România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dezrobirea Ardealului – Armata Română de la Turtucaia la ocuparea Budapestei

 

•Scurtă incursiune în istorie

Despre ziua de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia, despre derularea evenimentelor politice care au dus la acest apogeu al evoluţiei istorice a românilor până la constituirea României Mari am scris mult în paginile ziarului „Unirea”. S-a scris mai puţin în pagini de ziar despre evoluţia evenimentelor militare, de la intrarea României în război alături de Antanta, până la încheierea Primului Război Mondial. Ştim că în drum spre Alba Iulia, pentru a participa la Marea Adunare Naţională, stegarul Ion Arion a fost împuşcat mortal, în gara Teiuş, de militari germani dintr-o garnitură trasă pe o linie din acea gară. Ştim că pentru apărarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia la 1 Decembrie 1918, căpitanul Florian Medrea a reuşit să organizeze în timp record un corp de peste 3000 de gardişti înarmaţi a căror sarcină nu era numai ordinea publică într-o adunare de cca. 100.000 de oameni, ci, mai ales, apărarea oraşului. Doar din aceste două elemente ne putem da seama că din punct de vedere militar, situaţia în Transilvania lunii decembrie 1918 nu era limpede deloc, chiar dacă, teoretic, Primul Răboi Mondial se terminase la 11 noiembrie 1918, prin semnarea armistiţiului de la Compiegne între Antanta şi Puterile Centrale. De fapt, starea de război a continuat vreo câteva luni după această dată. În Transilvania momentului Unirii cu România, aveam trupe ale Puterilor Centrale în retragere, trupe româneşti care înaintau spre preluarea teritoriului şi soldaţi din armata austro-ungară care se întorceau acasă, asemenea căpitanului Florian Medrea şi care doreau să participe la evenimentele în desfăşurare. O situaţie complicată. De aceea, cred că o scurtă incursiune, pentru publicul larg, în desluşirea acestor aspecte merită făcută, acum, la 104 ani de la Marea Unire.

Războiul pentru Transilvania s-a purtat în două faze: 1916 – după intrarea României în război alături de Puterile Antantei, şi campania din noiembrie 1918 – primăvara anului 1919.

• Campania din 1916

Între 28 august – octombrie 1916, armata română intră în Transilvania prin trecătorile Carpaţilor şi se poartă lupte la Braşov, Sibiu, Praid-Sovata, Oituz, Predeal, Câmpulung, dar rezultatul acestora nu este unul bun, maşinăria germană de război fiind mai eficientă decât era armata română la acea vreme. Lipsa dotării, a instruirii eficiente nu au putut fi compensate de eroismul soldaţilor. Aşa că armata română intră în defensivă şi în luna octombrie se retrage din Transilvania. Retragerea a fost determinată şi de înfrângerea suferită la Turtucaia de armatele română şi rusă (încă ţaristă), din partea trupelor germane şi bulgare (aliate în cadul Puterilor Centrale). Înfrângerea de la Turtucaia are printre cauze şi neputinţa forţelor Antantei cantonate în Grecia de a deschide un al doilea front în Bulgaria, ceea ce a dat posibilitatea germanilor şi bulgarilor să-şi concentreze toată puterea spre Dobrogea. Aceste înfrângeri vor determina Franţa să trimită în România misiunea militară condusă de generalul Henri Berthelot şi care a contribuit ulterior la reconstruirea armatei române.

Revenind la campania anului 1916, în luna noiembrie armata română era în retragere pe toate fronturile. Puterile Centrale înaintând din două direcţii, au ocupat Craiova, Constanţa, ameninţând Bucureştiul. Autorităţile române refuză să capituleze şi administraţia se retrage la Iaşi. Ultimul politician important care a plecat din Bucureşti a fost Ionel Brătianu, la 3 decembrie 1916, iar armata germană intra în Bucureşti la 6 decembrie, avansând apoi spre Moldova şi atingând Focşaniul. Peste iarnă ofensiva germană este oprită, ceea ce dă un răgaz autorităţilor române instalate la Iaşi.         

Anul 1917 este unul foarte dificil. Din ianuarie până în iunie 1917, cu ajutorul generalului Berthelot, are loc un proces rapid de refacere a armatei române. Astfel, ea a putut să se angajeze în vara anului 1917 în bătălii celebre ca cele de la Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, care, totuşi, nu au putut schimba radical situaţia militară a ţării, cu atât mai mult cu cât colaborarea cu armata rusă a fost pusă sub semnul întrebării odată cu declanşarea revoluţiei bolşevice în Rusia la 7 noiembrie 1917. Este ilustrativă pentru situaţia fluidă şi periculoasă creată, împrejurarea că militarii ruşi încartiruiţi la Socola, lângă Iaşi, influenţaţi de comisari bolşevici care împânziseră armata ţarului, şi încercau să bolşevizeze şi armata română, îşi propuseseră să folosească tunuri pentru a ataca Iaşiul, sediul guvernului României la acea vreme. Prin negocieri conduse de Brătianu s-a reuşit dezamorsarea situaţiei şi ruşilor li s-a permis să treacă Prutul, în Basarabia. De fapt, consecinţă a revoluţiei bolşevice, întregul front de Est se prăbuşea, astfel încât victoriile de la Mărăşeşti, Mărăşti, Oituz nu au putut fi fructificate. Mai grav, la insistenţa inclusiv financiară a Germaniei, în 3 martie 1918, la Brest-Litovsk se încheie un tratat de pace între Puterile Centrale şi Rusia, marcând retragerea Rusiei din război. Astfel, România rămânea singură pe Frontul de Est. Consecinţa pentru România a fost o creştere a presiunii asupra armatei sale, ceea ce a dus la pacea de la Buftea – Bucureşti, 5 martie 1918, un tratat de pace ratificat de Parlamentul României, dar niciodată promulgat de regele Ferdinand. În acest context al prăbuşirii frontului de Est, apare declaraţia de autodeterminare şi separare a tuturor poparelor a guvernului sovietic. Astfel, apare Ucraina ca naţiune autodeterminată, recunoscută imediat de Austro-Ungaria (în ciuda faptului că Imperiul Austro-Ungar stăpânea teritorii locuite de ucraineni, de exemplu Galiţia). Nu putem trece mai departe fără a sublinia că şi Basarabia a profitat de acel principiu al autodeterminării popoarelor, proclamând unirea cu România la 27 martie/9 aprilie 1918.

