România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

28 Noiembrie - Ziua BUCOVINEI

 

La 28.11.1918 s-a proclamat unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei cu România

Bucovina este denumirea atribuită de ocupanţii austrieci părţii de nord-vest a Moldovei, anexată la Imperiul Habsburgic timp de 144 de ani. Această denumire a intrat în uz începând din anul 1774, atunci când Imperiul Habsburgic a anexat partea de nord-vest a Moldovei, inclusiv fostele capitale Siret şi Suceava şi mănăstirile medievale fortificate. Austriecii au obţinut acest teritoriu ca răsplată pentru că nu au intervenit în războiul ruso-turc

Bucovina este o regiune istorică, care acoperă zona adiacentă oraşelor Rădăuţi, Suceava, Gura Humorului, Câmpulung Moldovenesc, Vatra Dornei, Siret şi Vicovu de Sus din România, precum şi Cernăuţi, Cozmeni, Zastavna, Văşcăuţi pe Ceremuş, Vijniţa, Sadagura şi Storojineţ din Ucraina.

Etimologic, Bucovina înseamnă „Ţara Fagilor”. Numele provine din cuvântul slav pentru fag („buk”). Termenul „bucovina”, în sensul de „pădure de fagi”, apare prima dată într-un document emis de domnul Moldovei, Roman I Muşat, la 30 martie 1392, prin care dăruieşte lui Ionaş Vitezul trei sate, aflate pe apa Siretului.

Până în 1774 nu putem vorbi de Bucovina, aceasta fiind înainte, o parte din Ţara de Sus a Ţării Moldovei. Ca realitate istorică, şi ca nume de teritoriu, Bucovina începe să existe în cuprinsul Imperiului Habsburgic între 1774 si 1918. Odată cu debutul administrării habsburgice, denumirea de Bucovina este adoptată oficial. Totuşi, numele nu se impune decât treptat, o vreme continuându-se şi utilizarea în paralel a unor denumiri mai vechi: Ţara de Sus/Ţara Moldovei, Plonina, Cordon/Cordun şi Arboroasa. Acest ultim apelativ este reafirmat de un grup de studenţi români de la Cernăuţi (Ciprian Porumbescu, Zaharia Voronca, Constantin Andreevici Morariu), care au înfiinţat societatea cu acelaşi nume în 1875.

Prin urmare, istoria Bucovinei din perioada 1359-1774 este parte integrantă din istoria principatului moldav, de la întemeierea ţării şi până la anexarea provinciei de către Imperiul Habsburgic.

Situaţia politică internaţională anterioară pierderii Bucovinei.

În secolul al XVIII-lea, Principatele Române au intrat într-o perioadă de criză. Autonomia lor a devenit din ce în ce mai precară, pentru că autorităţile otomane, alarmate de presiunea neîncetată a Austriei şi a Rusiei la graniţele de nord ale Imperiului, au intervenit după bunul plac în afacerile lor. Sultanul numea şi mazilea domnitorii după cum îi venea bine, impunea biruri noi şi secătuia ţările de bogăţiile lor agricole prin rechiziţii şi vânzări forţate. Rusia, care în calitate de ţară ortodoxă se considera a treia Romă – după ocuparea Constantinopolului de către turci, inaugura un şir de războaie antiotomane desfăşurate pe parcursul unei întregi epoci istorice. Stindardul creştin arborat în timpul războaielor antiotomane era, în fapt, o mască, întrucât deopotrivă Austria şi Rusia vizau o expansiune teritorială.

Ca urmare a războiului ruso – turc, desfăşurat între anii 1768-1774 şi care s-a soldat cu înfrângerea Imperiului Otoman, se încheie în anul 1774 la 21 iulie, Tratatul de pace de la Kuciuc-Kainargi conform căruia Moldova şi Muntenia, rămân sub suzeranitate turcească, însă ruşilor li se recunoaşte dreptul de control şi de apărare a Românilor contra abuzurilor turceşti precum şi dreptul de a interveni pentru protejarea Ţărilor Române. Acesta a fost începutul protectoratului rusesc în Principatele Române. Prin consulii de la Iaşi şi Bucureşti, Imperiul Rus exercită un control şi au un amestec continuu în toate afacerile ţărilor române.

