Ion Nistor –

istoric al Marii Uniri

Bucovineanul Ion Nistor (1876-1962) a fost unul dintre cei mai temeinici şi mai apreciaţi istorici ai noştri din perioada interbelică. Cărţile şi studiile lui au rămas până astăzi dintre cele mai temeinice şi mai apreciate demersuri istoriografice. Mai mult ca sigur că din această cauză, câteva dintre aceste lucrări au fost reluate în ediţii noi, unele însoţite de prefeţe demne de toată stima, fapt care a făcut ca interesul publicului larg şi al specialiştilor pentru opera sa să crească în mod simţitor. Am aminti astfel că numai în 1991 i-au fost reeditate cele două lucrări de bază ale sale privind pământurile româneşti înstrăinate, adică Bucovina şi Basarabia, prin grija lui Stelian Neagoe care a realizat îngrijirea ediţiilor şi studiile bio-bibliografice care le însoţesc (Istoria Basarabiei, apărută la Humanitas în 1991, concomitent cu o altă ediţie la Chişinău, şi Istoria Bucovinei, apărută la editura Humanitas în acelaşi an), urmate apoi de Istoria bisericii din Bucovina, în 199l, Problema ucraineană, în 1997 şi Românii şi rutenii în 2001. Mai mult, Institutul de istorie A.D. Xenopol din Iaşi a realizat în 1993 un frumos volum comemorativ, scos la împlinirea a trei decenii de la moartea istoricului şi omului de stat, care cuprinde dosarul său de docentură la Universitatea din Viena din 19ll, cât şi câteva priviri actuale asupra vieţii şi activităţii sale semnate de Ion Toderaşcu, Mihai Ştefan Ceauşu, Doina Huzdup, Lucian Năstasă şi Mihai Iacobescu. Consideraţiile pe care aceşti autori le întreprind pe aportul său istoriografic îl determină pe acad. Al. Zub să conchidă: ,,opera lui e considerabilă ca amploare, diversitate şi profunzime a analizei, cutezanţă constructivă”, izvorâtă dintr-o armonioasă împletire a gândului cu fapta, regretând de asemenea tratamentul barbar şi inuman la care a fost supus de către regimul comunist, ţinându-l ani în şir după gratii.

Anii de după 1945, marcaţi prin ocupaţia sovietică şi instaurarea în România a unui regim comunist, regim care a acceptat cu prea multă uşurinţă amputarea ţării şi diminuarea severă a spaţiului teritorial naţional tocmai cu teritoriile pentru care învăţatul istoric a luptat şi a militant pentru întoarcerea lor la sânul Patriei-Mamă a făcut din el un element incomod şi deranjant pentru noua putere. Odată cu venirea la putere a guvernului Petru Groza, a alungării monarhiei şi a înstăpânirii la conducerea ţării a unui regim aservit Moscovei, a fost eliminat din sistemul de învăţământ şi epurat din Academie şi reputatul istoric bucovinean, iar cărţile care priveau populaţia şi trecutul Basarabiei şi Bucovinei au fost puse la index, orice referire la cele două vechi teritorii româneşti au fost interzise, la fel ca pomenirea lor publică. Numele lui Ion Nistor a fost radiat din cataloage şi bibliografii, opera sa pusă la Secret, iar omul marginalizat şi anihilat cu bună ştiinţă.

În ciuda acestor restricţii de tot felul, cuvântul scris al lui Ion Nistor n-a putut fi şters cu desăvârşire din analele noastre ştiinţifice, iar adevăraţii slujitori ai Istoriei şi Adevărului au apelat la cărţile sale ori de câte ori a fost nevoie. Autoritatea sa ştiinţifică a rămas la fel de compactă şi armonioasă, cu cât, după 1990, această bogată şi variată operă a putut ieşi din nou la lumină şi judecată la adevărata sa valoare.