Respiroul pentru România a venit odată cu intrarea SUA în război alături de Antanta, în 6 aprilie 1917, astfel încât învingătoare pe Frontul de Est, Puterile Centrale au trebuit acum să se întoarcă spre Frontul de Vest, ceea ce a anulat beneficiile militare pentru Puterile Centrale ale Tratatului de la Brest –Litovsk. Astfel, armatele Austro-Ungare au început să cedeze şi pe acest front.

•A doua campanie militară în Transilvania

Am ajuns astfel în toamna târzie a anului 1918. Sub imperiul principiului autodeterminării popoarelor declarat de guvernul sovietic şi aplicat deja de Ucraina şi Basarabia, dar şi al celor 14 puncte din Declaraţia preşedintelui SUA, Woodrow Wilson, mai ales al punctului 10 care prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza principiului autdeterminării naţionalităţilor, românii se pregăteau de reluarea operaţiunilor militare în Transilvania. Desigur, aceste operaţiuni depindeau şi de rezulatatul acţiunilor politice premergătoare Marii Uniri şi al Adunării de la Alba Iulia înseşi.

Cum am arătat, pentru apărarea Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, căpitanul Florian Medrea a organizat apărarea oraşului prin gărzi naţionale, dar astfel de gărzi naţionale au fost înfiinţate şi în alte localităţi din Transilvania. Pregătindu-se pentru a veni în sprijinul românilor ardeleni, în luna noiembrie 1918, Divziile a VII-a şi a I-a de Vânători au  fost întărite şi mutate spre Transilvania. Divizia a VII-a a intrat în Transilvania dinspre Moldova punând stăpânire pe calea ferată a Mureşului superior, în timp ce Divizia I a pus stăpânire pe Valea Oltului superior pe la Carpaţii de Curbură. Oficial, războiul se terminase la 11 noiembrie 1918 şi trupele germane şi austro-ungare se aflau în retragere, fiind înlocuite de armatele române, dar ritmul era lent pentru că Unirea Transilvaniei cu România nu fusese declarată încă. Până la sfârşitul lunii noiembrie Divizia a VII-a ocupase partea de nord a districtului Ciuc, districtul Mureş-Turda şi partea de sud a districtului Bistriţa. Divizia I-a ocupase partea de sud a districtului Ciuc, districtele Odorheiu şi Braşov, precum şi partea de est a districtelor Târnava Mare şi Târnava Mică. Cu acestea, suprafaţa care putea fi acoperită de aceste două prime divizii trimise în Transilvania ajunsese la maximum. De aceea, la 1 Decembrie 1918 apărarea oraşului Aba Iulia şi a Marii Adunări Naţionale cădea numai şi numai în sarcina Gărzilor Naţionale.

O a treia divizie, Divizia a II-a de Vânători, avea să ocupe Valea Jiului, ajungând pănă la Teiuş în primele zile ale lunii decembrie, după Marea Adunare Naţională.

Dar, chiar şi aşa, Puterile Antantei nu au dat undă verde Armatei Române să treacă linia Mureşului decât în primăvara anului 1919. Au fost câteva luni de tensiune şi incertitudine în Transilvania, mai ales că la Budapesta se desfăşura o revoluţie proletară cu profunde influenţe bolşevice, astfel încât la conducerea statului ungar ajunge Bela Kun. El era determinat să împiedice dezmembrarea Ungariei chiar şi prin mijloace militare, acum că Ungaria (tot urmare a principiului autodeterminării) nu mai depindea de deciziile luate la Viena.

Cu excepţia Franţei, Puterile Antantei minimizau necesitatea instalării Armatei Române în întreaga Transilvanie. Să nu uităm că tratetele de pace care încheiau Primul Război Mondial şi care aveau să stabilească graniţele şi condiţiile de pace nu fuseseră încă semnate! Era în vigoare armistiţiul de la Compiegne! Aceasta reticenţă a puterilor Antantei a permis ocuparea de către armata maghiară a lui Bela Kun, a spaţiului din Transilvania neocupat de Armata Română. De-abia la 19 martie 1919, Consiliul Militar Interaliat de la Paris cerea retragerea armatei maghiare din Transilvania pe linia de demarcaţie Satu Mare – Oradea – Arad. Cum am spus, Bela Kun era decis să se opună chiar şi militar dezmembrării Ungariei. Ceea ce a dus la conflict între armatele maghiare şi Armata Română.

Între 16 – 18 aprilie 1919, Armata Română respinge în Munţii Apuseni un atac maghiar. Intră în ofensivă şi la 1 mai 1919 atinge râul Tisa pe care-l forţează la sfârşitul lunii iulie – începutul lunii august. Biruitori, românii vor ajuge până la Budapesta, pe care o vor stăpâni până în luna noiembrie 1919.

 

Anca DINICĂ

Armata română 1917

Armata română în Budapesta

Români primul război mondial

Români primul război mondial