România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál

 

I) Ardeál sferă semantică. Toponimul pelasgo- > valaho-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál (< Allúta „Olt“ + sufixul diminutival -éla – cf. PTZpl, I, 29) desemnează provincia / „ţara“ din centrul anticei Dacii de la nordul Dunării, sau Dacia nemuritorului rege-erou, Decebal, „nucleul“ evmezicului stat valah al Transilvaniei, ori, dincoace de anul ultim, 1918, al primului război mondial, când se rupe din lanţurile Imperiului Austro-Ungar, înfăptuindu-se o re-Unire parţială între hotarele „Daciei-mamă“, drept centrul României contempoarane, provincie / „ţară“ compusă – şi în antichitate ca şi în prezent – din teritoriile montane / deluroase dintre Carpaţii Orientali, Carpaţii Meridionali şi Munţii Apuseni, scăldate de „râurile gemene“, Allúta > Olt şi Máris > Múreş, mai exact spus, o regiune compusă din următoarele nouă judeţe : Alba, Cluj, Bistriţa-Năsăud, Mureş, Harghita, Covasna, Braşov, Sibiu şi Hunedoara (v. infra, fig. 1 / „Harta judeţelor României...“).

 

 

 

Fig. 1. România (parte a Daciei Nord-Dunărene), având în centru cele nouă judeţe

ale provinciei Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál.

 

II) Ardeálul şi istoria sa antică. Provincia („ţara“) pelasgo- > valaho-dacă, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál, „cetate naturală“ binecuvântată demiurgic cu „munţi-ziduri“ din „cercul“ Carpaţilor Orientali, Meridionali şi Apuseni, spaţiu edenic al omului arhaic, al pelasgului, cunoscând cea mai veche scriere din lume, cea de pe Statueta Tatălui-Cer (Samasua / „Soare-Moş“), descoperită la Ocna Sibiului (pelasgo-cultura Precriş), datând din orizontul anului 7540 î. H., ori cea de pe Tăbliţa-Soare de la Tărtăria-Orăştie (pelasgo-cultura Turdaş-Vincea), din orizontul anului 5300 î. H. (această tăbliţă datându-se cu două milenii înaintea „celei mai vechi tăbliţe cu scriere sumeriană“, din orizontul anului 3300 î. H.), reliefându-se, ca sinteză, la interferenţa pelasgo-culturilor Tisa, Turdaş-Vincea, Cucuteni, sub pecetea stilistică a pelasgo-culturii Petreşti, este totodată, dincoace de neolitic, în „epoca metalelor“, «leagănul puternicei civilizaţii originale a bronzului» (Vasile Pârvan – PDac, 31) / «vechiul centru european carpato-danubian al metalurgiei cuprului şi aurului, cca 5500 – 3500 î. H.» (Marija Gimbutas – GCiv, 63 / 143 sqq.), aşadar, având unele dintre cele mai vechi centre metalurgice din lume, distingându-se de-a lungul mileniilor, mai ales prin atributul de provincie / „ţară“ cu „munţi de aur“ şi de sare (aliment „indispensabil“), cu pâraie / râuri (Allúta > Oltul, Lotrul etc.) purtând aur în pietrişurile / prundişurile lor“, până în zilele noastre, în acest sens grăind şi mitologia autohtonă, folclorul pelasgo- >valaho-dac din zona ardelenească: Munţii noştri aur poartă...

 

 

 

Fig. 2. Arutéla – poarta estică („Poarta Pretoriană“ reconstituită), văzută din interior.

 

În Ardeál, pe teritoriul judeţului Hunedoara din România de azi, a strălucit multe secole, Sarmisegetusa, capitala Daciei – bogatul, vestitul, miraculosul stat antic-pelasg, adică antic-valah, al celor cu „ştiinţa de a se face nemuritori“. Tot din această provincie a Daciei, din Cogaionul Terrei Aruteliensis, din Sarmizegetusa Ţării Ardeálului, s-a revărsat benefic asupra lumii, în sacră spirală-cale civilizatorie planetară, ori „teluric-celestă“, prima religie monoteistă din istoria spiritului universal, Zalmoxianismul, eliberând ens-ul uman din jugul thanaticului şi conferindu-i ştiinţa de a se face nemuritor. Încă din zorii istoriei, provincia Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál a reprezentat pentru lumea antică, „ţara“ condusă de „omul“ (-lu-) „Soarelui-Moş“ (Samasua / Tatăl-Cer, Dumnezeul Cogaionului), adică de Salumasua / Salmoş („Zalmas-Zalmoxis“), după cum atestă ideograma regelui-zeu din „sectorul al IV-lea“ al Tăbliţei-Soare de la Tărtăria-Orăştie.

Până în orizonturile anilor 101 / 106 d. H., Imperiul Roman îşi extinsese cucerirea / stăpânirea peste Dacia Sud-Dunăreană – cea dintre sacrul fluviu cogaionic / dacic, Marea Getică / Neagră, Marea Thracică şi Marea Adriatică.

 

 

 

Fig. 3. Arutéla – intrarea pe poarta estică („Poarta Pretoriană“ reconstituită) a castrului.

 

După războaiele Decebalo-Traiane (primul – cel din anii 101 d. H. şi 102 – „încheiat la egalitate“ între cele două puteri antice şi al doilea – cel dintre anii 105 şi august 106 d. H. – soldat cu extinderea celui mai mare / lung imperiu al lumilor antice la nordul Dunării), trei provincii din Dacia Nord-Dunăreană – Banat, Oltenia şi Ardeál – au intrat în stăpânirea / exploatarea Romei şi a împăratului Traian (ce, după sinuciderea eroului-rege dac, Decebal, spre a nu cădea viu în mâinile inamicului, desigur, în spiritul legii Zalmoxianismului despre obţinerea / păstrarea „nemuririi“ – căci nu admitea sclavia semenilor pelasgo- > valaho-daci – şi după ce capitala Daciei, Sarmisegetusa, a intrat în ghearele armatelor imperial-romane, a distrus templele / davele şi a jefuit bogăţiile din cele trei „ţări“ / provincii ale Daciei Nord-Dunărene, «ţara în care râurile rostogoleau fără încetare paiete de aur», după cum certifică istoricul Jerốme Carcopino – cf. MIMS, 62 –, ducând în capitala imperiului, Roma, «peste două sute de mii de oboroace de aur şi de argint», potrivit aprecierii altui istoric, Abdolonime Ubicini – MIMS, 64 –, oraş italic cu aproximativ un milion şi jumătate de locuitori pe-atunci, unde serbările „biruitor-jefuitorului“ s-au derulat „fără încetare“, 123 de zile, în circuri, desigur, cu aur, pâine, vinuri etc. de la daci – cf. Fontes, I, 697 / 631).

 

 

 

Fig. 4. Masa lui Traian din Olt, nesubmersă încă de „valurile spumegate“ ale mileniilor

ce intră luminoase în Hidrocentrala Arutéla-Cozia.

 

În epoca dominaţiei imperial-romane, din cele trei provincii ale Daciei Nord-Dunărene cucerite de împăratul Traian (în care, după legile romanilor, bogăţiile subsolului aurul, fierul cuprul, sarea etc. – reveneau direct împăratului), regiunea Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál (sub administraţia imperial-romană, partea-i de nord ţinând de Dacia Porolissensis şi partea-i de sud, de Dacia Apulensis, revenirea la anterioara regionalizare dacică făcându-se imediat după anul 271 – cf. XIRD, I, 213 sqq.) a cunoscut o înflorire specială, fără precent, în întregul Imperiu Roman, propagându-i-se faima de „pământ edenic, unde ale pâraielor şi ale râurilor unde duc aur“, într-adevăr. Inclusiv râuleţul Al[l]útela / Arutéla, adică Lotrul de astăzi – cf. XIRD, I, 154, purta şi mai poartă aur (cum, de altfel, şi dacic lotrit, «silicat natural hidratat de calciu, magneziu, aluminiu şi fier, cristalizat, de culoare verde», căutat până dincolo de Massalia > Marsilia-Franţa – cf. DEX-75, 508), râuleţ de la care şi-au luat numele – în spiritul tradiţiei de perechi hidronimice / toponimice din Zalmoxianism – atât important-strategicul fort / castru Arutéla (v. supra, fig. 2 şi 3), cât şi întregul ţinut dac-intracarpatic plin de mine de aur, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál.

În perioada daco-romană dintre 138 d. H., anul reînălţării castrului, şi anul 258, când, sub conducerea lui Regalian, «Dacia amissa est» / «Dacia s-a rupt / desprins» din Imperiul Roman (cf. PTDR, 29 sqq.), Arutéla > Arudéla devenise o înfloritoare localitate a Daciei, de mare importanţă strategică / militară, politică şi economică, aşezată la „poarta sudică“ a ieşirii aurului, sării, fierului, mierii, grâului, turmelor etc., din zona intracarpatică (Dacia Porolissensis şi Dacia Apulensis), la Dunăre, spre a lua apoi „calea Romei“, importanţă căreia i se datorează extinderea numelui său la întreaga „ţară a aurului“ din cercul carpatic. Iar pentru pelasgo- > valaho-dacii din Valea Dunării de Jos, în primul rând, toţi semenii lor, coborâtori din spaţiul intracarpatic, pe valea Oltului, prin „poarta“ dintre munţii Căpăţânei şi Coziei, străjuită de turnurile davei Arutéla > Arudéla, toţi Valahii din Dacia Porolissensis / Apulensis, însoţitori – de multe secole – ai convoaielor / caravanelor cu sare şi aur, ai turmelor / cirezilor, pentru Roma, pentru târgurile din Imperiul Roman (singurul cu care se putea face comerţ atunci), ori în cadrul transhumanţei, au devenit arutelieni > arudelieni > ardeleni şi întregul ţinut, întreaga Terra Aruteliensis, s-a înfăţişat dintotdeauna drept „ţara“ / provincia din centrul Daciei Nord-Dunărene (de România), Ardeál. Imensa cantitate de aur dacic a uimit Imperiul Roman în ultimul deceniu al împărăţirii lui Traian, 106 – 117 d. H. ; şi această realitate se certifică în vremea împărăţirii lui Hadrian (117 – 138) prin identificarea provinciei intracarpatice din Imperiul Roman, dinspre „poarta“ de sud a aurului, poarta carpatic-meridională, Arutéla > Arudéla, drept „Terra Aruteliensis / „Ţara Ardeálului, sau Ardeál, deoarece „poarta“ vestică a aurului, „poarta“ de pe Maris > Mureş, „se închisese“ în mai multe rânduri, cu începere din a doua jumătate a anului 117, atât din cauza răscoalelor dacilor (suţinuţi de semenii lor din Dacia Liberă, din partea Daciei necucerite de imperialii romani), cât şi din cauza populaţiilor migratoare euroasiatice în spaţiul Daciei de Vest, dintre Dunărea de Mijloc şi Pathyssia / Tissia > Tisa, în „creuzetul“ Pannoniei (migraţii „încheiate“ cu valul unguresc / maghiar din orizontul anului 896 d. H.).