Neîntrecutul istoric al trecutului Basarabiei şi Bucovinei s-a născut la 4/17 august 1876 în comuna Vicovul de Sus din plasa Rădăuţi, ca fiu de ţărani. Nutrind de mic o mare râvnă pentru carte, părinţii au făcut efortul de a- l purta la şcolile germane din Rădăuţi, luându-şi în 1897 bacalaureatul. In acelaşi an devine student la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii din Cernăuţi, pe care o absolvă în 1904, după ce pierduse doi ani cu stagiul militar. Profesează mai întâi ca profesor de istorie la Suceava, apoi din 1907 la Cernăuţi, plecând în 1908 la Viena pentru doctorat, pe care îl pregăteşte prin temeinice audieri la München şi Berlin. Îşi ia doctoratul în 1911 la Viena, unde îşi susţine cu brio şi docentura, fiind al doilea docent român după Sextil Puşcariu care ţine cursuri în capitala imperiului. Desemnat pentru a face prelegeri din istoria popoarelor sud-dunărene, Ion Nistor îşi deschide cursul în toamna anului 1911 cu prelegerea Locul romanilor în istoria sud-est europeană, dând astfel importanţa cuvenită propriului său popor, pe care imperialii Habsburgi îl cunoşteau foarte bine. Însăşi teza sa de doctorat a tratat o chestiune litigioasă, având titlul Pretentiile moldovenesti asupra Pocuţiei pe care conducătorul său de doctorat, slavistul şi bizantinologul Josif Jirecek a apreciat-o foarte mult. Au urmat apoi lucrările intitulate Relaţiile comerciale externe ale Moldovei în secolele XIV, XV şi XVI şi Negoţ şi circulaţie în Moldova până la sfârşitul secolului XVI şi Sistemul vamal moldovenesc în secolele XV şi XVI. Impunându-se prin documentaţie riguroasă şi interpretare abilă, docentul Ion Nistor este numit prin decret la 14 august 1912 profesor la Universitatea din Cernăuţi, unde urma să propună aceeaşi specialitate. Peste doi ani, adică în 1914, va fi numit profesor definitiv şi tot acum membru corespondent al Academiei Române, fapt care îl va mobiliza şi mai mult pe tărâm ştiinţific. Dacă la începutul activităţii sale de istoric a fost atras mai mult de istoria comerţului, de studiul relaţiilor economice, acum va începe să acorde mai multă atenţie istoriei politice a statelor româneşti, concentrându-se în mod special asupra ţinuturilor româneşti de graniţă, adică a Bucovinei şi Basarabiei, ţinuturi care au avut mult de suferit datorită vecinătăţii unor imperii puternice şi agresive: Polonia, Rusia, Turcia, Austria. Obiectivul studiilor şi demersurilor sale din această perioadă viza cu precădere demonstrarea vechimii şi autohtonităţii populaţiei româneşti din zonă, a apartenenţei lor milenare la spiritul şi sufletul românesc ,,la un spaţiu de habitat şi cultură comun, căruia îi aparţinea de jure et de facto“. Iată câteva din titlurile lucrărilor pe care le elaborează acum. Istoricul luptei pentru drept în ţinutul Câmpulungului moldovenesc, O pagină din istoria bisericii bucovinene, Românii şi rutenii din Bucovina, Drepturile noastre asupra Hotinului, Istoria Bisericii din Bucovina şi a rostului ei naţional-cultural în viaţa românilor bucovineni etc. Prin astfel de studii, el a deschis şi mai mult ochii conaţionalilor săi asupra perspectivelor de viitor, i-a înarmat cu cunoştinţe sigure despre trecutul lor, le-a întărit credinţa şi conştiinţa.

