România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Puţină semantică

 

În ce calitate? În cea de medic, fiind vorba de trei termeni medicali, de largă circulaţie, pe care surprinzător de multă lume (inclusiv lume-bună) îi foloseşte anapoda.

De ce acum? Pentru că recent mi-a fost dat, întâmplător, să mă întâlnesc cu toţi trei mai sus amintiţii termeni ba, mai mult, chiar şi cu „profesionista” (despre care am scris, cu ceva vreme în urmă, în „Limba – organism viu”) care ne învăţa, prin 2010 deja, „cum să vorbim corect româneşte”. (De menţionat că „realizatoarea” respectivă nu avea nicio legătură cu respectivii „termeni”, doar atât că, în finalul emisiunii, a rostit următoarele: „Programul CARE vi l-am prezentat…” !!!).

În lumina celor de mai sus nu mai trebuie să explic de ce nu m-am putut răbda să nu pun degetele pe tastatură (faza cu mâna pe pix am depăşit-o slavă Domnului!). Am să încep cu termenul unde ultimii vinovaţi pentru confuzie şi inadecvare sunt oamenii de rând (în sensul că nu sunt nici filologi, nici psihologi, nici psihiatri, nici sociologi, nici antropologi nici…) – şi-anume cel de „psihopat”. Ce este un psihopat? Etimologic (prin analogie cu cardiopat, endocrinopat etc.) ar trebui să fie un bolnav psihic. Numai că atunci când, pe la mijlocul anilor ’50, făceam psihiatria cu marele Eduard Pamfil termenul de psihopat era asimilat cu cel de „personalitate accentuată”, sintagma sugerând o tulburare de personalitate (de tip paranoid, schizoid, narcisistic, histrionic, obsesivo-compulsiv, antisocial etc.). Ce s-a mai schimbat pe parcurs? De pildă, la sfârşitul anilor ’70, psihopatia era definită în felul următor: „O entitate nozografică limitrofă normalului, în care trăsătura cea mai caracteristică o formează tulburările de adaptare la ambianţa familială şi socio-profesională. Descrisă în 1835 de Pritchard sub denumirea de <<moral insanity>>, psihopatia mai este astăzi cunoscută şi sub următoarele denumiri: caracteropatie, oligotimie, personalitate aberantă, sociopatie etc. (Aurelia Sîrbu, Psihiatrie Clinică, Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1979).”

Să ne apropiem în timp şi să ne distanţăm în spaţiu. Iată cum este prezentată psihopatia într-un Dicţionar de Psihologie Larousse din 1998:

Stare mentală patologică.

Într-un sens mai restrâns, acest termen se aplică mai ales deviaţiilor caracteriale (afectivitate, voinţă), care determină conduite antisociale, fără culpabilitate aparentă. Psihopaţii nu se clasează nici printre psihotici (realmente alienaţi) şi nici printre nevrotici (care sunt conştienţi de tulburările lor). Ei sunt indivizi iritabili, impulsivi şi dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor. Inadaptaţi social, ei au adesea de-a face cu justiţia. (…) Noţiunea de psihopatie, datorată lui K. Schneider (1923), se înrudeşte cu aceea de personalitate antisocială a americanilor (DSM III-R 1989)”.

Dacă tot am ajuns la americani (mărind distanţa), să ne apropiem măcar în timp. Cităm din ediţia românească (Bucureşti, 2003) DSM – IV – TR:

Indivizii cu tulburare de personalitate antisocială sunt lipsiţi frecvent de empatie şi tind a fi cruzi, cinici şi dispreţuitori faţă de sentimentele, drepturile şi suferinţele altora. Ei pot avea o stimă de sine exagerată şi arogantă (…) şi pot fi excesiv de obstinaţi, siguri de sine şi infatuaţi. Pot prezenta un farmec aparent, superficial şi pot fi foarte volubili şi facili verbal. (…) Lipsa de empatie, stima de sine exagerată şi farmecul superficial sunt elemente care au fost incluse frecvent în conceptele tradiţionale de psihopatie şi pot fi extrem de distinctive pentru tulburarea de personalitate antisocială…”

Înainte de a încerca nişte concluzii, să ne uităm şi în surse mai la îndemâna oricui şi tot scrise pe hârtie (nu am încredere în cele de pe sticlă”!). Atât în DEX cât şi în DN scrie că psihopatia este un termen generic pentru bolile mintale, dar accentul este pus pe „stare morbidă caracterizată prin reacţii neadecvate la mediu, prin ciudăţenii comportamentale, tulburări afective şi de caracter etc.”