Aşadar, numai marea importanţă strategică şi economică a davei / castrului Arutéla, de lângă confluenţa Oltului cu Lotrul, face ca numele acesta (de Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál) să se extindă peste întregul ţinut al Oltului Superior, apoi peste ambele provincii intracarpatice, Dacia Apulensis şi Dacia Porolissensis, nu după multă vreme de la moartea împăratului Traian, survenită la 11 august 117, ori, mai mult ca sigur, în cele două decenii ale conducerii Imperiului Roman de către Hadrian (117 – 138), împăratul ce a acordat cea mai mare atenţie „porţii sudice a aurului din Terra Arutéliensis / Arudéliensis“, mai ales după prima mare răscoală nord-dunăreană împotriva stăpânirii romane, răscoală ce a antrenat „forţele eliberatoare“ ale dacilor liberi, pătrunşi în „Dacia înrobit-danubiană“ din două direcţii : dacii moldavi – asociaţi cu migratorii bastarni şi cu migratorii roxolani – au intrat în Moesia Inferioară dintre Dunăre şi Carpaţi, ajungând până la Olt ; dacii liberi maramureşeano-tisiano-panonici, alături de iazygii, au atacat de la Dunărea de Mijloc, înaintând până la Dierna (Orşova) / Drobeta (Turnu Severin) şi obturând calea de vest, mureşeano-tisiano-danubiană a aurului către Roma.

Sub conducerea directă a împăratului Hadrian, armata din Dacia Traiană, «cu mari sacrificii şi eforturi» (GIrva, 95), a reuşit să restabilească ordinea, pacea ; «iazygii metanaşti sunt bătuţi şi respinşi de un legat al lui Hadrian» (XIRD, I, 276), în vreme ce împăratul lupta în nord-estul Dunării, alungând în afara frontierelor pe bastarni / roxolani, cu care a încheiat convenţia de apărare a frontierei dintre Piroboridava şi Tyras / Olbia, în temeiul unui „substanţial onorariu anual“.

 

 

 

Fig. 5. Arutéla – ruinele de azi, de pe malul drept al Oltului, venind din strălucirea anului 138 d. H., cu poarta de est („Poarta Pretoriană“) reconstituită în anul 1983.

 

 „Reformele“ împăratului Hadrian au fost continuate şi de împăratul Antonius Pius (138 – 161), asigurând o jumătate de secol de pace şi prosperitate în Dacia Traiană (dacă nu luăm în consideraţie cele două „mici răscoale“ din timpul domniei lui Antonius Pius – cf. GIrva, 95 / XIRD, I, 282).

 

 

 

Fig.  6. Arutéla, dava / castrul,  „Poarta Mică a Aurului Daciei“, deschisă la drumurile imperial-romane din Dacia Nord-Dunăreană („Dacia Traiană“) şi din Dacia Sud-Dunăreană.

 

Dar absenţa unor „reforme“ / „amendamente“ privind viaţa economico-socială a Daciei Traiane în primii ani de după ridicarea în scaunul imperial din Roma a lui Marcus Aurelius (161 – 180) a dus la marea răscoală a aurarilor din Dacia Apulensis / Porolissensis (ori, mai exact spus, din Terra Aruteliensis) declanşată în anul 166 d. H. Răsculaţii minelor aurului din Ardeál s-au îndreptat spre capitala provinciei, Ulpia Traiana Augusta Sarmisegetusa. În acelaşi timp cu declanşarea răscoalei aurarilor, în înţelegere cu dacii liberi din Maramarisia > Maramureş, au pătruns în Dacia Traiană – pe Valea Someşului şi pe Valea Mureşului – neamurile germanice din „liga anti-romană“, având în frunte pe marcomani (odinioară „aliaţii“ lui Decebal împotriva lui Domiţian). Împăratul Marcus Aurelius, aflat cu o bună parte a armatei din Dacia de Vest, la Vindobona (Viena de azi), a venit în apărarea capitalei Daciei Traiane, sprijinit din sud de trupele aflate sub comanda lui Claudius Fronto, «numit guvernator deodată şi al Daciei (Traiane) şi al Moesiei Superioare, spre a avea mai multe legiuni la dispoziţia lui» (XIRD, I, 282). Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmisegetusa a fost iute scoasă din încercuire şi „salvată“, răsculaţii aurari şi aliaţii din neamurile germanice fiind (pentru o vreme) înfrânţi. În timpul bătăliei, monumentalele vile din afara zidurilor capitalei, «au fost mistuite de flăcări» (MKP, 84). Tot pe durata acestei răscoale / războiniciri, cvazii / quazii şi marcomanii au devastat şi regiunea cu minele de aur de la Alburnus Major (Roşia Montană – cf. GIrva, 95) ; „războiul“ s-a încheiat abia în anul 175 d. H., anul morţii soţiei împăratului, Faustina cea Tânără, spre a reîncepe în anul 177.

Marcus Aurelius adusese, încă din anii 167 – 168, legiuni sud-dunărene, «pentru victorie şi pace» în Dacia Traiană, între care şi Legiunea a V-a Macedonica (fireşte, alcătuită din pelasgii > valahii dunăreano-adriatici ai fostei Macedonii), de vreo şase mii de soldaţi (de la Troesmis / Igliţa, mai întâi la Drobeta – potrivit ţiglelor ştampilate –, apoi la Potaissa / Turda – cf. GIrva, 102 / MKP, 88, 98). Războiul cu marcomanii, reînceput în anul 177, sub Marcus Aurelius, s-a isprăvit sub împăratul Commodus (180 – 192), desigur, în favoarea Romei.

Începând din anul 138 d. H., dava / castrul Arutéla – de pe drumul imperial-romanic al Oltului – a controlat mai bine de o jumătate de mileniu „poarta sudică a aurului“ din imperiala Dacie Apulensis / Porolissensis (Arudeliensis) către Roma (v. supra, fig. 6).

Deosebit de interesantă este istoria Ardeálului – îndeosebi, ca istorie a setei de aur –, atât în vremurile imperial-antice ale celor 42 de împăraţi pelasgi, adică valahi, ce s-au ridicat din Dacia, fie în tronul de Roma, fie în cel de Constantinopol, începând cu  Maximian (Maximinus) Thrax (235 – 238) şi încheind cu Focea / Focas (602 – 610; cf. REI, 28; XIRD, I, 284; DMID, 134 sqq.), cât şi în vremurile imperiilor evmezice şi moderne / contemporane, imperii ale căror roţi dinţate (după cum s-a mai spus) îmbinatu-s-au şi încă se mai „asamblează“ la Dunăre / Carpaţi. 

 

III) Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál mai întâi, hidronimul, apoi toponimul (numele davei / castrului extins la întregul ţinut intracarpatic) şi tradiţia hidronimiei / toponimiei datorată Zalmoxianismului. Pelasgia / Dacia era împărţită în provincii, sau „ţări“ de râuri / munţi (cf. PTIR, I, 40 / 53), având fiecare în frunte un conducător, un „rege de arme“, subordonându-se Cogaionului / Sarmizegetusei, unde se afla regele-zeu-medic, cel cu „ştiinţa de a se face nemuritor“, cel ce stăpânea „cele două căi“ ale oricărui dac de a deveni nemuritor (în calitate de Sol / Mesager-Celest şi în calitate de erou, de cavaler al Zalmoxianismului, luptând cu duşmanii Daciei până la ultima picătură de sânge) ; între cele mai importante provincii / „ţări“ de râuri / munţi din Dacia se număra şi Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál.

 

III-a) Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál şi zalmoxienele perechi de hidronime / toponime. Puternicul „cult al Perechii Primordiale“ (atestându-se din orizontul anului 8175 î. H.) din Pelasgia (> Belagia / Belachia > Blachia > Vlahia / Valahia – desemnată de Marija Gimbutas prin sintagma Old European Civilization, având „centru“ / „nucleu“ întregul bazin al Dunării – cf. GCiv, 63), cult circumscris, din orizontul cultural / civilizatoriu al anului 1600 î. H., Zalmoxianismului, şi-a pus amprenta şi asupra hidronimiei / toponimiei ; şi astăzi se evidenţiază „ordinea Zalmoxianismului“ în nume de râuri / localităţi ale Valahimii, tot în „perechi“ de masculin feminin, de mare mic, de „altitudine“ : sus jos, de cromatismul „elementelor“ : alb negru etc. : Argeş Argeşel, Bâsca Mare Bâsca Mică, Gil / Jiu Gilpor / Gilpel-Gilper, Gilpil („fiul Jiului“), sau Gilort, Someşul Mare Someşul Mic etc. ; Ardeálu (judeţul Tulcea) – Ardeluţa (jud. Neamţ), BădilaBădicea (jud. Argeş), Băltenii de Sus Băltenii de Jos (jud. Tulcea), Bârcea Mare Bârcea Mică (jud. Hunedoara), Bărsău (jud. Satu Mare) – Bârsăul Mare (jud. Sălaj), Bârsăul de SusBârsăul de Jos (jud. Satu Mare), Brazii de Jos Brazii de Sus (jud. Prahova), Brădeşti (Noi / „din Faţă“) – Brădeştii Bătrâni (jud. Dolj), Brusturi (jud. Neamţ) – Brusturoasa (jud. Bacău), Bucureşci (jud. Hunedoara) – Bucureasa (jud. Gorj), Bucureştii VechiBucureştii Noi etc. (cf. CPLR, 5 sqq.) ; între astfel de perechi hidronimic / toponimic-zalmoxiene se relevă multimilenar şi hidronimul / toponimul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál, în ciuda administraţiilor cunoscute în spaţiul Daciei, de la cea romanic-imperială, la cele evmezice otomană / turcă, habsburgică / austro-ungară, rusă etc. –, orimoderne“ / „contemporane“, cum, de pildă, cea hortist-ungară, cea sovietic-rusă etc.

De regulă, numele râului fundamental dintr-o arie Daciei a dat şi denumirea provinciei / „ţării“ din bazinul râului respective : Maramarisia / Maramureş („provincia“ / „ţara“ râului Mureşu-Mare / Tissia, adică Tisa de astăzi – cf. PTMar, 2), Crissiana > Crişana („ţara“ Crişurilor: Alb, Negru, Re-pede) etc.

Există şi cazuri – cum şi cel privitor la Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – în care denumirea unei provincii / „ţări“ se leagă nu numai de numele celui mai important râu din aria-i, ci şi de numele unei importante dave / cetăţi, al unui important „oraş“, e drept, cu conexiune în numele vreunui râuleţ „vital“ (pentru alimentarea cu apă potabilă a „marii“ localităţi din perimetrul său), dar pe malul căruia s-a dezvoltat respectiva puternică „davă“ / cetate, respectivul important oraş, în care se afla elita zonei, exercitându-şi puterea – îndeosebi militară (de apărare) – în respectivul ţinut, ca, de exemplu, toponimul Molda- (< moldă-, „albie / vale fortificată“) + -dava („fort / cetate a Zalmoxianismului“) > Moldidovade la confluenţa Moldovei cu Siretul, unde se mai văd încă ruinele unui oraş vechi» – NBesch, 43) > Moldova.