 Evenimentele primului război mondial l-au găsit prin urmare pregătit şi dornic de acţiune. Deşi refugiat la Huşi, apoi la Iaşi, va semna la 7 ianuarie 1917 declaraţia de război pe care Comitetul Naţional al românilor refugiaţi din Austro-Ungaria o adresează acesteia şi participă în iulie acelaşi an la constituirea Misiunii Române în Bucovina. Sub impresia declaraţiei wilsoniene, care face mare impresie printre toate popoarele asuprite din Austro-Ungaria, acestea se pregătesc pentru a ieşi din cadrele imperiului şi a-şi proclama autonomia şi autodeterminarea. S-au izbit la început de pretenţiile ruseşti care vizau şi zona Cernăuţului, dar, la insistenţele refugiaţilor basarabeni, I.C. Brătianu va interveni, determinându-i pe ruşi să renunţe la astfel de pretenţii. În tot timpul anului 1917, el va păstra o strânsă legătură cu preşedintele Comitetului refugiaţilor ardeleni care era Octavian Goga şi va continua să desfăşoare o amplă acţiune de mobilizare  pentru cauza naţională, de clarificare a poziţiilor sale şi a grupului de patrioţi din jurul lui Sextil Puşcariu. Acest lucru era absolut necesar, deoarece deputaţii români din parlamentul austriac erau divizaţi, iar unii dintre ei aveau în vedere chiar soluţii de compromis cu deputaţii ucraineni, gândindu-se la o împărţire a Bucovinei în două şi chiar propuseseră ucrainenilor o astfel de soluţie (Aurel Onciul), pe care adevăraţii fruntaşi ai naţiei nu puteau s-o accepte. Organele de presă ale bucovinenilor, precum „Glasul Bucovinei” şi „Viaţa nouă” de la Suceava au dat lămuriri celor implicaţi, arătând că locul lor era lângă fraţii ardeleni care urmau şi ei să se elibereze de sub dominaţia austriacă. La 27 octombrie 1918 la Cernăuţi se convoacă o mare adunare naţională, cu scopul de a se alege un Consiliu Naţional care să reprezinte interesele tuturor bucovinenilor. Adunarea a fost deschisă de părintele Dionisie Bejan, dorinţele celor adunaţi fiind clar şi precis formulate de Iancu Flondor, care a declarat coram publico faptul că „Constituanta hotăreşte unirea Bucovinei integrale cu celelalte ţări româneşti într-un stat naţional independent şi va purcede spre acest scop în deplină solidaritate cu românii din Transilvania şi Ungaria”. Constituanta bucovineană creată cu acest prilej dispunea de toate prerogativele unui guvern provizoriu şi, în faţa haosului şi degringoladei create în zonă de trupele austriace şi a încercărilor deputatului Aurel Onciul de a se numi administrator al Moldovei de Sus, Consiliul Naţional Bucovinean a cerut intervenţia forţelor militare româneşti. Apelului i s-a dat imediat curs la Bucureşti şi la 9 noiembrie 1918, un aeroplan românesc a difuzat o proclamaţie semnată de generalul Zadik prin care acesta anunţa că va duce la îndeplinire dorinţele bucovinenilor şi ale regelui Ferdinand, care a luat act de doleanţele lor. Ca urmare, la 11 noiembrie 1918 trupele româneşti ale generalului Zadik au intrat cu mare alai în capitala Bucovinei, fiind întâmpinate de o mare mulţime de oameni. La întrunirea care a avut loc în piaţa centrală din Cernăuţi, trupele româneşti au fost salutate de Iancu Flondor, în calitate de preşedinte al Consiliului Naţional, care a declarat alipirea Bucovinei la ţara mamă, încheindu-şi cuvântarea cu cuvintele: „Trăiască România Mare, Trăiască Bucovina, Trăiască Regele Ferdinand!”. Comitetul a adresat o telegramă Suveranului României, la care au primit imediat răspuns, care se încheia cu cuvintele: „Să dea Atotputernicul ca tot poporul din Bucovina să găsească mereu ocrotire, dreptate şi libertate sub cutele drapelului naţional”.

Citirea în public a acestei misive a determinat un entuziasm general în sânul celor prezenţi, ceea ce l-a făcut pe Iancu Flondor să adreseze o nouă telegramă Suveranului, iar acesta să răspundă cu noi cuvinte de îmbărbătare adresate Comitetului Refugiaţilor, lui Ion Nistor personal.  Acest Comitet Naţional al românilor ardeleni şi bucovineni aflători în Moldova şi Basarabia fusese întemeiat de el împreună cu Octavian Goga la întâlnirea lor din martie 1918 de la Chişinău, când, în calitate de invitat, a participat şi la şedinţa din Sfatul Ţării şi când s-a votat unirea Basarabiei cu România. A fost preludiul congresului general din l5-28 noiembrie de la Cernăuţi, când s-a votat unirea necondiţionată a Bucovinei cu România.

Recunoscându-i-se public activitatea în favoarea unirii, la 18 decembrie 1918, a fost numit secretar de stat în guvernul Ion C. Brătianu cu sarcina de a reprezenta interesele Bucovinei. Printre primele măsuri luate sunt cele care se referă la introducerea limbii române ca limbă oficială şi trecerea la înfăptuirea reformei agrare. Până în 1923 va conduce şi Partidul Democrat al Unirii, care mai apoi fuzionează cu Partidul Naţional Liberal, ceea ce –i va deschide drumul spre activitatea politică de anvergură, în 1927 fiind numit ministru al lucrărilor publice în noul guvern Brătianu, apoi în 1928 devine senator de drept şi şef al organizaţiilor liberale din Bucovina. În 1934, în guvernul liberal al lui Tătărescu va fi numit ministru al muncii, sănătăţii şi ocrotirilor sociale, după ce în 1933 fusese secretar de stat, responsabil cu problemele minorităţilor naţionale.