Iată, aşadar, că sub presiunea argumentelor logice (şi etimologice) există o tendinţă de a recunoaşte că psihopatie – psihopat ar trebui să constituie nişte termeni generici, dar atât şi nimic mai mult. Ca atare, mi-aş permite să sfătuiesc pe oricine care vrea să circumscrie cadrul nosologic cu pricina (cel psihiatric, evident) să prefere termenii de boală psihică – bolnav psihic (sau pe cei de psihoză – psihotic). Spre a se evita confuziile, pentru că cei din branşe, atunci când rostesc termenii de psihopat – psihopatie, se gândesc (referă) la anomalia pe care m-am străduit s-o configurez în cele de mai sus (şi nu la afecţiuni psihiatrice care presupun alienare, pierderea discernământului şi iresponsabilitate!).

În cu totul altă ordine de idei, aş indemna pe cititori să încerce să aprecieze cam care este proporţia de psihopaţi, la ora actuală, în România (cu precădere acolo…SUS!)?

Să trecem la următoarea eroare semantică – pură de această dată. Pură, pentru că în orice dicţionar termenul de comoţie este definit ca ZGUDUIRE! Şi încă violentă şi bruscă (deci post-traumatică!). A unui organ! Iar comoţia cerebrală = „zguduire puternică a creierului, provocată prin cădere, explozie, lovire etc….” (DEX). În acest context, care se încadrează în aşa numitul „traumatism cranio-cerebral” (TCC), comoţia reprezintă prima treaptă de suferinţă (coafectare) cerebrală şi se exteriorizează clinic prin pierderea temporară a cunoştinţei şi amnezie retrogradă (lacunară). Următoarele trepte fiind contuzia cerebrală şi, respectiv, dilacerarea. (Evident, ne referim la TCC închise.)

Cu ce este confundată comoţia cerebrală? Cu accidentul vascular cerebral (AVC). Şi nu sporadic, ci aproape sistematic. Şi nu numai la nivel de semidocţi. Să dau un singur exemplu – unul relativ recent văzut (fără nominalizări, fireşte). Despre ce este vorba? Despre un documentar închinat vieţii (şi mai puţin operei) lui Mircea Eliade, realizat de către o multimedaliată teleastă, pe parcursul căruia un apropiat al istoricului religiilor vorbeşte, la un moment dat, de „comoţia” pe care ar fi suferit-o acesta. Şi nu se autocorectează şi nu-l corectează nici realizatoarea. (Dragii mei dragi, Eliade a făcut un AVC şi nu o comoţie cerebrală! Diferenţierea cu pricina este o chestiune de cultură generală!!!).

Ce este un accident vascular cerebral? O complicaţie, cu consecinţe neurologice (uşoare, grave sau letale – în funcţie de localizare şi amploare), a hipertensiunii arteriale (HTA) sau a aterosclerozei vaselor cerebrale. AVC are două variante: hemoragia (prin ruptură vasculară în cadrul HTA) şi ramolismentul („necroză a unei porţiuni de ţesut cerebral, datorită întreruperii locale a circulaţiei sanghine în urma unei tromboze sau a unei embolii” – DEX). Ramolismentul este un echivalent de infarct şi este principala cauză a AVC, mai ales în cazul persoanelor mai vârstnice.

Aşa stând lucrurile, între comoţia cerebrală şi accidentul vascular cerebral nu există nici o legătură (exceptând, fireşte, cazurile când maşina salvării care transportă un bolnav cu AVC are un accident de circulaţie, sau un bătrân lovit cu parul în cap face, în timpul internării, un ramolisment cerebral.)