Şi numele pelasgo- > valaho-thraco-dac al provinciei, al „ţării de râuri şi de munţi“, din centrul Daciei Nord-Dunărene, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál, se leagă tot de numele unei dave / cetăţi, castru etc., Arutéla > Arudéla, cu vreo doi kilometri şi jumătate mai la vale de confluenţa Lotrului cu Oltul (v. infra, fig 7), de la „poarta sudică“, tăiată de Oltul Superior în Carpaţii Meridionali, davă / castru cunoscând o „reînflorire“ şi „apogeul“ importanţei sale strategic-economice, îndeosebi, între anii 117 d. H. şi 258, câtă vreme toate drumurile aurului pelasgo- > valaho-dac duceau la Roma, dar şi mai târziu, când aceste căi ale aurului valahic (dacoromânesc) au început să ducă spre Constantinusa (Constantinopol), mai ales, în vremea închiderii „porţii de vest“, a „porţii mari a aurului“, Morisenadun (> Cenad) / Seggedun (> Seged), datorată migraţiei hunilor şi a altor populaţii în „creuzetul“ Pannoniei, obturând căile spre lumea civilizată a Imperiului Roman de Apus.

 

 

 

Fig. 7. Arutéla (hidronim) – afluentul de pe malul drept al râului Al[l]úta > Olt ; în aval,  Arutéla (toponim): dava / castrul de pe malul stâng al Oltului (marcat[ă] de „bulina vişiniu-cărămizie“), în Posada-Bivolari, de la Mânăstirea Cozia („vedere din satelit“ – apud W. ro). 

 

III-b) „De la faţa locului“, dava / castrul Arutéla din orizontul anului 138 d. H. şi vocileruinelor de dincoace, de-ale valurilor mândre generaţii spumegate de pe Al[l]úta > Olt. În Posada / Poiana-Bivolari, de pe malul stâng al Oltului, la vreo doi kilometri şi jumătate în aval de confluenţa vestitului râu cu Lotrul (v. supra, fig 7) şi la vreo patru sute de metri în amonte de Mânăstirea Cozia, arheologii / istoricii, pe o frumoasă terasă de vreo treizeci de hectare – prelungire a Masivului Cozia – au fost descoperite ruinele davei / castrului Arutéla. Amplasarea davei / castrului aici ţine, mai întâi, de strategiile Daciei Antice pentru „paza“ / „siguranţa“ aurului ardelean destinat regalităţii, templelor şi comerţului, apoi, din vara anului 106 d. H., anul căderii Sarmisegetusei, fireşte, de ralierea / conectarea la strategiile Imperiului Roman (de pe „Limes Alutanus“) pentru „cea mai mare siguranţă“ a aurului ardelean destinat împăratului, pentru a controla / vămui negustorii de aur ce se avântau pe mai toate căile imperial-romane (v. supra, fig. 6), îndeosebi, pe drumurile ce duceau în vestita, marea capitală a lumii antice, Roma.

 

 

 

Fig. 8. Zidurile „în ruină“ ale davei / castrului Arutéla, pe alutanul mal stâng , mai sus de Mânăstirea Cozia cu aproximativ 600 de metri şi mai jos de Hidrocentrala Lotru-Olt cu o sută de metri, în 8 ianuarie 1994.

 

Avându-se în vedere că drumurile Daciei fuseseră puse la punct – şi pentru comerţ, şi pentru comunicare rapidă (cu staţii de poştă, Arutéla fiind una dintre cele mai importante de pe valea râului Al[l]úta > Olt) etc. – încă din vremea regelui Burebista (82 – 44 î. H.), avându-se în vedere că ruinele castrului ne indică „pătratul“ lui Samos / Soare-Moş (Tată-Cer, Dumnezeul Cogaionului / Sarmisegetusei), sau „pătratul zalmoxian“ cu latura de 60 de metri (cu autoproiecţie în „decada 6“, în „sacrul număr“ al Solului / Mesagerului Celest, conectându-se magico-mitic la cele şase constelaţii descrescătoare şi la cele şase crescătoare din „Zodiac“), ori faptul că zidul roman măsoară 1,5 metri şi are „prelungiri pentru nişe / cămări“ tot de 1,5 metri, ceea ce indică grosimea unui „clasic“ murus dacicus (de 3 m), „în baza-i“ (v. supra, fig. 8), nu poate fi exclusă părerea unor istorici / arheologi că zidurile acestui castru roman de la Arutéla se ridică – în anul 138 d. H. (în ultimul an al împărăţirii lui Hadrian), poate după trecerea vreunei distrugătoare viituri alutane – pe temeliile unui fort dacic, ale unei dave. Chiar dacă dava aceasta de pe drumul de aur al Oltului ar fi fost distrusă de împăratul Traian în vremea celui de-al doilea război cu marele rege al Daciei, Decebal, reconstruirea (datorită importanţei strategice) s-a dovedit imperioasă chiar în ultimul deceniu imperial-traianic (dintre anii 107 – 117 d. H.).

Întâile săpături arheologice aducătoare la lumină a ruinelor davei / castrului Arutéla din Posada / Poiana-Bivolari, de lângă Mânăstirea Cozia, datează din anii 1888 şi 1889, cu ocazia lucrărilor solicitate de captarea apelor termal-sulfuroase din această arie ; monedele romane descoperite aici, din vremea împăraţilor romani, Hadrian (117 – 138), Septimiu Sever (193 – 211), Caracalla (211 – 217) ş. a., au atras atenţia autorităţilor asupra impresionantei vechimi a vieţii pelasgo- > valaho-dacilor arutelieni de pe drumul alutan al aurului către Roma. Săpături după toate rigorile ştiinţifice ale arheologiei s-au făcut la Arutéla, între anii 1890 şi 1892, sub ochiul atent al strălucitului arheolog / istoric Grigore Tocilescu, fiind scoase la lumina zilei „băile romane“ şi o bună parte din ruinele castrului. Din păcate, între anii 1897 – 1902, când s-a realizat terasamentul pentru calea ferată Râmnicu-Vâlcea – Podu-Olt, „băile romane“ au dispărut în întregime, odată cu o parte dintre ruinele castrului (descoperite de Gr. Tocilescu). Sub egida Muzeului Militar Naţional, în anul 1967, prof. univ. dr. Dumitru Tudor redeschide şantierul arheologic de la Arutéla ; lucrările de dezvelire „completă“ a ruinelor continuă până în 1970, reluându-se între anii 1978 şi 1983, anul reconstituirii / reconstruirii Porţii Pretoriene şi a două turnuri ale castrului Arutéla (după un proiect minuţios, întemeiat pe studii făcute cu acribie de arhitectul Aurel Teodorescu). Obiectele descoperite între ruinele Arutélei – arme, inscripţii, monede, vase etc. – sunt expuse în prezent la Muzeul Militar din Bucureşti şi la Muzeul de Istorie din Râmnicu Vâlcea.        

La Arutéla, arheologii au descoperit că în „partea zidului de apărare sunt o serie de pinteni din piatră“ pentru „barăci / depozite de materiale“ ; ruinele din incinta castrului arată că de la Poarta Pretoriană porneşte o alee pavată cu pietre de râu, intersectându-se cu aleea principală „în faţa clădirii comandantului (praetorium)“ ; tot aici, la intersecţie, era şi „sala de adunare a soldaţilor (collegium militare), cu opt baze rectangulare pentru susţinerea acoperişului“ ; mai exista şi o fierărie a garnizoanei ; la 20 de metri de la ieşirea (spre răsărit) prin Poarta Pretoriană se găseşte / află „drumul strategic“ al Văii Oltului, „lat de şase metri şi pavat cu blocuri mari de piatră“ ; la nord de castrul Arutéla, în coasta muntelui, mai sus cu vreo trei sute de metri faţă de nivelul Posadei-Bivolari, se află ruinele unui „turn semicircular“, cu diametrul spre răsărit (cf. W. ro), mai exact spus, un dacic / zalmoxian turn-potcoavă-solară, menit a supraveghea intrările (ieşirile) în (din) defileu.

Cea mai veche atestare scrisă a existenţei castrului Arutéla datează din anul 138 d. H. ; este vorba despre una dintre inscripţiile în limba latină, descoperite între ruine (lângă Poarta Pretoriană – v. infra, fig. 9), inscripţie ce arată că – mai mult ca sigur, după o alutană viitură distrugătoare de terasă, de ziduri etc.–, în anul 138 d. H. (aşadar, în ultimul an de împărăţire a lui Hadrian), fortul a fost ridicat / reconstruit din temelii, la ordinul procuratorului Titus Flavius Constant, de o unitate de arcaşi imperiali-romani, încartiruită aici (arcaşi aduşi în Dacia tocmai din Siria) : Imp[eratore] Caes[are] divi Traiani Part[hici] / fil[io] divi Nervae nep[ote] Traiano / Hadriano Aug[usto] p[ontifice] m[aximo] tr[ibunicia] pot[estate] / XXII co[n]s[ule] III p[atre] p[atriae], Suri sag[ittarii] / sub T. Flavio Constante proc[uratore] Aug[usti] («În timpul împăratului, fiu al divinului Traian, învingătorul parţilor, nepot al divinului Nerva, Traianus Hadrianus Augustus, mare preot, investit cu a XXII-a putere tribunicană, deţinând trei consulate, părinte al Patriei, arcaşii sirieni [au reconstruit / ridicat castrul] sub ordinele lui Titus Flavius Constant, procuratorul împăratului»).

 

 

 

Fig. 9. Arutéla – ruinele castrului cu poarta de est („Poarta Pretoriană“) reconstituită în 1983, văzute dinspre Hidrocentrala Arutéla-Cozia.

 

III-c) Toponimul pelasgo- > valaho-dac Arutéla şi Tabula Peutingeriană“. O parte a marilor istorici / arheologi susţine că Tabula Peutingeriană datează din orizontul anului 195 d. H., al împărăţirii lui Septimiu Sever (193 211) în purpura Romei ; între savanţii ce cred în această „datare“ se află şi acad. A. D. Xenopol : «Aceste căi se află însemnate pe un soiu de plan de distanţe rămas de pe timpul împăratului Septimius Severus şi care poartă numele de Tabula Peutingeriană după numele învăţatului german Peutinger, care a descoperit-o [...]. Tabula Peutingeriană, făcută în timpul împăratului Severus (193 211 d. Hr.), pe când Dacia se afla sub stăpânirea romană, arată tot cele trei drumuri vechi, cari conduceau peste Dunăre, în Dacia» (XIRD, I, 131 sq.).