Activitatea politică se îmbină în cazul său în mod fericit cu activitatea didactică, deoarece, în 1920, imediat după realizarea Marii Uniri, s-a implicat în procesul de reorganizare al universităţii din Cernăuţi, fiind ales, la 24 octombrie 1920, ca rector al acestei importante universităţi, pe care o conduce timp de câţiva ani, dispunând şi de un larg sprijin ministerial, deoarece între anii 1922 şi 1926 a făcut parte, în calitate de ministru al Bucovinei, din guvernul condus de Ion C. Brătianu. Împlinind în 1937 25 de ani de activitate ştiinţifică şi didactică este omagiat de universitatea cernăuţeană, dedicându-i-se un Omagiu, la care colaborează întreg personalul didactic din învăţământul universitar bucovinean. Consultarea acestui impresionant volum ne ajută să înţelegem cât de frumos a evoluat în timp această universitate şi de ce personal ştiinţific dispunea ea, la cele patru mari facultăţi existente: Facultatea de Litere şi Filozofie, Facultatea de Drept, Facultatea de Ştiinţe şi Facultatea de Teologie. Printre cei care semnează în acest volum aniversar se numără următoarele cadre didactice. Teodor Bălan, C.G. Bedreag, C. Brătescu, Cristofor Coroamă, G. Cristescu, C-tin Damian, V. Grecu, C-tin Hurmuzache, G. Drăgănescu, Valentin Al. Georgescu, Vasile Gheorghiu, N. Grămadă, Maximilian Hacman, Dionisie Hacman, Leca Morariu, Al. Ieşean. Ionescu-Bujor, C-tin Isopescu-Grecul, Vasile Loichiţia, O. Marcu, Victor Morariu, Leca Morariu, Anton Muhldorf, Gh. Maciuc, C. Narly, Miron Niculescu, F. Netolizky, G. Onciul, C-tin Pârvulescu, Vespasian Paulicu-Burlă, Eugen I. Păunel, Ion G. Popescu, Alecu Procopovici, Simion Reli, Teofil Suciuc-Săveanu, Milan Seşan, Valerian Seşan, Octavian Ştefanovici, Erast Tarangul, Ion L. Ţuţuianu, Gr. Vrânceanu, D. Marmeliuc, Traian Chelariu, Ilie Corfus, Petru Iroaie, V. Negru, Ion L. Ţurcanu, G. Alexianu. Volumul se deschide cu câteva amintiri semnificative desprinse din scrisorile pe care sărbătoritul le-a trimis timp de mai mulţi ani prietenului său Sextil Puşcariu, precum şi cu evocarea personalităţii sale făcută de către colegul său, istoricul Vasile Grecu. E anul de maximă onoare pe care o primeşte din partea colegilor săi, deşi funcţiile profesionale şi politice nu se opresc aici. In 1939 este numit ministru al cultelor şi artelor în guvernul Tătărescu, din care demisionează în iunie 1940, în semn de protest pentru ocuparea de către sovietici a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Se stabileşte la Bucureşti în urma numirii sale ca profesor de istoria românilor la această universitate, apoi , în urma înteţirii bombardamentelor asupra capitalei, se va refugia în Haţeg, unde Academia deţinea o proprietate în comuna Fărăcădiu. La reîntoarcerea sa la Bucureşti este numit director al Bibliotecii Academiei, în cadrul acesteia profesorul desfăşurat începând cu anul 1914, când a fost ales membru corespondent, titular din 1927, o bogată muncă ştiinţifică, concretizată în numeroase cărţi, comunicări şi conferinţe ţinute sau publicate.

Din păcate, în 1948 este scos din rândul profesorilor onorifici ai Universităţii bucureştene, scos şi din Academie, arestat şi ţinut fără judecată în Penitenciarul de la Sighet până în iulie 1955. Se stinge din viaţă la 11 noiembrie 1962.