Să trecem la cea de-a treia confuzie: între cancer şi ciroză (entităţi care, iarăşi, nu au nimic în comun! ). Ce este cancerul ştie toată lumea (atât cât ştie!). Ce este ciroza nu se prea ştie, iar tendinţa generală (inclusiv la nu puţini oameni de televiziune!) este de a o include în sfera nosologică a neoplasmelor, de a o considera o formă aparte de cancer (în speţă de ficat.)

 Iată cum defineşte DEX-ul ciroza hepatică: „Boală cronică a ficatului, caracterizată prin înmulţirea anormală a ţesutului conjunctiv şi prin distrugerea treptată a celulelor hepatice”. Ceea ce ar fi în regulă, dacă n-ar conţine şi ambiguităţi ce pot conduce la confuzii. Să încercăm nişte completări aducătoare de un plus de lumină. Orice organ parenchimatos (ficat, splină, rinichi etc.) este format, în mare, din celule, ţesut conjunctiv lax de solidarizare şi o capsulă rezistentă. Orice agresiune (inflamatorie, toxică, autoimună etc.) exercitată asupra acestui tip de organe poate duce (prin degenerescenţă sau prin cicatrizare vicioasă) la transformarea ţesutului conjunctiv lax în fibros, deci la fibroza organului. Fibroză care prin efecte mecanice (compresiune, gâtuire, blocare etc.) duce la defuncţionalizarea şi distrugerea progresivă a celulelor (şi finalmente a întregului organ). Fibroză care, în cazul ficatului, se numeşte (după un etimon din greaca veche) ciroză. Deci nu este vorba de o proliferare propriu zisă (ca într-un proces neoplazic), ci de o modificare calitativă şi de o autodistrugere (care duce, în final, la o progresivă şi fatală modificare cantitativă).

Ciroza hepatică netratată (sau netratată la timp) poate să ducă (şi – mai devreme sau mai târziu – duce) la deces dar, de regulă, nu prin ea însăşi, ci prin complicaţiile ei (encefalopatia portală, insuficienţa hepato-renală, icterul mecanic şi, cea mai redutabilă, hipertensiunea portală – generatoare de hemoragii digestive fatale!). Doritorii de amănunte, le pot găsi pe Google şi le pot acorda credit (chiar dacă am spus că nu prea am încredere în ceea ce apare „pe sticlă” – de această dată pot să garantez pentru corectitudinea celor inserate la ciroza hepatică – generalităţi).

Desigur, aş putea fi întrebat: ce-ţi pasă d-le de toate chestiunile astea? Eşti cârcotaş? Cu ce drept te amesteci în treburile altora? (şi aşa mai departe).

Păi, să le luăm pe rând.

Îmi pasă dacă un psihotic alienat şi fără discernământ ajunge la puşcărie şi nu într-un spital de psihiatrie!

Îmi pasă dacă un psihopat amoral dar perfect responsabil este achitat ca bolnav psihic iresponsabil!

Îmi pasă dacă un cleptoman este luat drept hoţ sau viceversa!

Îmi pasă dacă o moarte suspectă se datorează unei boli, unui accident sau unei agresiuni!

Că asta e treaba justiţiei? Aşa ar trebui să fie. Dar la noi judecata şi condamnarea chiar dacă nu se săvârşeşte la televizor, sigur începe acolo! Şi nu mi-e totuna dacă un realizator TV ştie sau nu deosebi comoţia de accidentul vascular, sau psihopatia de psihoză!

Iar cu ciroza ce am? Aici e necesară o mică introducere. Nici un post TV oarecare, dacă nu e subvenţionat (inclusiv „cu sacoşa”), nu poate evita insolvenţa şi falimentul. Idem pentru publicaţiile scrise. Cele care supravieţuiesc pe bune sunt de înaltă ţinută şi, pe de altă parte (sau tocmai de aceea), beneficiază de o publicitate considerabilă. Din care pot trăi. Făcând rabat, evident, la calitatea şi onestitatea reclamelor. Dar şi aici ar trebui să existe o limită. Care depinde şi de cultura generală” a teleaştilor.