O altă parte a istoricilor – Constantin Daicoviciu, Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Eug. Manni, Mircea Muşat ş. a. – consideră că Tabula Peutingeriană se datează în orizontul secolului al III-lea / al IV-lea : «Tabula Peutingeriană, hartă a drumurilor antice [...], pare să fie din secolul al III-lea d. H.» (Mircea Muşat / MIMS, 155) ; «Data la care a fost desenată în această formă Harta lui Peutinger e mult discutată. Ea pare să fie destul de târzie. Ceea ce ne interesează pe noi e în primul rând modelul care a servit de orientare în trasarea frontierelor imperiului şi ce anume situaţie se oglindeşte în acest model. Pentru aceasta e interesant să precizăm că, în ceea ce priveşte ţara noastră, harta nu prezintă partea răsăriteană a Daciei romane (Transilvania de Est). Bazat pe acest element, C. Daicoviciu consideră că originalul-model al Hărţii lui Peutinger nu poate fi decât o hartă sau un itinerar al Imperiului Roman întocmit între anii 251 – 271, deoarece numai în acest răstimp Dacia romană a fost lipsită de partea ei orientală prin cedarea ei goţilor de împăratul Treb. Gallus [...]. Pornind de la această interpretare a lui C. Daicoviciu, învăţatul italian Eug. Manni, pe baza unor detalii din regiunea renană, arată că modelul nu poate fi anterior anului 260 [...]. Astfel, exemplarul folosit de desenatorul Hărţii lui Peutinger prezintă situaţia dintre 261 şi 271 / 272, când Dacia, părăsită de Aurelian, nu mai putea figura pe nici o hartă a Imperiului Roman» (Fontes, I, 737); «Acest itinerariu este reconstituit în ce priveşte partea lui esenţială, până la Berzobis, pe temeiul indicaţiilor posterioare ale Tabulei Peutingeriane, o hartă a lumii vechi din secolul al IV-lea al erei noastre.» (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu / GIrva, 56).

Pentru importanţa sa deosebită pe „drumul aurului“ ce ducea din Dacia Intracarpatică la Roma (după cum s-a mai spus), toponimul pelasgo- > valaho-dac, Arutéla, desemnând castrul / dava din Posada-Bivolari, de lângă Mânăstirea Cozia, apare ca „jalon“ / „staţie“ în Tabula Peutingeriană, „hartă“ «întocmită pe baza itinerariilor şi a unei hărţi a Imperiului Roman», unde «relieful este redat schematic şi liniar, deoarece nu era socotit un lucru important ; doar punctele de trecere peste fluvii sunt indicate ; se găsesc în schimb drumurile principale ale întregii lumi civilizate cunoscute pe atunci şi, în special, cele ale Imperiului Roman din epoca sa de extensiune maximă» (Fontes, I, 737). Ceea ce înseamnă că Tabula Peutingeriană reflectă „realităţile imperial-romane“ de pe drumurile strategice / comerciale din lumea antică, din epoca de glorie a împăratului Romei, Traian (98 – 117 d. H), şi până dincoace de epoca de revenire la demnitatea gloriei din Dacia regelui / împăratului Regalian (253 – 268 / 270), deoarece sub Regalian, indiscutabil, Dacia amisa est (cf. PTDR, 29 sqq.).

 

 

 

Fig. 10. Tabula Peutingeriană – cu „drumul aurului“, segmentul (VIII) dintre Castra Traiana (Sâmbotin-Vâlcea) / Arutéla (de lângă Mânăstirea Cozia) şi Apulum (Alba Iulia).

 

Pe această hartă, oraşele mari – ca, de exemplu, Apula / Apulum (Alba Iulia, v. supra, fig. 10), «au două turnuri, iar cele importante din punct de vedere comercial au cerculeţe pe turnuri ; localităţile balneare sunt reprezentate prin dreptunghiuri şi au marcate în centru un bazin [...] ; unitatea de măsură este mila romană (1478 m), pornindu-se cu numărătoarea de la porţile oraşului ; cifra dată indică distanţa până la următorul oraş» (ibid.).

„Segmentul“ al VIII-lea din Tabula Peutingeriană (v. supra, fig. 10 / infra, fig. 11), „ivindu-se“ imediat după Buridava (Stolniceni-Vâlcea ; cf. MIMS, 147 / CPLR, 95), mai exact spus, de la Castra Traiana („taberele de străjeri ale împăratului Traian“ – azi, localitatea Sânbotin-Dăeşti, de lângă staţiunea balneară Călimăneşti) şi „călăuzindu-ne“ antic, până dincolo de Apula / Apulum („urbea de două turnuri“, Alba Iulia, reşedinţa / capitala provinciei imperial-administrativ-romane, Dacia Apulensis, prima provincie intracarpatică / aruteliană > ardeleană de la „intrarea în Ţara Aurului“ dinspre sud, din drumul Oltului), relevă „repere“ / „staţii“ (dave, castre / forturi, ori cetăţi-oraşe), îngăduindu-ne a şti / calcula şi distanţa dintre acestea (distanţa dintre „poarta“ castrului / davei până la intrarea-n următoarea „staţie“), exprimată în mile / cifre romane (1 milă romană = 1478 m): Castra Tragana (VIIII / 9 mile = 13302 m) / Castra Traiana, Arutéla (XV / 15 mile = 22170 m), Pretorio (VIIII / 9 mile = 13302 m) / Praetorium, Ponte Vetere (XLIIII / 44 mile = 65032 m) / Pons Vetus, Stenarum (XII / 12 mile = 17736 m) / Caput Stenarum, Cedoni(a)e (XXIIII / 24 mile = 35472 m) / Cedonia, Acidava (XV / 15 mile = 22170 m) şi Apula / Apulum, în total : 128 mile romane (128 × 1478 m = 189 km şi 184 m; „Mersul trenurilor“ din România anului 2012 certifică distanţa exactă, de 182 km, dintre staţia Alba Iulia / Apulum şi staţia Dăeşti / Sânbotin – aflată în vecinătate cu Călimăneşti; aşadar, anticul „drum al aurului“ dintre Castra Traiana = Sânbotin-Dăeşti şi Apula / Apulum = Alba Iulia era mai lung cu 7 kilometri şi 184 de metri decât cel de astăzi, dintre respectivele staţii CFR, e drept, fără a ne împăuna cu ultramodernele tunele, deoarece avem şi multe ocolişuri pe la dava producătoare de săbii / sibine, adică pe la Sibiu, pe la Vinţu de Jos etc.).

 

 

 

Fig. 11. Arutéla şi segmentul al VIII-lea din Tabula Peutingeriană ; notele din lucrarea apărută sub egida Academiei Române, Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini): «30 „Podul de la Olt“» ; «31 „Taberele lui Traian“»; «32 „Podul Vechi“»; «33 „Capul Strâmtorii“» (Fontes, I, 741).

 

III-d) «Istoria Românilor din Dacia Traiană» (vol. I, 1913), de acad. A. D. Xenopol, despre hidronimul / toponimul pelasgo- > valaho-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. Lăsând la o parte demonstraţia fermecătoare a lui A. D. Xenopol, făcută în Istoria Românilor din Dacia Traiană (publicată în Bucureştii anului 1913), de unde rezultă că – în ceea ce priveşte istoria noastră carpato-dunăreană – Tabula Peutingeriană reflectă realităţile din Dacia Nord-Dunăreană, drumul expediţiei / campaniei secunde a împăratului Traian împotriva regelui Decebal, drumul celui de-al doilea mare război decebalo-traianic, din 105 – 106 (v. infra, fig. 12 / Harta expediţiilor lui Traian şi drumurile Tabulei Peutingeriane“), evidenţiem doar foarte interesantele aserţiuni xenopoliene legate de hidronimul / toponimul pelasgo- > valaho-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál : «Traian deci, cum a ajuns la Pons-Aluti, a apucat spre nord, pe malul drept al Oltului, către pasul Turnului-Roş, pe calea indicată de Tabula Peutingeriană. Punctul unde Traian a atins Oltul trebuie să se fi aflat puţin mai jos de Râmnic, căci de acolo vedem că mai sunt două staţii până la Arutéla, care era aşezată pe râul Lotru de astăzi, ce-şi trage numele de la Arutéla. [...] Mai observăm că, pe când de la Drobeta până la Pons Aluti, distanţă îndestul de mare, sunt cinci staţii, de la acest[a] din urmă până la Arutéla, distanţă mică, sunt numai două ; şi tot pentru identificarea Lotrului cu Arutéla mai vorbeşte şi împrejurarea că el se află aproape la două treimi de drum între Turnu-Severinului şi Alba Iulia, precum şi Arutéla Tabulei Peutingeriane“ se afla la aceeaşi îndepărtare proporţională între Drobeta şi Apulum.» (XIRD, I, 153 sq.).

 

 

 

Fig. 12. Harta expediţiilor împăratului Traian şi drumurile Tabulei Peutingeriane“,

de acad. A. D. Xenopol (în dreptunghi, dava / castrul Arutéla).

 

Fără a se mai sublinia că ruinele davei / castrului Arutéla au fost descoperite la vreo doi kilometri şi jumătate în aval de confluenţa Lotrului cu Oltul (nu pe malul drept – v. harta / detaliu, infra, fig. 13 –, ci pe malul stâng al marelui râu Aluta / Alutua – ceea ce nu exclude, ipotetic vorbind, existenţa în acest punct strategic, de confluenţă Lotru Olt, poate, a „davei majore“, Aruta, urmând a fi descoperită de arheologii viitorului apropiat) şi fără a observa diminutivalul Alutela > Arutéla ca vlăstărire din Aluta / Alutua (> Olt), aserţiunea xenopoliană : «Am văzut că Traian mergea pe partea dreaptă a Oltului şi tocmai pe această parte se varsă în el râul Lotru» (XIRD, I, 154) încântă receptorul de astăzi şi printr-o notă lămuritoare în spiritul anotimpurilor de atunci ale cercetării cu conexiune în hidronimul Lotru : «Arutéla este format – ca şi Amutria – din (ad) Rutela (m). Prin o metateză foarte obişnuită în limba română, avem din Rutela, Lutera, de unde, apoi, prin schimbarea lui u în o, eliminarea lui e şi prefacerea genului, din feminin în masculin, avem forma Lotru...» (XIRD, I, 154).

 

 

 

Fig. 13.  Arutéla – dava / castrul  (ori, mai degrabă, Arutéla Mare) cu amplasare strategică la confluenţa râului omonim (Arutéla > Lotru) cu marele râu, Al[l]úta > Olt, „localizare“ propusă arheologilor de A. D. Xenopol, în 1913 (hartă, detaliu, apud XIRD, I, 144 / 145).

 

Fără a cunoaşte lucrarea complexelor legi fonetice – fireşte, marele istoric nefiind specialist şi în lingvistică –, fără a şti pe-atunci că -ela este sufix diminutival pelasgo- > valaho-dac din care a rezultat contemporanul -el (pentru masculin, singular – după cum atestă, din orizontul anului 50 d. H., şi lista de plante medicinale cogaionice / sarmisetetusane – cf. PTZpl, I, 29), că multe substantive masculine pelasgo- > valaho-dace se terminau în -a (ca, de exemplu, substantivele proprii : Bradua – ca şi substantivul comun bradua > brad, Burebista etc. – cf. PTTab, 2), A. D. Xenopol are meritul incontestabil de a fi observat că între hidronimul pelasgo- > valaho-dac Lotru şi toponimul pelasgo-> valaho-dac Arutéla se află conexiuni originare. Pentru anotimpurile cercetării istoric-lingvistice din orizontul anului 1913 este remarcabilă şi binevenită apropierea dintre toponimul Arutéla şi râul Lotru, cu observaţia că la început fost-au râul şi hidronimul Al[l]úta (> Olt), apoi Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál (cf. infra, IV-b / -c).