In ciuda multiplelor sale sarcini   şcolare şi  extra-şcolare, Ion Nistor este mereu prezent în câmpul cercetării istorice cu lucrări de mare şi vital interes. Scopul lui a fost înainte de toate acela de a pune în valoare vechimea şi rolul poporului roman în regiunea de la Dunăre şi Carpaţi, de a reliefa aportul acestei seminţii latine printre numeroasele popoare cu care au venit în contact: poloni, ruteni, ucraineni, tătari, turci, unguri, germani, ruşi, sârbi, bulgari, cehi şi slovaci, austrieci etc. Materialul este scos din numeroasele arhive pe care le cercetează, din multe surse străine şi româneşti. Aria de cuprindere a acestor preocupări este de asemenea extrem de diversă, începând cu  demografie, economie, comerţ, armată, cuceriri şi campanii militare, vieţi de domni şi cărturari, istoria cărţii şi a tiparului, istoria presei, istorie ecleziastică, organizare socială şi statală, diplomatică şi heraldică, epidemii de ciumă şi holeră, emigrări, călători şi privelişti europene etc.

Aşa cum am afirmat şi mai sus, Ion Nistor este înainte de toate  cel mai bun şi mai documentat istoric al Basarabiei şi Bucovinei, respectiv a pământurilor romaneşti răpite de vecini nesăţioşi şi hulpavi.  Ideea latinităţii este urmărită din cele mai vechi timpuri până în contemporaneitate (Autohtonia daco-romanilor, Ideea latinităţii în istoria romană din  „Junimea literară”, 1906), Restaurarea Daciei în sintezele diplomaţiei europene, 1939, Originea românilor din Balcani şi vlahiile din Tesalia, 1937, Temeiurile bizantine ale începuturilor organizării noastre  de stat, 1943, Legăturile cu Ohrida, 1945, Bizantinii în luptă pentru recucerirea Daciei şi Transdanuviei, 1943.  Punctul central al cercetărilor sale istorice  l-a constituit însă afirmarea legitimităţii româneşti în Basarabia şi Bucovina, de aceea despre aceste ţărişoare a elaborat şi cele mai multe lucrări. Astfel încă în 1915 publică lucrarea Bucovina sub  raportul politic şi administrativ, urmată de  Românii şi rutenii în Bucovina, 1915 şi de Istoria bisericii din Bucovina, 1916, Basarabia und Bukovina, 1939, Basarabia – pivotul politic al Moldovei voevodale, 1944, Unirea Bucovinei, 1928, Basarabia sub dominaţia românească. La douăzeci de ani de la Unire, 1928 etc.  Incursiunile în trecut sunt bazate întotdeauna pe argumente irefutabile, cum ar fi cele  ce vorbesc de Vechimea aşezărilor romaneşti dincolo de Nistru, Drepturile noastre asupra Hotinului şi Aspecte geopolitice şi culturale din Transnistria, Aşezările bulgare şi găgăuze din Transnistria, Românii transnistreni etc. Aspectele politice sunt completate cu informaţii culturale şi religioase, cu avizate incursiuni istoriografice privind activitatea în această zonă a lui Dimitrie Cantemir, Tadeu Hasdeu, a prelatului Ştefan Repta sau a medalioanelor consacrate lui Constantin Mandicevschi, Teodor Tranavschi, Eudoxiu Hurmuzachi,  Luca Cârja, Vasile Stroescu, Grigorie Vodă Ghica, A.D. Xenopol, Constantin Berariu, Octavian Gheorghian, Gheorghe Tofan, Dimitrie Onciul, Domiţian Spânul, Dimitrie Marmeliuc,  Miron Costin, Luca Arbore, Elisaveta Sturdza etc.etc.

Istoria românilor din aceste ţinuturi nu e ruptă de aceea a popoarelor vecine, cu care romanii au convieţuit sau au venit în contact. Numeroase lucrări de ale sale vizează istoria polonilor, cum ar fi: Frontiera româno-polonă, problema Pocuţiei, Campaniile bucovinene ale regelui Sobieski,  Trativele lui Mihai Viteazul  cu Polonia, Campania lui Mihai Viteazul în Pocuţia, Lagărele de la  Lenteşti şi Şerăuţi  etc. Urmează la rând ucrainenii, de care se ocupă de asemenea în mai multe rânduri, cum ar fi în Ucraina în oglinda cronicelor moldoveneşti, Problema ucraineană în lumina istoriei, Contribuţii la relaţiile dintre Moldova şi Ucraina în veacul al XVII-lea, L’origine des Ukraines de Roumanie etc., apoi cehii (Cehoslovacii şi românii, 1929), bulgarii (Bulgarii în Transilvania, 1941, Bucovinenii la Plevna, Răsunetul războiului din 1877 în Bucovina şi Basarabia, Corespondenţa lui Totleben de la Plevna, Recuperarea Cadrilaterului)  etc. Şi sârbii intră în atenţia lui prin lucrări ca Relaţiile principelui Caragheorghe cu Miloş Obrenovici, iar ungurii sunt prezenţi în lucrarea  Ungurii în Dacia Carpatică.  