Dau un singur exemplu. Legat de ciroza hepatică. Într-una din revistele ce supravieţuiesc de multă vreme, există şi puzderie de reclame (unele de o probitate îndoielnică) dar şi nişte pagini de „schimb de experienţă” în care diverşi cititori cer, primesc, sau oferă diverse „tratamente minune”. Sau se laudă cu rezultate spectaculare.

Am să reproduc şi comentez o intervenţie, la care un redactor responsabil (şi avizat!) nu i-ar fi dat drumul în vecii vecilor. Despre ce este vorba? Despre nişte varice esofagiene vindecate de un „fizioterapeut”!!!

Varicele esofagiene nu sunt cauză, ci efect. Nu sunt boală, ci consecinţă (complicaţie) a unei alte boli: ciroza hepatică. [Circulaţia proprie a ficatului, cea „portală”, comunică cu „circulaţia venoasă generală” – cea „cavă” – doar prin câteva „anastomoze”, printre ele venele esofagiene inferioare. În caz de ciroză hepatică circulaţia portală este gâtuită („hipertensiune portală”) şi nu-şi găseşte debuşeul decât prin aceste anastomoze porto-cave, rezultatul fiind dilatarea varicoasă a acestora: varicele esofagiene (care dacă pleznesc pot cauza hemoragii mortale!)]. Singurul tratament eficient al acestor varice este fie „anastomoza porto-cavă” (tronculară sau nu, clasică sau noninvazivă), fie transplantul hepatic.

În lumina celor de mai sus, tratarea varicelor esofagiene prin fizioterapie este o pură şi simplă tâmpenie!!!

Iată un exemplu în care temporizarea (prin „tratamente” ce ţin de crasă ignoranţă sau de şarlatanie) poate ucide!

Iar a-ţi deschide paginile sau ecranul unor astfel de „tratamente” înseamnă complicitate la crimă!

Iată, aşadar, câteva din motivele pentru care îmi pasă dacă ziariştii din presa scrisă sau electronică au suficiente noţiuni de semantică.

 

            Zeno MILLEA

 

P.S. Nu pot să nu semnalez un non plus ultra. De curând am auzit, din gura unei persoane cu pretenţii, cu mari pretenţii, că un oarecare („nu spun cine – persoană importantă”), aflat „în comă alcoolică”, a refuzat ba să se legitimeze, ba „să sufle”, ba a dispărut de la „locul faptei” etc. În loc de orice comentariu, reproduc din DEX definiţia comei. „Comă = Pierdere totală prelungită a cunoştinţei, a sensibilităţii şi motricităţii, asemănătoare cu un somn adânc, provocată de o ruptură a vaselor creierului, de diabet, de uremie sau de alte boli (sau intoxicaţii – n.m.)”.

Este „non plus ultra”?!!

Şi încă ceva (tot de ultimă oră”). Pe E-mail, cu litere de-o şchioapă şi colorate, primesc un mesaj (reredirecţionat) prin care se explică cum poate fi recunoscută, precoce, o „comoţie” cerebrală şi măsurile de salvare ce se impun. Desigur, este vorba tot de un AVC (accident vascular cerebral) – şi nu de o comoţie, dar măcar ne este indicată sursa primară a confuziei: termenul (englezesc) stroke, care, însă, în cazul dat, înseamnă accident vascular cerebral („cerebral vascular accident” – CVA) şi nu comoţie cerebrală! De ce în cazul dat? Pentru că „stroke” mai înseamnă şi lovitură („cu joarda”), cursă, atac, ba chiar şi adiere sau dezmierdare.

Aşa stând lucrurile, dragii mei amatori de „englezisme”, mai documentaţi-vă şi voi, şi dacă „accident vascular cerebral” vi se pare prea lung iar AVC prea scurt, spuneţi (scrieţi) şi voi „atac cerebral” – ca să vă înţeleagă toată lumea (şi ca să nu vă mai faceţi de minune!).