 

III-e) Vasile Pârvan – «Getica» (1926) – despre hidronimul / toponimul pelasgo- > valaho-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. Inventariind toponimele din Dacia, de pe hărţile lui Ptolemeu (Ptolemaeus) şi de pe „itinerariile“ imperial-romane, Vasile Pârvan precizează că antica localitate Arutéla se afla / află (v. supra fig. 2, 3, 5, 6, 7) «în faţa Coziei, pe malul stâng al Oltului, la Bivolari», că toponimul dacic Arutéla «e legat de numele indigen (dacic) al Oltului», Al[l]útua > Olt ; «Tomaschek crede chiar că şi Alútus, râul, a avut o formă Arúta» (PGet, 158) ; tot V. Pârvan mai constată şi existenţa unui sufix diminutival pelasgo- >valaho-dac, -la, «atât pentru numele de persoane cât şi pentru cele de localităţi» (ibid.), exemplificând cu Porsula, Potula, Ginula (pentru pelasgo- > valaho-dacul -ula, în universul plantelor medicinale cogaionice / sarmisegetusane, a se vedea mozula, propedula etc. – cf. PTZpl, II, 173 / 188, 204 / 211).

A se reţine că forma pelasgo- > valaho-dacă, pentru masculin, nominativ, este Al[l]útua, tetrasilabic, hidronim ce – în urma acţiunii legii economiei de semnificant şi a altor legi fonetice – se relevă azi în monosilabicul Olt (v. infra, IV) ; forma cronicărească grecizată a acestui toponim pelasgo- > valaho-dac a fost Al[l]útas / Aλo-τaς  şi cealatinizată“, Alútus.

 

III-f) Adrian Riza Ardeálul (1982 1983) – şi etimologismul zongoristic maghiaro-slav al lui Hunfálvi, Miklosich, Szarvas, Simonyi, Gombocz, Melich ş. a. Toponimul pelasgo- > valaho-dac Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál a ispitit numeroşi „lingvişti“, mulţi dintre aceştia – în majoritatea lor unguri / maghiari şi slavi (ruşi, sârbi, bulgari ş. a.) – înecându-se într-un „zongorism etimologistic“ de „savantă păroşenie“, desigur, „din ordin politic-şovin“, respins „zongorism-diversionist“, combătut cu zdrobitoare argumente de cercetătorii valahi – ce au relevat autohtonismul termenului. În secolul al XX-lea, „cea mai mare“ desfăşurare de forţe interdisciplinare o face Adrian Riza, în amplul său studiu, «Ardeálul», publicat în anii 1982 şi 1983, „în serial“, adică în majoritatea numerelor important-străvechii reviste din Sibiu, Transilvania.

În «Ardeálul», partea a XII-a (cap. XIX : Realitatea ca scară de referinţă. „Nomazii şi autohtonii“, cap. XX : Critica etimologiei lui Hunfálvi. Ardeál este, în opinia noastră, denumirea românească populară şi veche a Transilvaniei), cu acribie şi cu bogăţie de incontestabile / indiscu-tabile dovezi ştiinţific-lingvistice, Adrian Riza „spulberă“ istoriografia şovină ungurească / maghiară şi „etimologismul pseudoştiinţific maghiaro-slav“ al lui Hunfálvi, Miklosich, Szarvas, Simonyi, Gombocz, Melich ş. a. : «Trebuie spus de la început că etimologia dată românescului Ardeál de către Hunfálvi face corp comun cu această interpretare fantezistă a faptelor, cu această istoriografie tendenţioasă întemeiată pe falsul sistematic. Infirmată tot mai mult de faptele materiale, lipsită de sprijinul documentului, şcoala istorică şovină a încercat să exploateze la maximum, cu o rară consecvenţă, „terenul vag“ al lingvisticii istorice care părea mai prielnic arbitrariului. [...] „Etimologia“ lui Hunfálvi, care trebuie privită în acest context, intenţiona declarat să demonstreze că, de îndată ce numele ţinutului este unguresc, primii ajunşi la ţintă au fost ungurii, care l-au transmis apoi românilor, sosiţi cu întârziere, teza cunoscută care leagă întreaga poveste de o solidă structură statală, de „organizarea monarhică“ şi de „superioritatea“ de civilizaţie. Acceptarea cu o mare uşurinţă a „demonstraţiei“ acestuia datorează şi ea mai mult literaturii din marginea istoriei decât faptelor ca atare. De îndată ce Ardeál ar avea în ungureşte înţelesul de „(ţara de) dincolo de pădure“, nu încape îndoială că „ţara“ aceasta se găsea în afara locului de unde a pornit denumirea şi că, deci, ungurii au venit în Ardeál din altă parte, ceea ce însă spune şi Anonymus, ceea ce nu neagă nimeni şi, ceea ce, la urma urmei nici nu trebuie demonstrat. [...] „Etimologia“ lui Hunfálvi este cât nu se poate mai simplă. Ardeál este chiar ungurescul Erdely care reproduce un vechi unguresc erdo-el (-elv ; -elu) „(ţinutul de) dincolo de pădure (codru)“ şi care a fost tradus în documentele maghiare prin Ultrasilva şi mai apoi prin Transilvania.» (RArd, XII, 31 sq.). În continuare, Adrian Riza apelează la uncitat-martor din lucrarea doctorului în filologie clasică de la Universitatea din Budapesta (1906), Nicolae Drăganu (1884 – 1939), Românii în veacurile IX – XIV pe baza toponimiei şi onomasticii (Bucureşti, 1933, p. 421) : «Formele ungureşti Erdöelü, Erdöelv, Erdöel, Erdeel (scrise : Erdewelw, iar cu sufixul posesiv -e : Erdewelwe, Erdewel, Herdewel, Erdevel, Erdeel) se găsesc în cronicile şi documentele latino-ungureşti începând de la 1200 până prin secolul XIV. La 1390 întâlnim mai întâi forma Erdel care se poate citi şi Erdely. O formă dialectală mai nouă, cu l sau ll în loc de ly n-a putut să intre în limba noastră, deoarece acest fenomen se întâlneşte numai în dialectele apusene ale limbii ungureşti, iar cu aceasta românii din Ardeál n-au avut contact. Forma mai veche a Ardeálului aşadar a trebuit să intre în limba noastră înainte de 1390». Desigur, în ciuda acutei mancurtizări a tinerei intelectualităţi valahe din părţile Daciei aflate în jugul Imperiului Habsburgic / Austro-Ungar – fie ea şi doctoralo-budapestano-vieneză –, trebuie subliniat faptul că, în orizontul anului 1200 / 1390, în toponimul pelasgo- > valaho-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál, legile lingvistice ale limbii valahe îşi încheiaseră lucrarea,  „operaseră“ / „fixaseră („cristalizaseră“) semnificantul Ardeál – şi transliterarea toponimului în limba maghiară, Erdel, certifică tocmai această realitate istorică.

Adrian Riza focalizându-şi analiza pe „citatul-martor“ din N. Drăganu, mai subliniază : «1. Cheia de boltă a întregii demonstraţii rămâne, după cum se vede, aserţiunea că Transilvania ar traduce pe ungurescul Erdel, forma „nouă“ a unui unguresc Erdö-elv, pe care am putea-o numi „postulatul lui Hunfálvi“. Într-adevăr, această afirmaţie nu se susţine de fapte : având la îndemână totalitatea documentelor ungureşti cunoscute până în secolul al XV-lea, constatăm că în nici unul dintre ele nu întâlnim cuvântul Ardeál într-un context care să îngăduie (direct sau indirect) concluzia că el ar reprezenta echivalentul („traducerea“) denumirii de cancelarie Ultrasilva, Transilvania.» (RArd, XII, 32). În nota (31) însoţitoare a aserţiunii de mai sus, Adrian Riza precizează : «Dacă la prima lui atestare numele „unguresc“ al Ardeálului nu are sens, nu este înţeles în ungureşte, se înţelege că întreaga demonstraţie a lui Hunfálvi se întemeiază pe neant.» (ibid.).

Adrian Riza mai evidenţiază : «Bunăoară [...], la Anonymus, ni se vorbeşte despre o pădure Igfon despre care ni se spune că „iacet ad Erdeuelu“. Oricând am plasa scrierea Gestelor, şi putem fi de acord în acest caz cu anul 1150, este limpede că autorul lor, cunoscător al limbii ungureşti şiautor al unui adevărat monument de limbă latină medievală“, nu înţelege Erdeuelu ca o „transilvanie“, o „(ţară de) dincolo de păduri“, căci o silva que iacet ad ultra silvam nu este cu putinţă. Examinând atent documentele şi textele ungureşti, constatăm că avem, pe de o parte, denumirea oficială Transilvania, formulă de rutină a cancelariilor medievale europene de limbă latină (cu un model latin imperial) şi care într-adevăr înseamnă „(ţinutul de) dincolo de pădure“, aşa plasat faţă de poziţia regatului Ungariei din care voievodatul nu făcea parte. Avem a face, pe de altă parte, cu un toponim al cărui sens nu rezultă de nicăieri. Dar utilizarea denumirii populare“ a unui teritoriu în paralel cu denumirea lui oficială este, de asemenea, un lucru cât se poate de obişnuit, cu nenumărate analogii care ne arată că nu avem a face cu „traduceri“ ale numelui „popular“. Niciodată, prin urmare, nimeni nu a simţit, până la Hunfálvi, legătura stabilită de etimologia lui Ardeál şi traducerea lui prin Transilvania.» (ibid.).