Nu i-a uitat nici pe lipoveni şi nici problemele demografice ivite în acest Răsărit european în care ameninţările marilor puteri au fost întotdeauna o problemă. Totuşi studiile sale arată cu deasupra de măsură că elementul românesc a fost predominant şi că el a îngăduit numeroase  „roiri”, adică emigrări, fie spre Pocuţia, fie spre Basarabia şi ţinuturile de dincolo de Prut. In schimb, în Bucovina şi Moldova propriu-zisă întărirea elementului românesc s-a făcut în permanenţă prin emigrări din Transilvania. E o provincie românească  de prim rang spre care s-a îndreptat în permanenţă interesul său istoriografic, fie că e vorba de rapoarte consulare austriace, fie că e vorba de războaiele din zonă, de Banatul timişan şi  aspecte din lupta romanilor pentru dezrobire la 1848.

O contribuţie cu totul remarcabilă este scrierea sa despre Unirea Bucovinei, studiu de o mare valoare documentară şi interpretativă, apărut în 1928, la împlinirea a zece ani de viaţă ai României întregite, pe care avem plăcerea să-l vedem din nou reeditat, ca un omagiu adus zilei de 24 Ianuarie 2010. Studiul reconstituie pe bază de documente şi de propriile sale amintiri, ca unul ce a fost implicat în întregul proces de unificare, împrejurările şi oamenii care s-au implicat în acest măreţ act. Nimic nu e uitat, nimic nu e diminuat şi nimic din tumultul şi trăirea intensivă a evenimentelor nu e ştirbită de relatarea sa vie, implicată moral şi sentimental, dar dominată de sobrietatea obiectivă şi discretă a istoricului. Ion Nistor oferă aici o largă cuprindere asupra visului şi năzuinţelor româneşti de veacuri, care nu s-au putut împlini datorită marilor imperii care ne ameninţau fiinţa naţională, dar care în cele din urmă  au putut fi aduse la liman. Un liman al libertăţii şi al demnităţii naţionale, de unde fiecare provincie românească a putut să-şi construiască propria sa viaţă proprie, în acord şi deplină armonie cu aceea a tuturor românilor. Vom  lua în dezbatere mai întâi structura cărţii care se deschide cu un capitol intitulat semnificativ Bucovina sub jug străin,  şi care face tristul istoric al răpirii bucovinei de către austrieci, în urma războiului ruso-turc din 1774-1775. Impresionează de la început modul cum e definită provincia de nord a Moldovei, considerată „acea nefericită parte a Moldovei care în toamna anului 1774 fusese ocupată de oştirile imperiale ale Habsburgilor şi cedată în urmă Austriei pentru deschiderea unui drum de legătură  între Galiţia, ce fusese de curând anexată de austrieci, şi Transilvania, încorporată împărăţiei habsburgice prin faimoasa diplomă leopoldină din 1691. Austria, arată istoricul, a luat mult mai mult decât a cerut, căci în teritoriul nou încorporat intra toată Bucovina şi partea de nord a Moldovei cu „gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna  şi Suceviţa şi admirabilele sale monumente de veche artă moldovenească”. Raptul e încriminat în termeni duri de către istoric, care  denunţă târgul murdar l-a care s-a pretat Austria, dar şi Rusia şi Turcia, târg denunţat public de hospodarul Moldovei din acel timp, Grigore Ghica Voevod, care a plătit apoi cu  propria sa viaţă curajul protestului său. Nemulţumirea şi revolta românilor  va fi exprimată apoi fie prin baladele populare care îl jelesc pe nefericitul domn, cât şi prin piesa de teatru scrisă în Transilvania cu titlul Occisio Gregori Vodae, scrisă cel mai probabil de marele cărturar patriot care a fost Budai-Deleanu.  Situaţia românilor  bucovineni sub austrieci s-a înrăutăţit prin mobilizările dese  şi neglijarea elementului românesc în favoarea celui german şi ucrainean, deoarece  curtea imperială a făcut numeroase colonizări  cu populaţie alogenă, răpind fără cruţare pământurile  bisericii româneşti. Participarea  românilor la viaţa parlamentară austriacă a fost de asemenea nesemnificativă, urmărind mai mult să dea o impresie de faţadă. Este limpede de ce dezintegrarea  monarhiei austro-ungare în urma Primului Război Mondial a fost salutată ca o soluţie salvatoare de către românii bucovineni, care, prin intelectualii ei de marcă au ştiut să canalizeze voinţa generală spre obiectivul mult dorit, acela al unirii cu Patria Mamă, România lui Ferdinand, care ştiuse să se unească într-un singur stat la 1859 şi apoi să-şi câştige suveranitatea prin Războiul de Independenţă din 1877-1878.