Deşi trupele austriece au ocupat Bucovina încă din toamna anului 1774, din punct de vedere juridic ea va deveni oficial provincie austriacă la 7 mai 1775, printr-o convenţie încheiată între Imperiul Habsburgic şi Sublima Poartă – sub a cărei suzeranitate se afla Moldova, în ciuda protestelor vehemente ale Moldovei.

Delimitarea graniţelor s-a perfectat prin Convenţia din 12 mai 1776. Timp de 12 ani (între 1774-1786), Bucovina s-a aflat sub administraţie militară austriacă, fiind condusă de guvernatorii militari Gabriel Fleiherr von Splény (1774-1778) şi Karl Freiherr von Enzenberg (1778-1786).

Între anii 1786-1848, Bucovina a fost încorporată Galiţiei, drept cel de-al 19-lea cerc (Kreis). Această perioadă este considerată de istoriografia română drept cea mai nefastă din istoria Bucovinei.

În timpul administrării habsburgice, toţi birocraţii erau obligaţi să înveţe limba română. În anul 1793 s-a introdus învăţământul obligatoriu în limbile germană şi română, iar în 1875 s-a înfiinţat Universitatea „Franz Josef” la Cernăuţi.

Recensământul din 1776 a reliefat faptul că în Bucovina, numărul de locuitori era de circa 70.000. Nu este ştiut cu exactitate procentul de români şi alte etnii, deoarece abia în 1880 recensămintele din Austro-Ungaria conţin informaţii despre limba vorbită. Unele estimări pentru anul 1776, dau 85,33% români, 10,66% slavi şi 4% alţii. Conform recensământului din 1910, populaţia Bucovinei era 800.198 locuitori, dintre care 38,88% ruteni, 34,38% români, 21,24% germani (inclusiv 12,86% evrei), 4,55% polonezi, 1,31% maghiari, 0,12% alţii.

Din punct de vedere politic, până în 1848, bucovinenii aveau doar opt reprezentanţi români din partea lor, deputaţi, în parlamentul imperial de la Viena. Aceştia aveau drepturi egale cu ceilalţi parlamentari, participau la dezbateri, iar cuvântările altor parlamentari le erau traduse în limba română.

La 13 februarie 1848, înaintând un memorandum conducerii imperiale vieneze, o delegaţie a bucovinenilor cere mai multă autonomie în cadrul unirii sub coroana Austriei şi crearea unui ducat românesc, iar „împăratul austriac să poată purta şi titlul de mare duce al românilor”, ca o recunoaştere a românităţii Bucovinei.

Astfel, la 4 martie 1849, ei obţin un statut de autonomie a Bucovinei în Imperiul Austriac, iar la titlurile imperiale ale împăratului Franz Josef se adăugă şi acela de Mare Duce al Bucovinei.

Este creată Dieta ducatului Bucovinei, care se întruneşte pentru prima oară la 6 aprilie 1861. În cadrul acestei instituţii erau reprezentate toate minorităţile, iar românii deţineau majoritatea. Preşedintele dietei, Eudoxiu Hurmuzachi, devine astfel mareşal al Bucovinei.

Prin rezoluţia imperială din 26 august 1861, Bucovina primeşte dreptul de a avea drapel propriu (culorile erau albastru şi roşu, dispuse orizontal, având la mijloc stema Bucovinei), stema reprezentând capul de bour, încadrat de 3 stele, precum şi toate drepturile adiacente statutului de Ducat al Imperiului Austriac.

Cu prilejul proclamării monarhiei austro-ungare (1867) Bucovina a intrat în componenţa Cisleitaniei, depinzând direct de Viena, iar începând din anul 1873, Episcopia Bucovinei a fost ridicată la rang de Mitropolie, cu denumirea de Mitropolia Bucovinei şi Dalmaţiei.

