Sfântul nostru Tricolor

Din sertarul cu amintiri am scos o poveste, o poveste adevărată, pe care doresc s-o aștern în fața cititorilor (auditoriului) din zilele noastre, pentru luare aminte.

Bunicul meu din partea tatălui s-a născut în Munții Apuseni la data de 10 iunie 1889 în satul Soharu, considerat acum un cartier al orașului Abrud și de aceea numit Abrud-Sat.

Și-a petrecut copilăria, adolescența și primii ani ai tinereții pe meleagurile natale.

Ne găsim în plin Imperiu Habsburgic. Femeile moațe tricotau în acea vreme pulovere de casă (spus în graiul local sfetăr-sfetăre, după denumirea din limba germană). În acele vremuri, magazine cu chimicale nu se găseau la țară. Doar în orașele: Abrud, Brad și Câmpeni, în câte o mică dugheană, se comercializau vopsele, astfel că moațele noastre vopseau lâna după rețete doar de ele cunoscute și transmise din generație în generație. La manșeta mânecilor, tot din tricot, imprimau culorile: roșu, galben și albastru. Nu era moț care să se respecte și care să nu aibă la îmbrăcăminte culorile sfinte românești. Prin asta își exprimau ei în mod simbolic apartenența la Țara-Mamă și la națiunea ei.

Bunicul meu, tânăr fiind, nu făcea nici el excepție.

Autoritățile chezaro-crăiești cunoșteau acest aspect și nu erau deloc de acord cu el. Fioroșii jandarmi unguri făceau o adevărată vânătoare pentru a-i descoperi pe „rebeli” și a-i reprima cu sălbăticie. La toate întâlnirile organizate între moți apăreau și ei, făceau controale și percheziții corporale, apoi — vai de cei la care găseau: roșu, galben și albastru!

Horile duminicale de la Soharu de la „moara lui Țârcaș” erau prilej pentru tineri să se adune și să danseze vestitele lor țarini, în special țarina Abrudului care se păstrează până în zilele noastre. Dar era prilej și pentru jandarmi să-și facă nedoritele lor controale, astfel încât atunci când auzeau cântec de joc porneau la „vânătoare".

Moții noștri au găsit însă antidotul. Acolo, pe dealul lor de deasupra Abrudului, au instituit un post temporar de pază. Când se vedeau de la distanță uniformele celor care purtau pe cap inconfundabilele pălării de culoare verde cu ornament din pene de cocoș, cei în serviciu dădeau alarma. La sosirea „vânătorilor", locul era pustiu.

Într-una din duminici însă, tânărul din postul de pază nu și-a făcut datoria: ori a plecat, ori a adormit, ori pur și simplu n-a fost atent. Destul că la un moment dat, tinerii s-au trezit înconjurați de jandarmi.

S-a făcut controlul și cei prinși în flagrant au fost luați între baionete și duși la postul de jandarmi din Abrud. Printre ei și bunicul meu.

Aici au fost puși să se dezbrace până la brâu și culcați pe burtă, unul lângă celălalt, precum scrumbiile în conservă. Jandarmii aveau ca arme carabinele acelea lungi marca A.U., iar la ele vergele metalice pentru curățirea țevilor, tot atât de lungi. Acele vergele au intrat în acțiune. Peste spinările goale izbea fierul până țâșnea sângele!

Bunicu nu mai știa cât timp a fost bătut și nici cine și cum l-a dus acasă. S-a trezit culcat pe prispă (târnaț, cum se spune în unele părți din Ardeal) unde a zăcut două săptămâni. În tot acest timp a urinat numai sânge. Dar până la urmă tinerețea a învins și încet-încet s-a întremat.

Nu mai putea rămâne însă la Soharu și nici la Abrud. Intrase în vizorul jandarmilor unguri.

A plecat în Valea Jiului pentru a deveni miner, întâi la Aninoasa și apoi la Vulcan. Acolo ajunseseră deja cei doi frați ai săi mai mari, unul plecând în scurt timp în Moldova, la Comănești, unde erau tot exploatări miniere. Pe bunicu aici l-a prins începutul Primului Război Mondial. Puloverul cu Tricolorul Românesc pentru care a fost schingiuit la Abrud avea să-l salveze de la moarte.