 Capitolul al doilea intitulat Bucovina în timpul războiului mondial, relatează pe larg evenimentele care au avut loc în Bucovina în perioada războiului, punctele divergente  intervenite între deputaţii  români şi cei ucraineni cu privire la soarta viitoare a Bucovinei, mai ales după ce împăratul Carol a lansat manifestul către popoarele sale vizând federalizarea Austriei şi formarea de consilii naţionale. Dovedind mult curaj intelectualii români bucovineni resping punctul de  vedere împărătesc şi  folosesc Consiliul Naţional creat ca o platformă de realizare a solidarităţii naţionale. Ion Nistor se implică direct în evenimentele care vor avea loc, făcând parte, alături de poetul Octavian Goga, din Consiliul Refugiaţilor şi Voluntarilor Ardeleni, şi încercând, în strânsă conlucrare cu acesta să imprime o linie naţională puternică tuturor acţiunilor elitelor bucovinene.  Beneficiind de sprijinul fără rezerve al lui Sextil Puşcariu, de ajutorul colegului său Alecu Popovici şi a altor câţiva universitari bucovineni, opinia unirii cu Patria Mamă câştigă tot mai mult teren, reuşind să spulbere ideile autonomiste ale lui Aurel  Onciul şi pe cele ale ucrainenilor reprezentaţi de faimosul Nicolae Vasilco şi de maiorul compromis Eduard Ficher, ale căror intrigi sunt dezavuate. Un sprijin consistent au avut forţele unioniste şi din partea presei bucovinene, care a publicat multe articole demne de atenţie în această direcţie, după ce revista „Junimea literară”,  din grupul căreia a făcut parte şi istoricul nostru a creat un cadru propice înaintării şi propăşirii culturale romaneşti. Totodată, publicarea în presa internaţională a declaraţiei preşedintelui american Wilson cu privire la autodeterminare a mobilizat şi mai mult forţele locale, îndreptându-le înspre acţiuni mai hotărâte.

Cel de al treilea capitol se ocupă în detaliu tocmai de aceste măsuri şi hotărâri care vor avea efecte benefice imediate. E vorba de marele miting unionist din Piaţa Unirii din Chişinău din 8 iunie 1917, prin care se cere ajutorul guvernului României, miting urmat de  marea adunare din 6 octombrie 1918, când Comitetul Naţional s-a adresat direct Majestăţii Sale Ferdinand pentru a lua la cunoştinţă doleanţele poporului român din Bucovina. Ca urmare a acestor demersuri, la 27 noiembrie 1918 s-a constituit Constituanta Bucovinei,  care, la 28 noiembrie 1918 a proclamat unirea necondiţionată cu România. Acest capitol al patrulea beneficiază de o documentare deosebit de îngrijită, publicându-se in extenso mai toate documentele politice esenţiale.