Spre deosebire de conaţionalii lor din Transilvania şi Basarabia, românii din Bucovina au avut o viaţă politică, naţională, religioasă şi culturală proprie. În rândurile bucovinenilor, pe lângă profesorii de teologie de la Cernăuţi, s-au afirmat în literatură şi ştiinţă personalităţi de marcă, precum istoricii Eudoxiu Hurmuzachi şi Dimitrie Onciul, Teodor Stefanelli, folcloristul Simion Florea Marian, scriitorii Iraclie Porumbescu şi Constantin Morariu, poetul Dimitrie Petrino, pictorul Epaminonda Bucevschi şi compozitorii celebri Ciprian Porumbescu, Tudor Flondor, Eusebiu Mandicevschi.

După deschiderea Universităţii din Cernăuţi, în 1875, facultăţile de drept şi de filosofie erau frecventate de studenţi români, organizaţi şi ei după sistemul german în societăţi academice ca: „Arboroasa”, „Junimea”, „Bucovina”, „Moldova” şi „Dacia”. La aceste facultăţi, ca şi la cea de teologie s-a putut forma pătura de intelectuali care, în luptă cu germanii şi ucrainenii, au întreţinut vie conştiinţa naţională românească până la Unirea cu România.

Intrarea României în primul război mondial a fost motivată de dorinţa unirii teritoriilor vecine locuite de români, dar aflate sub stăpânire străină.

Pentru a împiedica disoluţia Imperiului Austro – Ungar, împăratul Franz Iosef lansează, la 6 octombrie 1918, manifestul „Către popoarele mele credincioase”, prin care se proclama dreptul fiecărei naţiuni de a se bucura de autonomie în cadrul imperiului.

La 14 octombrie 1918 se va constitui Consiliul Naţional Român, ce va avea un rol important în realizarea unirii Bucovinei cu România. Printre cei care au luptat pentru unirea Bucovinei pot fi amintiţi: Iancu Flondor, Dionisie Bejan, Ion Nistor, Sextil Puşcariu. La 28 noiembrie 1918 s-a organizat un Congres general la Cernăuţi şi s-a proclamat unirea necondiţionată şi pe vecie a Bucovinei cu România, reparând în acest fel actul de forţă de la 1775. Unirea Bucovinei cu România este recunoscută oficial, în 1919, prin tratatul de pace de la Saint Germain încheiat cu Austria la data de 10 septembrie 1919.

Bucovina a fost integrată în viaţa politică şi administrativă a Regatului întregit, acest lucru realizându-se cu totul după votarea Constituţiei Mari din 1923. Hotărârea de unire din 1918 a avut ca fundament unitatea etnică, de limbă şi cultură a românilor de pretutindeni.

În iunie 1940, urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov, cunoscut şi ca Pactul Stalin-Hitler, nordul Bucovinei este ocupat de Uniunea Sovietică În urma campaniei miltare din vara anului 1941 teritoriile româneşti răpite de URSS în iunie 1940 au fost reintegrate în graniţele României.

După eliberarea Basarabiei şi nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcţionat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator. În guvernământul Bucovinei au intrat cele cinci judeţe din Bucovina (Câmpulung, Suceava, Rădăuţi, Storojineţ şi Cernăuţi), judeţul Hotin din nordul Basarabiei, iar din octombrie 1941 şi judeţul Dorohoi.

Guvernamântul Bucovinei a avut trei guvernatori: locotenent-colonelul Alexandru Rioşanu, mort în urma unei operaţii nereuşite la 30 august 1941, generalul Corneliu Calotescu şi generalul C.I. Dragalina, care a devenit guvernator în 1943.

În anul 1944, nordul Bucovinei este reocupat însă de Armata Roşie, rămânând până astăzi în componenţa Ucrainei.

 

 

Articol preluat de pe acasalaromani.ro