Fără a mai aborda „coruptele“ forme „grafice“, unele datorate percepţiei în bază „ugro-finică“ de articulare – Erdeel, Erdenelü, Erdeuelu, Erde-vel, Erdewel, Erdewelw, Erdewelwe, Erdöel, Erdöelü, Erdöelv, Herdewel etc. –, cele mai multe din orizontul temporal al anului 1150, an în care se consideră că ar fi fost scrisă cronica notarului Anonymus („iacet ad Erde-uelu“ – RArd, XII, 32 –, „inter Thisciam et Silvam Igfon que iacet ad Er-denelü“ – OSr, 34 – etc.), se cuvine a observa, de dincolo de brutala / barbara expresie a „ungurizării“ / „maghiarizării“ toponimului pelasg > valah Ardeál (cf. infra, IV) :

1) între orizonturile anilor 551 – 1150 (v. infra, IV-c), toponimul Arutéla evoluase şi lucrarea legilor lingvistice deja îi „cimentase“ / „fixase“ forma : Ardeál – aceasta stând în „temeiul“ formelor toponimice din documentele ungureşti : Erdeel, Erdeuelu, Erdevel, Erdewel, Erdewelw, Erdewel-we, Erdöel, Erdöelü, Erdöelv, Herdewel etc. ; un derivat de la Ardeál este apelativul ardelean – ce, metatezat, îşi face apariţia în cronica Anonimului maghiar : Erdenelü ; toponimic-forma cu iniţiala A- este anterioară tuturor semnificanţilor / formelor cu iniţiala : E-, H-, O- etc. ; 

2) la „fixarea“ ungurilor / maghiarilor în spaţiul Daciei de Vest, prin voinţa împăratului din Constantinopol şi a Papei de la Roma, prin bunăvoinţa „ducelui“ valah dintre Tisa şi Dunăre, Monu Măruţ, onomastic deformat de anonimul cronicar maghiar în Menumorut, desigur, aceştia nu au adus pe cai şi pelasgo- > valaho-dacul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál ; dimpotrivă, ungurii / maghiarii au preluat de la valahii din Dacia de Vest / Pannonia o serie de toponime, de hidronime etc. (unde a fost posibil, şi le-au tradus parţial, ori în întregime, în limba maghiară) : Szeged, Szigetpuszta, Zakany-szek (< Zakany- „zăgani“ + -seg[a] / -sâg[a] „sâg“ – adică „Sâga Zăganilor“ – v. infra, studiul La început fost-au sâga, sâgetul...), Duna < pelasgo- > valaho-dac Dunăre, Körös < pelasgo- > valaho-dac. Criş, Tisza < pelasgo- > valaho-dac. Tisa etc.       

Desigur, „bâlbâirea“ toponimului pelasgo- > valaho-dac, Ardeál, în droaia de „forme“ toponimice din documentele ungureşti / maghiare ca : Er-deel, Erdeuelu, Erdevel, Erdewel, Erdewelw, Erdewelwe, Erdöel, Erdöelü, Erdöelv, Herdewel etc., nu numai că «nu ne restituie o tendinţă de trecere a unui *erdö-elu spre Erdel» (RArd, XII, 32), după cum dorea un Hunfálvi, ci relevă şifracturile bazei ugro-finice de articulare pe care le-a produs multimilenarul toponim pelasgo- > valaho-dac, Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál. Şi, după cum constată Adrian Riza, «ne găsim mai degrabă în faţa unor ezitări caracteristice în transcrierea unui toponim străin, fără sens în limba ungară, pentru care avem numeroase alte exemple în documentele epocii» (ibid.), întrucât, după cum subliniază şi N. Drăganu, «acolo unde -l (final) se aude în maghiară este vorba de inovaţii dialectale şi nu avem a face cu formantul -l-.» (RArd, 33) ; «3. Dificultatea cea mai mare o face însă „ungurescul“ -el ; -elü ; -elv „trans“, care în realitate nu există în ungureşte şi care poate fi admis, numai dacă avem în vedere un formant -l-, latin, comun ugro-finic. Acesta însă a făcut în ungureşte o altă evoluţie care nu îl mai explică pe Erdel = erdö-el şi care îşi are originea în influenţele exercitate asupra viitoarei limbi ungureşti în Alföld» (RArd, 32). Adrian Riza mai relevă : «Dacă privim chestiunea din punct de vedere strict lingvistic, raportul dintre românescul Ardeál şi ungurescul Erdely este raportul normal dintre un cuvânt românesc originar („autohton“) şi forma aşteptată pe care o capătă el ca împrumut în limba ungară» (RArd, 33) ; «5. Un element suplimentar este adus de o veche atestare a formei româneşti într-o sursă bizantină, la cronicarul Laonic Chalcocondil (1423 – 1490), care pomeneşte Ardeálul, foarte aproape de un moment cheie pentru etimologia lui Hunfálvi (1390), în mod sistematic ca Ardelion (Ardelion), altfel spus cu vocalismul românesc. Informaţiile lui Chalcocondil privitoare la spaţiul carpato-dunărean sunt cu totul remarcabile, dovedind o foarte bună cunoaştere a realităţilor geografice, etnice, politice etc., iar utilizarea formei Ardel – este cu atât mai semnificativă cu cât (1), pe de o parte, nimic nu se opunea adoptării în greceşte a unei forme Erdel – sugerată (s-ar putea spune impusă) şi de faptul că (2), pe de altă parte, denumirea turcească, de la primele menţiuni ale Ardeálului, este Erdel, formă aşteptată în limbile turce (care au tratat consecvent în acest fel toponimele iranice cu tema ard-).» (RArd, 33; cf. REtn, 118 sqq.).

După ce „spulberă“ pseudoteoriile lingvistice ale lui Hunfálvi şi ale acoliţilor lui, Karacsony, Gombocz şi Melich, cu privire la toponimul pelasgo- > valaho-dac, Ardeál (v. RArd, 43 sq.), Adrian Riza conchide : «Românescul Ardeál (Ardeálu, Ardeliu) a fost preluat în forme care au dus normal la Erdely, inclusiv la dispariţia lui l- fără „semnificaţie morfologică“ şi normală în această poziţie. Acest -l (final), împrumutat o dată cu numele din română nu a avut niciodată în limba ungară funcţia lui trans [...]. Întâlnirea toponimului românesc cu ungurescul erdö „pădure“ nu poate fi privită nici măcar drept rezultat al unei „etimologii populare“, al unei apropieri spontane între două cuvinte cu formă apropiată, sau al încercărilor administrative de maghiarizare ca în cazul numelor de localităţi. Întreaga discuţie menită să exploateze aproximativa apropiere de formă dintre Erdély (Ardeál) şi erdö „pădure“ este opera exclusivă a filologilor şi istoricilor unguri oficiali sau influenţaţi de versiunea oficială şovină a istoriei şi reprezintă o simplă speculaţie. Transilvania, denumirea oficială a cancelariei maghiare de limbă latină, nume care nu a pătruns niciodată pe stratul popular al limbii, vehiculat numai pe cale cultă, târzie, nu are nimic a face cu denumirea populară a ţării, Ardeál, împrumutată în ungureşte ca Erdely (RArd, 37).

Dacă – prin absurd – toponimul pelasgo- >valaho-dac Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál ar fi fost zămislit în limba maghiară (oficială / de cancelarie, ori dialectală), rămâne de neînţeles efortul cancelariilor ungare / maghiare de a prepara – fie şi în limba latină – o sintagmă care să-l substituie, ca, de pildă : Ultrasilva, Transalpina, Transilvania etc. (în esenţă, semnificantul fără semnificat, cu „stranii“ reactivări de factură imperial-austro-ungară şi prin nejustificata „politică de euroregionalizare“ impusă / dictată de Uniunea Europeană României de astăzi ; toponimul pelasgo-> valaho-dac, Ardeál, încărcat cu istoria multimilenară a Daciei, desemnând în Dacia ca şi în România contemporană, moştenitoarea anticului nucleu al Daciei faimoasa regiune intracarpatică a aurului inclusiv cel de Roşia Montană ce a intrat învizorul canadiano-englez –, nu trebuie substituit de toponimul Transilvania, numele statului valah-evmezic dat de cancelariile budapestano-vieneze). Dar, după cum s-a mai spus, ungurii / maghiarii (sub Arpad, vreo şapte-opt triburi ce-şi aflaseră salvarea, în anul 895 d. H., din „menghina“ pecenego-bulgaro-moldavă ce le-a zdrobit „ţara“ lor de la Atelkuz, dintre Volga şi Don), înrădăcinându-se în Dacia de Vest (provincia Pannonia, în anul 896) – nu prin „cuceriri“ (fabricate de tardiv-evmezice cancelarii ale regilor unguri), ci prin voinţa împăratului bizantin, Leon al VI-lea, prin încuscriri / înrudiri cu „duci“ valahi (fiul lui Arpad, Zultes, se căsătoreşte cu fiica lui Monu Măruţ / Menumorut, primind şi un teritoriu nord-dunăreano-tisian ca zestre), ori cu puternici regi / împăraţi valahi (regele ungur, Bela al IV-lea, în calitate de socru al împăratului valah Ioan al II-lea Asan, primeşte „în grijă“ Ardealul / Transilvania), prin papii de la Roma şi Catolica Biserică („încoronatoarea“ multor „regi apostolici“ din Ungaria, inclusiv a valahului Matei Corvin) etc. –, au preluat de la autohtonii pelasgi > valahi dunăreano-tisieni majoritatea hidronimelor, toponimelor etc. (v. supra, III-f, 2).

 

IV) De la hidronimul pelasgo- > valaho-dac, Aluta > Olt, la toponimul Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál. Înainte de a trece la analiza semnificanţilor pelasgo- > valaho-daci (hidronime / toponime) Arutéla, Lotru etc., trebuie precizat că hidronimul pelasgo- > valaho-dac, Alúta (Al[l]úta), „semnificantul-bază“, este atestat – încă din orizontul anului 150 d. H. – de Ptolemeu, vestitul geograf / astronom din Alexandria Egiptului, în celebra-i lucrare, Îndreptarul geografic, unde – abordând „cotiturile“ Dunării, sacrul fluviu al Daciei – subliniază : «...cotitura spre vărsarea râului Aluta, care porneşte de la miazănoapte şi curge prin Dacia [are gradele] 500 15 – 440...» (Fontes, I, 543). Neschimbat aflăm acest hidronim din Dacia, Aluta, şi în anul 551, când Iordanes îşi redactează Getica (cf. IorGet, 29 / Fontes, II, 418).

 

IV-a) De la anticul hidronim pelasgo- > valaho-dac, Alúta (Allúta < Allóta < Alláta), la hidronimul de azi, Olt, şi la toponimul Oltenia. Dacă avem în vedere „triunghiul roirii vocalice“, trebuie să subliniem că forma arhaică a hidronimului pelasgo- > valaho-dac din orizontul anului 150 d. H., Aluta (desigur, trisilabic, vând vocala rotunjit-posterior-închisă accentuată, -ú-, şi sonanta lichidă laterală dental-sonoră „geminată“, -ll-, căci de n-ar fi fost astfel, după, ori în vremea dominaţiei imperial romane peste Dacia, simplul şi intervocalicul -l- s-ar fi transformat în -r-, ca în diminutivul Arutéla şi Allúta n-ar fi evoluat în Olt, ci în Ort), a descins dintr-o formă intermediară, anterioară acesteia cu trei-patru secole, Allóta, formă ce, în secolul în care Herodot (484 – 425 î. H.) îşi caligrafia Istoriile (IV, 49), era, desigur, Alláta (Aλλάτα) ; forma aceasta este confirmată indirect şi de „metatezarea“ (între nenumărate altele) şi apoi de „confundarea sistematică“ a numelui de râu pelasgo- > valaho-dac Alláta / Aλλάτα cu grecescul nume de titan, Atlas / Aτλάς, „metateză“ / „confuzie sistematică“, specifică tardivelor şcoli greceşti de copişti (nu întâmplător după vreo jumătate de mileniu de la moartea lui Herodot, căci de pe-atunci împăratul Romei, Traian, a dat ordin ca numele Daciei să fie scos din istorii – cf. Fontes, I, 33 sq. / HIst, I, 329).