Cel de al cincilea capitol urmăreşte şirul evenimentelor de la  Intrarea armatelor române în Bucovina  până la recunoaşterea deplină a unirii  prin sancţionarea actului Consiliului Naţional de către Regele Ferdinand, care  a trimis şi o importantă divizie armată în frunte cu generalul Zadik pentru evitarea tulburărilor interne. In continuare este urmărită Activitatea Consiliului Naţional (capitolul al şaselea) şi măsurile luate de el pentru consolidarea importantelor hotărâri populare. Capitolul următor, al şaptelea intitulat Actul Unirii,  ni se prezintă drept cel mai important şi mai dezvoltat capitol al cărţii, în care vom găsi cu lux de amănunte toate măsurile întreprinse de acest guvern al Bucovinei pentru ca spiritul românesc să fie instaurat, în sfârşit, în toate drepturile sale. Întregul demers analitic şi sintetic  oferit de cartea de faţă face din Ion Nistor pe unul dintre istoricii cei mai probi şi mai apreciaţi ai Marii  Uniri Româneşti din 1918.  Urmează un capitol de Anexe, în care sunt date in extenso toate actele cele mai importante referitoare la problemele discutate mai sus, adică Contractul secret austro-ucrainean, Răspunsul lui Wilson,  Manifestul împăratului Carol, Cuvântarea lui I. Nistor din 8 iunie 1918,  Statutul privind Serviciul de propagandă naţională în Bucovina, Dezbaterile Consiliului Naţional, Memoriul rezumativ privind situaţia din Pocuţia (de observat că trupele româneşti dislocate în Bucovina au intervenit şi în Pocuţia  pentru calmarea spiritelor şi protejarea populaţiei), Dezbaterile Consiliului Naţional din 12 noiembrie 1918,  Legea fundamentală provizorie elaborată la 12 noiembrie, Nota oficială privind numirea guvernului Bucovinei, Hotărârea Consiliului Naţional privind starea de asediu, precum şi Manifestul acestui Consiliu semnat de către Iancu Flondor, urmate apoi de şedinţele şi dezbaterile Consiliului Naţional, la moţiunile şi hotărârile luate de el. Toate aceste documente sunt publicate pentru întâia oară şi  ridică mult valoarea studiului scris cu această ocazie de Ion Nistor.

 Suntem convinşi că republicarea într-o nouă ediţie a celor mai importante hotărâri privitoare la actul proclamării unirii Bucovinei cu România constituie un act patriotic şi naţional important pe care generaţiile mai noi sunt invitate să-l cunoască şi să-l aprofundeze, deoarece  chestiunea Bucovinei continuă să rămână unele dintre rănile cele mai dureroase pe care poporul român le resimte încă deosebit de puternic. Ruptă din nou din trupul ţării prin  tratatul samavolnic şi pirateresc Ribbentrop-Molotov, Bucovina ni se prezintă astăzi ca un ţinut românesc în restrişte, deoarece  noul stat al Ucrainei, în componenţa căruia a intrat după descompunerea   Uniunii Sovietice, duce o politică ultra-naţionalistă şi împiedică dezvoltarea liberă a populaţiei româneşti trăitoare acolo. Slaba reprezentare a acestei populaţii în parlament, vexaţiunile şi şicanele de tot felul îndreptate împotriva libertăţilor individuale şi colective, reducerea numărului de şcoli în limba naţională, îngrădirile de tot felul ca şi o politică internă agresivă şi şovină fac ca populaţia română din Bucovina să trăiască astăzi un nou calvar social şi politic.  Reprezentanţii politici ai poporului român au denunţat pactul Ribbentrop-Molotov, dar este nevoie ca şi consecinţele dezastruoase ale acestuia trebuie să fie înlăturate. Regretabil e că marile puteri europene care au  fost silite să accepte acest pact în 1940 nu sunt capabile, când majoritatea lor fac parte dintr-o Casă Europeană Comună, să nu fie în stare să-şi apere  naţiunile înfrăţite şi să pună cu demnitate şi fermitate pe tapet acte de cea mai comunistă şi fascistă factură, acte care înjosesc demnitatea umană şi condamnă la servilism şi despuiere de libertăţi un popor şi o populaţie  pe nedrept prinsă într-un stat teritorial la fel de dornic de tiranie şi despotism ca şi înaintaşele sale. Pământ  vechi şi sfânt din trunchiul vetrei româneşti străbune, Bucovina şi Basarabia, dislocate mişeleşte din acelaşi trup de viaţă comună îşi aşteaptă încă dreapta judecată  la tribunalul internaţional al adevăratelor valori europene.  Întreg poporul român, preocupat de soarta fiilor şi fraţilor săi din aceste teritorii pe nedrept şi samavolnic înstrăinate trebuie să pretindă în orice situaţie şi în orice împrejurare să i se facă dreptate, iar vocea lui trebuie să răsune mai ferm şi fără echivoc în  orice ocazie. Altfel blestemul străbunilor noştri din cimitirele şi din teritoriile pentru care au luptat şi pe care le-au apărat secole de-a rândul se vor răzbuna pe fii şi urmaşii noştri transformându-i în bieţi inşi mancurdizaţi şi lipsiţi de respect pentru noi înşine, iar trupurile şi cenuşa noastră va fi aruncată străinilor din cele patru vânturi. Căci  această soartă  o merităm.

prof. univ. dr. Mircea POPA