România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

România ca o pradă, îngenuncheată de pandemie şi condusă nu tocmai cum se cuvine

 

Mulți dintre cei ce ne-au condus

Mulți dintre cei ce ne conduc

Parcă scăpați din balamuc.

Nu-s doar smintiţi, sunt și mișei

Și înverșunați apucători de bogăţie

Ei au prădat întreaga Românie

În letopisețul Moldovei de la Aron Vodă, Miron Costin scria: „Nu sunt vremurile sub om ci bietul om sub vremuri.” Cât adevăr căci iată vremuri cumplite apasă asupra noastră obligându-ne să viețuim sub spaima îmbolnăvirii de viruși ucigași, să viețuim cu teama că zdrăngăne armele de tot felul la câțiva km de frontierele noastre. Mai mult războiul are loc în țara „cu țări românești” precum Bucovina cedata, ținutul Herța și foarte aproape Basarabia de Sud cu Buceagul și crizele economice, politice ce ne pândesc.

În fața acestei realități este firesc să ne întrebăm încotro se rostogolește această lume scrântită, sărită de pe axul firescului și al normalității.

Revenind la războiul de la granițele țării provocat de președintele federației Ruse, Vladimir Putin și care înainte cu 7-8 luni credeam că este doar o avertizare belicoasă, o izbucnire de mândrie imperială rusească pentru a contracara ploaia de sancțiuni economice impuse de occident.

Ceea ce a făcut Putin depășește orice imaginație cu privire la acest război și oricine cu mintea sănătoasă acuză această ambiție imperială. Iată pentru ce eu îl asemăn cu Baiazid cel ce se credea cuceritorul lumii și care îl întreabă pe domnitorul nostru Mircea cel Bătrân în felul următor „La Nicopole văzuta-i câte tabere am strâns?” Și ce a urmat știm din istorie și din Scrisoarea a III-a a lui Mihai Eminescu.

Aşa am crezut în urma cu 7-8 luni. Realitatea este cu totul alta căci la granițele țării este dispus un arsenal militar terestru, aerian și maritim sub comanda NATO. Și asta în interiorul României.

Și asta ca să ne apere pe noi și întreaga Europă de răzbunarea istorică și furia federației ruse. Asistăm deci la o confruntare pe viață și pe moarte a răsăritului cu apusul, două sisteme complet diferite, Rusia și Europa, Rusia și SUA iar România între ele. Fie să reziste așa cum a rezistat secole de-a rândul nu copiindu-le ci aprofundându-le, pătrunzându-le fără să fuzionăm dar păstrându-ne şi propria noastră identitate.

Doar învățând istoria vom reuși să supraviețuim și de această dată când acest război induce în noi spaima și teama de a nu se extinde și pe trupul țării noastre, cu atât mai mult cu cât ne-a fost dat să citim doar câteva rânduri în istoria de azi despre ruptura Basarabiei și Bucovinei de trupul țării mame precum și înfigerea pumnalului cu același scop în inima Transilvaniei, aceasta nelegiuire s-a produs și în urma pactului Ribbentrop-Molotov, în urma înțelegerii oculte semnate într-o noapte blestemată din 1944 de Stalin, Churchill și Roosevelt. Așadar Historia est magistra vitae” ( Istoria este învățătorul vieţii) cum considera marele filozof grec Herodot.

Să învățăm deci istoria să nu uităm că ţara noastră căreia azi tot mai rar i se spune România, i se spune frontul de Est din cauza impresionantului arsenal de război de pe teritoriul românesc, să nu mai fie pusă pe tava marilor puteri pentru a i se contura noi granițe, o nouă geografie pe planeta Pământ.

