („șovinismul” și „sălbăticia” românilor fiind înlocuite cu „balcanismul” și „hipercentralismul” Bucureștilor și cu „parazitarea” Ardealului de către Vechiul Regat), „revoluție” menită a recupera, prin realizarea unei majorități regionale transetnice capabile să impună autodeterminarea, „marea șansă” irosită în 1990!

Și iarăși aș putea să mă opresc. În nici un caz pentru că „punctările” de sorginte „cui prodest” s-ar fi terminat sau măcar împuținat. Dimpotrivă – fiecare punctare naște nu alta, ci altele! De pildă, factorul cronologic poate fi mai mult decât grăitor în acest sens. Lumea nu știe (sau a uitat) că UDMR își face cunoscută existența, la Timișoara, deja în 23 decembrie 1989, cu o platformă program în care pretinde, pentru minoritatea maghiară, drepturi colective, autoguvernare, autonomia obștilor sătești, rețea sanitară proprie, învățământ autonom – de la creșă până la universitate, cercetare științifică autonomă etc. (platformă-program publicată, ulterior, în „Erdélyi Hirado”, la data de 6 aprilie 1990). „Vatra Românească” se constituie, ca o expresie de autoapărare a românilor ardeleni confruntați cu agresiunea antiromânească patronată de UDMR, abia în 12 februarie 1990. Iar PUNR (inițial PUNRT – partidul de uniune națională a românilor din Transilvania) se înființează abia în 15 martie 1990! Și numai aceste date cronologice ar fi suficiente pentru a demonstra cine a fost agresorul și cine cel pus în situația de a se apăra!

Cât privește „amestecul din afară” (contestat vehement la vremea respectivă dar, în egală măsură și astăzi – firește, la nivel oficial) este suficient să prezentăm doar două argumente: o dată, interviul „fluviu” acordat cotidianului central de limbă maghiară „Romániai Magyar Szo” (RMSz nr.69/15 martie 1990, respectiv nr. 70/16 martie 1990) de către Szürös Mátyás (președintele interimar al Ungariei la acea vreme) și, în al doilea rând, un fragment dintr-o emisiune de-a lui Marius Tucă, închinată filmului „Trianon” („epopee” ce durează 15 ore, realizată de regizorul Koltay și istoricul militar – fost secretar de stat la Ministerul Ungar al Apărării – Raffay Ernö, în Budapesta și difuzată în lumea largă, inclusiv în România).

Să începem cu interviul. Evident, fiind vorba de dimensiuni (întindere) – și aici vom prezenta doar un fragment , de altfel cât se poate de ilustrativ și definitoriu. Este vorba de finalul interviului (consemnat de către Székely Lászlo):

Întrebare: „Ce transmiteți, prin intermediul ziarului Romániai Magyar Szo, maghiarilor din România?”

Răspuns: ”Le transmit să profite de noile posibilități, să se mobilizeze și să se organizeze. Noi le putem oferi, de aici, în primul rând un ajutor moral și politic, dar și unul de altă natură. În sfârșit, cel mai important lucru este ca maghiarimea din Ardeal să-și făurească singură destinul. Acest lucru poate fi sprijinit din afară, dar trebuie demarat din interior. (...) Trebuie să spun că Ardealul este pământ strămoșesc maghiar,, cel puțin în aceeași măsură în care este și românesc.

Pe cale de consecință, maghiarii au acolo deplina îndreptățire de a trăi, de a muncii, de a lupta și, ca atare, pot nu numai să ceară, ci să și pretindă dreptul lor asupra pământului și asupra a tot ce li se cuvine în materie de drepturi individuale și colective.Urez mult succes cotidianului RMSz. Este foarte important ca ziarul d-voastră să mobilizeze maghiarimea (...)”

După patru zile se produce așa zisul pogrom de la Târgu Mureș!!! (Unde majoritatea victimelor sunt nu unguri, ci români și unde românul Mihăilă Cofariu este arătat lumii întregi, pe toate rețelele, ca ungur – victimă a șovinismului și sălbăticiei românilor!!!)

 Să trecem la fragmentul din emisiunea lui Marius Tucă. Aici, amintitul istoric militar și secretar de stat la Ministerul Apărării își exprimă regretul că implicarea statului maghiar în revoluția din România (cu trimitere la Timișoara) n-a fost mai substanțială, pentru a dinamita nu numai sistemul comunist, ci și sistemul post-trianonic”!!!

Stimate dle Kincses Elöd, ce ziceți, totuși, despre „balivernele” pe care le-ați citit (sper) în rândurile de până aici?

Credeți că mi-am golit tolba? Vai de mine, dar, repet, am scris două volume despre subiectul cu pricina! Și aș mai putea scrie încă două! Și, totuși, nu mă pot abține să nu vă pun câteva întrebări.

Ați uitat că în centrul Târgu Mureșului erau de-o parte 3000 de români, iar de cealaltă parte 30.000 de unguri?

Ați uitat că în balconul „Palatului Culturii” cel ce dădea comenzi (mai mult sau mai puțin cifrate) erați tocmai d-voastră?

Ați uitat cine a chemat și instalat „echipa irlandeză”?

Ați uitat cine a comandat (când au venit hodăcenii – vreo 100-200) „retragere centrală, flancurile rămân pe loc, iar la momentul potrivit încercuire!” (Veche tactică secuiască de luptă! – vezi Györffy György: „A székelyek eredete”, Budapest 1990, pag. 40-41).

Ați uitat de șantajarea lui Scrieciu: „Dacă nu raportați la București că pentru toate cele întâmplate de vină sunt românii și Vatra Românească – continuăm măcelul!”

Ați uitat că, deja cu opt ore înainte de declanșarea „pogromului” Gyula Horn, ministrul de Externe al Ungariei, alerta Consiliul de Securitate al ONU (și încă 37 de omologi din toată lumea) și cerea ajutor armat? Deci știa foarte bine ce urmează (sau se dorește – speră) a se întâmpla!!!

Cum de „echipa irlandeză” n-a putut filma nici un țăran cu furci și topoare căsăpind orășeni, ci excluziv orășeni înarmați cu ciomege noi și absolut identice – ciomăgind țărani (și nu numai), români ca și Cofariu?

O ultimă întrebare, dle Kincses: ați uitat (sau n-ați știut niciodată) ce înseamnă pogrom? Înseamnă masacru, măcel. Consultați orice dicționar pentru detalii (sau chiar pentru semantică!) Cum puteți vorbi de pogrom (și antimaghiar!) atunci când acolo și atunci au fost 5 morți și 160 de răniți, majoritatea români ?!!

A fost vorba de un fals pogrom, instrumentat și exploatat de către partea maghiară, dar de o manieră atât de rudimentară, încât nu mai marii lumii, dar și un oligofren putea sesiza contrafacerea.

Renunțați dle Kincses – „kár a benzinért”!

                                               Zeno MILLEA