În afara celor semnalate din orizontul anului 150 d. H., în lucrarea legilor lingvistice asupra hidronimului pelasgo- > valaho-dac, Al[l]úta, dar de dincoace de orizontul anului 551, mai relevăm : în semnificantul trisilabic, Al-[l]ú-ta, accentuata vocală rotunjită, posterior-închisă, -ú- , din silaba a doua, acţionează asupra vocalei iniţiale a maximei aperturi A-, „închizând-o“ în posterior-mijlocia O-; asupra semnificantului / hidronimului Ol-[l]ú-ta îşi arată apoi lucrarealegea economiei de semnificant (cf. PTDelrc, 239 sqq.), vocala finală (desinenţa de masculin, ca în bradua / Bradua, Burebista etc.) cunoscând apocopa, numele reducându-se totodată la două silabe, ceea ce duce şi la deplasarea accentului pe vocala iniţială Ó- (ca în rostirea de azi), ajungându-se la forma Ól[l]ut ; şi pe la începutul perioadei evmezice (ca şi în cazul bisilabicului, de-acum, bradu / Bradu – cf. PTTab, 2; REtn, 268 sq. / BVoc), hidronimul bisilabic, Ól[l]ut, înregistrează din nou lucrarea legii economiei de semnificant ; de data asta, prin sincoparea lui -u-, hidronimul devine monosilabicul Olt, aşa cu ne este cunoscut şi astăzi.

De la Al[l]úta, prin derivare cu sufixul pelasgo- > valaho-dac -éna (ca şi în cazul arhaic Morisena < Maris + -ena / „Mureşeana – cf. OSr, 75), la care s-a alipit desinenţa de feminin-singular, -ia, a rezultat toponimul Al[l]u-taénia  (< Allúta- + -éna + -ia) > Ol[l]uténia > Olténia („Ţara Oltului“ – la început, de la izvoarele Oltului până la vărsarea-i în Dunăre, când conducător administrativ, adică „ban“, era un Alutuon > Lytuon ; de pe-atunci ardelenii de pe Oltul Superior, ca şi astăzi, se mai numesc şi olteni ; „înjumătăţirea“ – în Ardeál şi în Oltenia ca în timpurile noastre – se petrece după ce dava / castrul Arutéla încetează să mai fie administrativ-militară „capitală“ / „bănie“). Din hidronimul pelasgo- > valaho-dac, Al[l]úta / Olt, se relevă – în România de azi – o bogată toponimie : Olteanca (Mehedinţi), Olteanca (Teleorman), Olteanca (Olteanca-Găvile / Olteanca-Lădeşti, din judeţul Vâlcea), Olteanu (jud. Gorj), Olteneşti (Vaslui), Olteni (jud. Alba), Olteni (Covasna), Olteni (Constanţa), Olteni (Olteni-Ulieşti / Olteni-Lucieni, jud. Dâmboviţa), Olteni (Ilfov), Olteni (Prahova), Olteni (Teleorman), Olteni (Vâlcea), Olteni (Vrancea), Olteţ (Braşov), Olteţani (Vâlcea), Olteţu (Vâlcea), Oltina (Constanţa), Oltina (Ilfov), Oltişoru (Olt) etc. (cf. CPLR, 70).

 

IV-b) De la hidronimul Al[l]úta, la hidronimul / toponimul Arutéla, apoi la hidronimul Lotru şi la apelativul lotru („hoţ de drumul mare al aurului Daciei“). O pereche hidronimică de mare mic se relevă peste milenii şi în Al[l]úta > OltAlutéla / Arutéla > Lotru, graţie unei tradiţii decurgând din „oralitatea cultă“ promovată de şcolile Zalmoxianismului – monoteistă religie ce avea în panoul său central, după cum s-a mai subliniat, nu triada / treimea ca în Creştinism, ci tetrada sacrelor perechi : Samos / „Soare-Moş“ – Dacia / Dochia şi Soare Lună („reverberând“ în plan teluric „absolutul cuplu“, Făt-Frumos Cosânzeana). 

Aşadar, după tradiţia hidronimic-zalmoxiană din Dacia, importantul râu-cale-a-aurului, Al[l]úta, dă numele său, diminutivat, celui mai valoros afluent pe care-l are printre minele de aur ale lumii antice, Al[l]utéla < Al[l]ú-ta + suf. dim. -éla. Apoi, tradiţia antică din Dacia, dar, de data asta, cea toponimic-zalmoxiană, cerea ca dava „primă“, „cea veche“, „cea de sus“, de la confluenţa cu sacrul râu, să-şi însuşească numele afluentului, Al[l]utéla, şi dacă, în funcţie de strategiile istorice ale locului, apărea (neapărat), mai sus („mai la deal“), ori mai jos („mai la vale“), vreo nouă, „tânără“ davă, atunci toponimul îngăduia alăturarea determinativului poziţional (faţă de dava veche).   

Deosebit de interesantă – datorită „meteorologiei vremurilor“ antice şi evmezice din arealul râului Al[l]úta > Olt – este şi lucrarea legilor lingvistice în hidronimul Al[l]utéla (Oltul „mic“, dar nu Să-Lotru-uc-el-ul > Sălătru-celul, afluentul sărat, de la Călimăneşti, nici Olteţul, din aval de oraşul Slatina, nici Lotrioara / Lotrişorul, ci Lotrul din amonte de Cozia, Lotru ce se varsă în marele Olt, în dreptul oraşului Brezoi ; într-adevăr, şi aceste derivate se relevă tot în sacre perechi dacice, adică hidronimic-zalmoxiene : de „masculin – feminin“, LotruLotriţa / Lotrioara (fig. 14, infra) şi de „mare – mic“, Lotru Lotrişor etc.).

 

 

 

Fig. 14. Lotriţa (< *Arutelida) / Lotrioara ce formează „pereche“ hidronimic-zalmoxiană cu Arutéla > Lotru.

 

Reamintim că din arhaicul, pelasgo- > valaho-dacul sufix diminutival -éla (aşa cum este atestat încă din orizontul anului 50 d. H. şi la numele de cogaionice / sarmisegetusane plante medicinale – cf. PTZpl, I, 29), a rezultat contemporan-valahicul sufix -él (prin apocopa desinenţei masculine -a) ; după cum cu multă lejeritate se vede, hidronimul pelasgo- > valaho-dac, Al[l]úta (trisilabic, cu „geminata -ll-“ şi cu accentuat-rotunjita posterior-închisă -ú-) permite „altoiul“ sufixal-diminutival -éla şi – pe tetrasilabicul semnificant „nou-afluenţial“ – deplasarea accentului de pe -ú- pe vocala nerotunjită, anterior-mijlocie, -é-Al[l]utéla („Lotru“), ceea ce antrenează : a) nu neapărat pe fondul „interferenţial“ al bazelor de articulare pelasgo- > valaho-dacă şi romană / latină, dintre anii 106 d. H. şi 138 d. H., sonanta lichidă din sufix acţionează asupra sonantei lichide „geminate“ din radical, „înjumătăţind-o“ şi permiţând „vibrantizarea“ dental-sonoră a acesteia, transformarea în -r- : Al[l]utéla > Alutéla > Arutéla (-l- > -r-) ; b) lichida sonantă vibrantă dental-sonoră, -r-, atât din hidronim (Arutéla / Lotru) cât şi din toponim (dava / castrul Arutéla), determină păstrarea nealterată a vocalei iniţiale, A-, din Arutéla, cel puţin pe segmentul temporal dintre orizonturile anilor 106 d. H. (anul căderii Sarmisegetusei / Daciei Nord-Dunărene în jugul Imperiului Roman) şi 258 d. H., când, sub regele / împăratul Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, Dacia (Nord-Dunăreană şi Sud-Dunăreană – cf. PTDR, 29 sqq.) se desprinde din Imperiul Roman, redevenind independentă, când Dacia amissa est (după cum certifică şi Istoria Augustă – cf. SHA, 108 sq., apud Fontes, II,104 sq. / PTDR, 28 sq.).

Dacă toponimul Arutéla, între anii 106 şi 271 / 272 d. H., fusese pe buzele tuturor, pentru că desemna cea mai importantă davă, cel mai important castru, de pe drumul aurului din Dacia până la Roma, şi dacă în respectiva perioadă de glorie / „apogeu“ numele-i faimos înregistrase extinderea-i asupra întregului bazin al Oltului Superior şi apoi asupra întregii arii intracarpatice, drept Terra Aruteliensis (în ciuda administraţiei imperial romane din cele două provincii Terra / Dacia Porolissensis şi Terra / Dacia Apulensis), dacă între anii 106 şi 271 / 272 d. H., toponimul Arutéla evolua deja într-o direcţie proprie – Arutela > Arudela > Arudeal > Ardeál – (v. IV-c, infra), desigur, după ieşirea davei / castrului Arutela din istorie, „din peisaj“, după ce dispare fizic din arie, „din defileu“, în primul rând, datorită nenumăratelor valuri de migratori euro-asiatici în acută căutare de aur, în secundul rând, datorită diminuării până la barbarie a „economiei aurului“ ; şi când toponimul Arutéla iese din „panoul lexical central“, rămân „lucrările veşniciei“ şi ale legilor lingvistice doar în seama hidronimului Arutéla, desemnând afluentul pe-a cărui vale sunt mine de aur, comori de nestemate („lotrit“ – cf. DEX-75, 508) etc., ce au magnetizat / electrizat interesele lumii din antichitate până în prezent.

Şi dincoace de orizontul secolului al III-lea, lucrarea legilor fonetice întruevoluţia hidronimului Arutéla > Lotru (v. fig. 15, b / a, infra) se intersectează / corelează cu lucrarea aceloraşi legi asupra „hidronimului major“, Allútua > Olt. Mai întâi, legea economiei de semnificant reduce hidronimul Arutéla, prin apocopa lui -a (ce făcea „cumpănă“ în rostire cu iniţiala A-), la trei silabe, Arutél ; accentuata vocală nerotunjită, anterior-mijlocie, -é-, acţionează întâi aupra vocalei rotunjite, închisă posterior, -ú-, deschizând-o în posterior-mijlocia -o-, şi apoi, „cu ajutorul primit“, asupra vocalei maximei aperturi, A-, „închizând-o“ în – de data asta – iniţiala posterior-mijlocie, O-, fenomen ce duce la o „alternanţă“ între sonanta lichidă vibrantă, -r-, şi lichida sonantă laterală, -l-, Orotél > Olotel, substantiv / hidronim ce, la primirea articolului hotărât singular, -ul, a facilitat metateza : Orotelul / Ol[l]otelul > Olotrelu.

 

a)

b)

 

Fig. 15. Arutéla > Lotru şi auros-mirifica lui vale – afluent al râului Al[l]úta (Olt) : a) pietrişiul cu aur de Arutéla > Lotru ; b) apa de Arutéla > Lotru pentru lumina de aur (apud W. ro / Vâlcea Turistică – wwwvalceaturistica.ro).