Și parcă nu ne este de ajuns că ne frământă aceste probleme globale, simțim din plin și nedreptățile ce le suportăm din cauza instituțiilor statului conduse nu tocmai bine și nu de oameni morali și înțelepți, ci de șefi obtuzi asemănători unor satrapi, înlăturând pe cei competenți, cu experienţă meritorie și viziune, făcându-ne viaţa un calvar. Acești oameni văd în stat un ajutor pentru ei de a-şi face avere, de a câștiga un nume, ranguri și demnități. Pentru ei tradiția nu înseamnă nimic, familia și credința strămoșească sunt prejudecăți. Iar crizele de tot felul ce nasc sărăcia, frigul, foamea sunt oportunități tot pentru ei pentru a-şi mări latifundiile. Și mai înseamnă ceva pentru ei, plăcerea sadică de a se certa de a-și arunca vorbe grele de a se face hoți și trădători unii pe alții. Acesta este spectacolul pe care clasa politică dominantă a țării ni-l dă, spectacol de care România a mai avut parte în trecutul său zbuciumat pe care Nicolae Iorga l-a mai ponderat zicându-le „v-ati mâncat între voi ca niște câini, ca niște fiare sălbatice. Haos și condamnabil spectacol. Cât adevăr era atunci, cât adevăr este azi, spectacolul care timp de 30 de ani ne-a indus acel sentiment de revoltă tăcută care ne macină speranța de mai bine. La această stare tragică ați contribuit și dumneavoastră domnule Președinte Klaus Johannis încă din primul mandat prin aroganță şi nepăsare. Ați asmuţit partidele parlamentare între ele până ați reușit să ne dezbinați ca popor, ca apoi să ne faceți cunoscut că statul a eșuat, dar fără să vă asumați eșuarea lui. Acum culegeți roadele, căci pe cât de înaltă v-a fost înălțarea, pe atât de adâncă vă este căderea în sondaje.

Poate vă amintiți domnule Președinte, când de la tribuna parlamentului României senatorul, scriitorul și poetul Romulus Vulpescu atenţiona pe cei puși la cârma țării aşa „vine o vreme, vine o clipă, vine o vamă când trebuie să dați seamă”. Adevăr grăita senatorul căci iată și dumneavoastră ca șef de stat, demnitatea și onoarea vă obligă să dați o explicație pentru tot ce ați făcut, dar mai ales pentru ce nu ați făcut și aici mă refer în special pentru ce nu ați oprit vânzarea pământului la străini.

După această spovedanie nu vă cer să vă dați demisia, nici să iubiți acest popor, pentru că dragoste cu sila nu se poate, chiar dacă suntem un popor blând, îngăduitor și iubitor de pace. Vă cer dacă tot v-aţi delimitat de orgoliul și ambițiile dumneavoastră și ați admis un guvern de coaliție cu PSD, cel hulit și ciumat, cu PNL și cu premier PNL, pe care mulți îl consideram un om al echilibrului necesar prin greutățile prin care trecem: seceta excesivă, ploi catastrofale, alunecări de terenuri, distrugere de bunuri precum și cu teama războiului în noi, vă cer deci să faceți o sforțare înțeleaptă ca împreună cu cei competenți și cu conştiinţa națională să recuperați măcar o parte din ceea ce a fost jefuită această țară. Să apelați și la forurile europene la aliații strategici de a ne considera egali între cei egali pentru că merităm: avem resurse de tot felul, o așezare geografică binecuvântată cu de toate (munţi, păduri, dealuri roditoare și câmpie mănoasă). Aureolată de o frumusețe mult râvnită. Și nu în ultimul rând să faceți cunoscut că România nu a fost o plagiatoare de civilizație ci a contribuit cu cultura ei din toate domeniile la cultura civilizației universale. Ba mai mult din străfunduri de istorie a creat civilizația agricolă ce stă la baza cercetărilor științifice de azi.

Susținând acest adevăr mă voi referi succint la realizările din agricultură înainte de 1990. Atunci obţineam de pe pământul fertil al ţării de la cereale și plante tehnice până la bumbac și arahide. La legume din toate speciile atât în câmp deschis în ferme bine organizate până în serele și solariile împrăștiate pe tot cuprinsul țării. Pomicultura structurată pe ferme și asociații cu soiuri românești gustoase și apreciate de străinii ce le exportau. Aveam irigații pe 3 milioane de hectare și proiecte până la 5 milioane de hectare. Aveam stațiuni de cercetare agricolă, științific organizată cu amplasare în toate zonele ţării. Am avut de toate, dar n-am avut conducători care să se fi opus distrugerii acestor realizări strategice. Aş fi de rea credinţă, dar nu sunt și apreciez că în ultimul timp s-au făcut eforturi pentru repararea răului care s-a făcut agriculturii și satului românesc zdruncinat din toate încheieturile sale.