Dar, să nu devansez.

Revenind la aspectele privind conflagrația planetară, românii ardeleni au fost puși într-o situație dificilă: cum să lupte ei împotriva fraților de peste Carpați? De aceea, pentru a preveni orice neplăceri, autoritățile austro-ungare pe unii i-au trimis să lupte pe fronturile mai îndepărtate din Italia sau Galiția, iar pe alții i-au mobilizat pe loc, la activități auxiliare, fără să le dea armament pe mână.

In cea de-a doua categorie a fost și bunicul meu. Era îmbrăcat în uniformă chezaro-crăiască, dar ca simplu soldat neinstruit, care vedea armament doar de la distantă.

În partea a doua a luptelor războiului, la momentul la care trupele române înaintau vertiginos peste Carpați, armata Imperiului Habsburgic în destrămare a încercat constituirea unui punct întărit de rezistență cu sârmă ghimpată și tranșee bine consolidate, pe aliniamentul Bănița-Merișor din Masivul Parâng-Retezat. Unul dintre „constructori” era și tatăl tatălui meu.

Intențiile autorităților militare n-au ajuns până la finalizare. Ofensiva românească a fost foarte puternică, trupele combatante austro-maghiare sau retras în derivă, iar auxiliarii au rămas în tranșee, așteptând să vadă ce li se întâmplă.

După minute întregi de liniște ca în mormânt, s-a auzit apoi vorbă românească, comenzi aspre, răstite, înjurături.

Deodată, bunicul meu a văzut deasupra sa, adică deasupra tranșeei în care se afla, chipul unui soldat român care îl privea dușmănos, iar de alături îndemnul:

-Dă-i, mă! Dă-i la cap, bozgorului!

Doar a apucat să vadă un pat de armă care i se îndrepta amenințător spre creștet. Instinctiv a ridicat brațul să se apere. De sub mâneca vestonului militar s-a ivit manșeta puloverului cu Tricolorul Românesc, cunoscut de acum de către cititori (auditori). Nicio surpriză în asta. Muncitorul simplu, nevoiaș, poartă un pulover ani de zile, până se rupe.

Surpriza a fost însă pentru trupa care înaintase. Imediat s-a auzit o altă comandă:

-Opriți-vă, măi! Aici sunt români de-ai noștri.

Întregul front a încremenit. Nu se mai auzea niciun foc de armă, niciun strigăt de luptă. Au apărut tot soiul de comandanți, până la nivel de General. Întrebările au început să curgă precum ropotele de ploaie, vara:

-Ce e cu voi? Cine sunteți? De unde veniți? Ce căutați aici? De ce purtați uniforma asta?

Apoi, lucrurile s-au lămurit destul de repede, primindu-se explicațiile de rigoare.

Soldaților „chezaro-crăiești” li s-au dat pe loc foi de drum pentru călătorie gratuită pe C.F.R., ordine de lăsare la vatră și a plecat fiecare acolo de unde era.

Bunicu s-a angajat din nou la mină. Războiul avea nevoie și de cărbuni pentru locomotivele care tractau garnituri de transport armament, oameni și materiale. La mină era tot un fel de front.

Tricolorul Românesc pentru care bunicul meu a fost schingiuit la Abrud, peste ani, i-a salvat viața. Lui și camarazilor săi.

Nepoata mea, în timpul anilor de liceu a fost membră a corului „THEOTOKOS” de pe lângă Arhiepiscopia Ortodoxă de Alba Iulia. Cu el a făcut și ea turnee în țară și în lume, ajungând până în Japonia.

Pentru toată acea perioadă avea nevoie și și-a comandat un costum popular pe care să-l poarte la spectacole.

Se știe că orice costum popular românesc ardelenesc are pentru genul feminin, la nivelul brâului, o cingătoare în culorile: roșu, galben și albastru.

Când am văzut-o îmbrăcată astfel, i-am spus:    

- Să ai grijă de Tricolorul Românesc. Pentru noi, pentru familia noastră, pentru neamul românesc, el este și scump și sfânt! Să nu uiți asta! Așa cum eu nu am uitat, nici tu să nu uiți! Dar nici ceilalți români!

Col.(r) Dorin OAIDĂ