 

Din această formă a hidronimului, obţinută prin metateză – dedusă / observată mai întâi de A. D. Xenopol (cf. XIRD, I, 153 sq.) –, Olotrelu, s-a ajuns – prin afereză – la Lotrelu şi apoi – în perioada migraţiilor euro-asiatice şi în epoca evmezică, pe măsură ce pe Valea Olotrelului > Lotrelului a crescut vertiginos numărul căutătorilor de aur şi al „bandiţilor“ / „jefuitorilor“, adică numărul de lotreli > lotrei / lotri (încât apelativul a intrat în sinonimie cu termenul hoţ [de drumul mare] / bandit – cf. DEX-75, 508) şi pe măsură ce vorbitorii de limbă pelasgă > valahă din acele timpuri au „uitat“ / „pierdut“ înţelesul dat de diminutivarea cu -éla > -él –, hidronimul („sincopat“ ca şi apelativul) a devenit, desigur, Lotru (lotru).

 

IV-c) Toponimul pelasgo- > valaho-dac Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál. Chiar dacă scade treptat, până la extincţie, strălucirea davei / castrului Arutéla de la poarta de sud a aurului Daciei Nord-Dunăreano-Pontice, dincoace de anii săi de „apogeu“, 106 – 271 / 272 d. H., rămâne prin istorii, peste epoca evmezică, până azi, faima întregului ţinut Arutéla ca Terra Aruteliensis, ca ţară a aurului dacilor, într-o primă etapă cuprinzând bazinul Oltului Superior din provincia imperial-romană Dacia Apulensis, apoi, în secunda, şi provincia Dacia Porolissensis, mai exact spus, toată aria intracarpatică a Daciei.

Permanenţa acestei realităţi economico-sociale din ţara aurului, Terra Aruteliensis / Ţara Ardeálului, şi-a pus pecetea şi pe lucrarea legilor fonetice asupra semnificantului / toponimului pelasgo- > valaho-dac, Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál.

Prin acţiunea legii economiei de semnificant, tetrasilabicul Arutéla devine bisilabicul de astăzi, Ardeál, în toate formele păstrându-se accentul în silaba cu vocala nelabială, anterior-mijlocie, -e-, ori, în ultimă instanţă, în silaba cu diftongul ascendant : 1) în perechea de oclusive dentale, datorită sonantei lichide vibrante, -r-, consoana surdă, -t-, se transformă în consoană dental-sonoră, -d-, semnificantul înfăţişându-se drept Arudéla ;

2) în noua formă, Arudéla, interacţiunea dintre vocalele de maximă apertură, iniţială şi finală, duce la diftongarea ascendentă a lui -é- în --, semnificantul schimbându-se în Arudeála ;

3) vorbitorii pelasgi > valahi, nemaipercepând „diminutivalitatea“ (din -éla, datorită diftongării), acceptă apocopa lui -a, toponimul – în spiritul legii economiei de semnificant – devenind Arudeál ;

4) şi, în ultimă instanţă, intervine din nou legea economiei de semnificant, toponimul trecând la „regim bisilabic“ o dată cu „sincoparea“ vocalei bilabiale posterior-închise, -u- : Ardeál.

Desemnând provincia / „ţara“ aurului Daciei, toponimul Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál are „încărcătură semantic-sincretică“ aparte ; radicalul – ca şi în hidronim – reverberează înţelesul-pivot de davă naturală, de râu, de pământ, de ţinut (ţară / provincie) unde creşte“ / „înmugureşte aur, inducţia autoproiectându-l – dinspre multimilanare istorii – chiar şi în câmpul cromatic al „aurului verzui / verzuriu“, poate, pentru că „se întemeiază“ şi pe realitatea arhicunoscută deja : aurul pelasgo- > valaho-dacilor din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál – după cum ne încredinţează arheologul / istoricul Ion Horaţiu Crişan – «conţine mult argint (în medie 25 – 26 la sută) şi de aceea este de culoare deschisă, uşor verzuie, fapt care înlesneşte recunoaşterea lui». Poate şi pentru că proporţia aur-argint este sacră, derivată din monoteismul tetradic al Zalmoxianismului, dinspre perechea sacră secundă, Soare / So-Ares („tânăr / războinic“ – în dominantă-Yang, cu „75 la sută aur“) – Lună („sora soarelui, spuma laptelui“ – în dominantă-Yin, cu „25 la sută argint“), pentru că nobilul metal din Arutéla > Arudéla > Arudeál > Ardeál se găseşte «sub toate formele sale : în filoane – aur primar, în sedimente rezultate din dezagregarea rocilor aurifere, în diluviuni şi aluviuni» (CS, 335).

 

Fig. 15. Gaia psihopompă – „stăpâna Aerului, a Apei şi a Pământului“ de pe coiful de aur al Cavalerului Zalmoxian, descoperit în Dacia Nord-Dunăreană, la Peretu-România.

 

 

 

 

Ion PACHIA-TATOMIRESCU

 SIGLE (cifra de după siglă indică volumul unde-i cazul şi pagina de referinţă):

 

BVoc = Grigore Brâncuş, Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

CPLR = Codul poştal al localităţilor din R.S.R., Bucureşti, Ed. Direcţia Generală a Poştelor şi Telecomunicaţiilor, 1974.

CS = Ion Horaţiu Crişan, Spiritualitatea Geto-Dacilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1986.

DEX-75 = Dicţionarul explicativ al limbii române, Bucureşti, Editura A-cademiei Române, 1975.

DMID = Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

Fontes, I = Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus – comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. Ştefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.

Fontes, II = Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 – publicate de : Haralambie Mihăescu, Gheorghe Ştefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

GCiv = Marija Gimbutas, Civilizaţie şi cultură (traducere de Sorin Paliga ; prefaţă şi note de Radu Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1989.

GIrva = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, Editura Albatros, 1971.

HIst, I, II = Herodot, Istorii, I / II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-Ştef), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 196l / 1964.

IorGet = Iordanes, De origine actibusque Getarum / Despre originea şi faptele Geţilor (ediţie bilingvă, latină – română ; traducere : David Popescu ; îngrijirea ediţiei, studiul introductiv şi note : Gabriel Gheorghe), Bucureşti, Editura Fundaţiei Gândirea, 2001.

MIMS = Mircea Muşat, Izvoare şi mărturii străine despre strămoşii poporului român, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.

MKP = Paul MacKendrick, The Dacian Stones Speak (The University of North Carolina Press, 1975) / Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978.

NBesch = J. F. Neigebaur, Beschreibung der Moldau und Walachei, Breslau, Joh. Urban Kern, 1854.

OSr = Ştefan Olteanu, Societatea românească la cumpănă de milenii (secolele VIII XI), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

PDac = Vasile Pârvan, Dacia civilizaţiile antice din ţările carpato-danubiene („ediţia a cincea, revăzută şi adăogată“ ; traducere după originalul manuscris francez inedit, note şi îngrijire ştiinţifică de Radu Vulpe), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972.

PGet = Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei – ediţie, note, postfaţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.

PTDelrc = Ion Pachia-Tatomirescu, Dicţionar estetico-literar, lingvistic, religios, de teoria comunicaţiei..., Timişoara, Editura Aethicus, 2003, 504 pagini.

PTDR = Ion Pachia-Tatomirescu, Dacia (Dacoromânia) lui Regalian / Regalianus’ Dacia (Dacoromania) – The Independent State of Dacia / Dacoromania (258 270), Founded by Regalianus, the Great Grandson of the Hero-King Decebalus (traducerea în limba engleză de Gabriela Pachia), Timişoara, Editura Aethicus, 1998.

PTIR, I = Ion Pachia-Tatomirescu, Istoria religiilor, vol. I (Din paleolitic / neolitic, prin Zalmoxianism, până în Creştinismul Cosmic al Valahilor / Dacoromânilor), Timişoara, Editura Aethicus, 2001.

PTMar = Ion Pachia-Tatomirescu, Maramaris / Maramarisia (Maramureş) – Ţara Dacilor Mari (Magni), de pe Mureşul Mare / Tisa, în revista Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni, Clio, Timişoara, anul II, nr. 4 – 5 / mai – iunie, 1993, p. 2.

PTTab = Ion Pachia-Tatomirescu, Viaţa Daciei (Dacoromâniei) reflectată în tablele / tabulele cerate din Ardeal..., în Clio (Timişoara), anul II, nr. 3 – 4 / martie – aprilie, 1993, p. 2.

PTZpl, I, II   = Ion Pachia-Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

RArd, XII = Adrian Riza, Ardeálul, XII, în revista Transilvania (Sibiu), anul XII (LXXXIX), nr. 11, 1983, pp. 27 – 37.

REl = I. I. Russu, Elemente traco-getice în Imperiul Roman şi în Byzantium, Bucureşti, Editura Academiei R. S. România, 1976.

REtn = I. I. Russu, Etnogeneza Românilor – fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

SHA = Scriptores Historiae Augustae, edidit Ernestus Hohl, vol. I – II, Editio stereotypa correctior addenda et corrigenda adiecerunt Ch. Samberger et W. Seyfarth, Teubner, Leipzig, 1965.

W. ro = Wikipedia – enciclopedie liberă, Bucureşti, 2012.

XIRD, I = Acad. A. D. Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. I (Dacia ante-romană şi Dacia romană – 513 înainte de Hristos – 270 după Hr.), Bucureşti, Editura Librăriei Şcoalelor C. Sfetea, 1913.*

____________________________________

* Variante ale studiului de faţă – Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál – au văzut până în prezent lumina tiparului în ziarele / revistele : (I) Renaşterea bănăţeană (ISSN 1221-4051), Timişoara, nr. 707, 27 iunie 1992, p. 9 (sub titlul : Ardeál < Arutéla / Arudela – o ipoteză etimologică) ; (II) Clio (revista Asociaţiei Istoricilor Bănăţeni), Timişoara, anul III, nr. 1, 1994, p. 2 (titlu : Toponimie dacoromânească arhaică : Arutéla, Terra Aruteliensis / Arudeliensis Ardeál, Ţara Ardelenilor / Ardeálului, Moldadava / Moldova etc.) ; (III) Transilvania (ISSN 0255-0539), Sibiu, serie nouă, anul XXXII (CVIII), nr. 8 – 9, 2003, pp. 82 – 89 (titlu : Arutéla / Arudela – Terra Aruteliensis / Arudeliensis – Arudeal / Ardeál – Ţara Ardelenilor / Ţara Ardeálului) ; (IV) Anuarul de martie (ISSN 1842-0974), Timişoara, an II, nr. 2, martie 2007, pp. 348 – 368 (titlu : Arutéla / Arudela – Terra Arutéla / Aruteliensis – Arudeal / Ardeál – Ţara Ardeál / Ardelenilor) ; etc. ; în „întregul variantei definitive“, Distinsul Receptor poate cerceta Arutéla > Arudela > Arudeal > Ardeál în volumul lui Ion Pachia-Tatomirescu, «La început fost-au sâga, sîgetul, siginii, apoi Sarmisegetusa…», Timişoara, Waldpress (ISBN 978-606-614-014-0), 2012, pp. 5 – 38.