Incredibil cum se întoarce roata istoriei, căci iată Comisia Europeană, prin politica agricolă comună (PAC), critica Ministerul Agriculturii de lipsă de organizare de asociații agricole, din cauza celei mai fărâmițate agriculturi din Europa, din cauză că micii fermieri, adică țăranii, nu au sprijin din partea statului, precum sunt sprijiniți fermierii mari.

În faţa acestei grele situații e clar că trebuie făcută o profundă reformă în agricultură la baza căreia să stea baza de date statistice privind terenurile agricole pe categorii, pe proprietăți și cât din suprafață aparține statului și cât străinilor. Să se aibe în vedere comasarea terenurilor în parcele mari și regulate în vederea realizării planului de irigații ce se impune fără întârziere, pentru că numai așa se vor putea ameliora suprafețele de teren deşertificate din sudul ţării și nu numai.

Dacă această reformă nu va fi făcută de oameni cu știință de carte agronomică din toate specialitățile ei și va fi lăsată la voia elementelor nesănătoase din guvern și a consultanților venetici de peste ţări și mări, atunci ne merităm soarta pe care o îndurăm.

Poate criza alimentară ce se întrevede ba chiar și foamea, ne trezește din lâncezeală și ne amintește că „medicul uman salvează omul iar medicul veterinar împreună cu agronomul salvează omenirea”. Am citat pe savantul Louis Pasteur. Și pentru că răul nu vine niciodată singur, mă voi referi și la răul făcut în continuare industriei noastre alimentare, distrusă și ea în toate compartimentele ei precum industria cărnii, a laptelui, a uleiului etc. etc. Aflu din presă că grupul francez Tereos vrea să lichideze fabrica de zahar de la Luduș motivând că perspectiva culturii de sfeclă de zahăr din România nu este favorabilă. Minciuni, minciuni. Din toate punctele de vedere, atât pedo-climatice cât si a cunoștințelor țăranilor în tehnica culturii sunt favorabile, doar nu degeaba aveam 33 de fabrici de zahar înainte de 1990. Acum mai avem doar 3. Am să redau un exemplu din fostul consiliu intercooperatist Teiuș, din conducerea tehnică făcând parte și unde din cele 10 CAP-uri am obținut producții foarte bune de 60–70 tone sfecla/hectar, iar cetățenii erau mulțumiți de câștigul lor în bani, zahar, grâu și borhot pentru creșterea vacilor cu lapte, atât în fermele unităților cât și în gospodăriile lor proprii. De ce atunci fabrica de zahar de la Teiuș Alba, fabrică franceză de ultima generație a fost făcută bucăți și scoasă din ţară la fier vechi? Aşa s-a întâmplat și cu fabrica de zahar de la Oradea, Pfeifer&Langen, pe care nemții din Germania au închis-o oferindu-ne posibilitatea importului de zahar „Diamant” spre ambalare și distribuire în Europa. Iată ce a ajuns România cu politica sa greșită și obedientă deschizând larg frontierele pentru importul de zahar fără taxe vamale.

Avea dreptate regretatul Adrian Păunescu când de pe patul de spital ne transmitea următorul adevăr: Sus-puşii noştri nu mai au nimica sfânt/ Ca pe cravate partidele schimbă / Nu mai avem nici fabrici nici pământ/ Vorbim și limba noastră-n altă limba.

Doamne ferește, și ocrotește acest popor, care în întregimea lui nu a fost niciodată și nu este nici acum laș, chiar dacă în structurile noastre mai sunt indivizi meschini. Fă ca întotdeauna în istoria noastră să apară Omul care va lua asupra lui rolul de salvator al neamului românesc.

 

Inginer Maria OARGĂ SUCHOV