Remember (1989 – 1990)

Istoria, în speţă cea apropiată, se scrie în funcţie de felul cum este percepută ea. Aceasta, percepţia, depinde de factori obiectivi şi subiectivi, printre cei din urmă (dar nu în ultimul rând) situându-se interesele personale, de grup, de neam, de ţară.

Aşa stând lucrurile, nu există o singură istorie ci, dacă nu o multitudine, măcar două – trei.

Ca atare, nu am pretenţia că ceea ce va urma este istoria unei anumite perioade, ci percepţia mea (subiectivă, evident) şi a altora (care s-au exprimat asemănător şi...convenabil mie!) asupra respectivei perioade.

Acestea fiind spuse, să lămuresc şi motivul revenirii: constatând că anumite abordări din Istorie Adnotată m-au făcut ţinta unor interpelări, m-am simţit obligat (să încep) să răspund. Numai că, deja la prima încercare („Târgu Mureş - Martie 1990”), răspunsul – date fiind complexitatea problemei şi intervalul („mort”) dintre apariţiile trimestriale ale revistelor la care colaborez – s-a transformat, volens-nolens, dintr-un articol într-un volum. Pe de altă parte, volumul cu pricina, tot vrând-nevrând, a lărgit, în progresie geometrică, aria nedumeririlor (cu sau fără ghilimele) şi a „interpelărilor” aferente.

Asta fiind situaţia, prima „punere la punct” (Târgu Mureş - Martie 1990) fiind accesibilă în biblioteci şi pe internet, pentru restul întrebărilor (primare sau secundare) voi recurge la o abordare care să excludă, pe cât posibil, perspectiva de-a genera noi nedumeriri.

*

„Decembrie 1989”, în percepţia multora dintre noi, părea un moment capabil de a se constitui într-o „oră astrală” a României. De unde această şansă? Pentru a o putea circumscrie şi motiva, va trebui să reamintim nişte repere:

1/., deşi europeni din totdeauna, prin poziţia noastră geografică am suportat, de-a lungul secolelor, toate vicisitudinile impuse de fluxul migrator asiatic, spre deosebire de zonele occidentale ale continentului;

2/., aceste vicisitudini, cărora li s-a adăugat, pe parcurs, situarea noastră la confluenţa intereselor expansioniste a trei imperii, ne-au întârziat, în timp, evoluţia şi afirmarea ca stat naţional unitar, suveran şi independent;

3/., aceeaşi configuraţie geografică şi geopolitică a plasat România într-un alt spaţiu spiritual-confesional, cel ortodox;

4/., unitatea noastră naţională şi statală, după simbolicul episod „Mihai Viteazul” şi după „unirea mică” din 1859, s-a realizat abia în 1918-1920;

5/., perioada interbelică, în loc să consolideze această unitate, a şubrezit-o, pregătind dezastrul din 1940;

6/., miopia clasei noastre politice şi, bineînţeles, interesele de moment ale „Aliaţilor”, determinate de contextul istoric, au dus, în perioada post-belică, la abandonarea totală a României în sfera de influenţă sovietică;

7/., aceeaşi miopie, dublată de prelungirea în timp a „spiritului yaltez”, a grăbit instaurarea comunismului în România, amplificând şi gradul de aservire a ţării faţă de Moscova comparativ cu alte state ale „Lagărului Socialist”; (În sprijinul celor de mai sus pot invoca, de pildă, acel celebru „vin americanii” şi instigările, cărora li s-a dat curs inclusiv de către partidele istorice, de a organiza o rezistenţă armată anticomunistă în aşteptarea acestei veniri, sau un alt moment al trădării occidentalilor, cel cu observatorii de la „alegerile” din 1946, care au semnat o declaraţie comună de presă conform căreia respectivele alegeri ar fi fost perfect democratice şi corecte!);

8/., în condiţiile date, cu clasa politică exterminată (în parte şi datorită propriei miopii sinucigaşe) şi înlocuită cu una de import (din care nu lipseau nici „cozile de topor” – cu precădere aparţinând unor alte „seminţii”!), cu armată sovietică de ocupaţie în ţară, singura formă de disidenţă cu şanse de reuşită era cea care viza emanciparea din statutul de colonie sovietică şi virarea spre un regim naţional-comunist autohton – ceea ce s-a şi realizat (retragerea armatei sovietice şi a tuturor comisarilor şi consilierilor, inclusiv KGB, caz singular în Lagărul Socialist; declaraţia de independenţă din 1964, refuzarea „planului Valev”, refuzarea participării la invadarea Cehoslovaciei şi condamnarea fermă a acestui act de agresiune etc. etc. etc.);

9/., în continuare, în condiţiile date, ce altceva s-ar mai fi putut întreprinde – cu şanse de reuşită, fireşte, nu după modelul utopic al revoluţiei ungare din 1956 – atunci când „Primăvara de la Praga” sau „Solidaritatea” din Polonia îşi propuseseră, în programele lor, exact ceea ce, la vremea respectivă, se realizase deja în România? (N-o spun eu, ci un reprezentant de marcă al disidenţei poloneze – Adam Michnik – într-un dialog televizat cu Nicolae Manolescu, pe la mijlocul anilor nouăzeci!);

10/., cât priveşte perioada anilor optzeci, când tot ceea ce s-a câştigat până atunci (mai puţin apreciabila independenţă faţă de Moscova) s-a dus de râpă, o disidenţă reală şi eficientă era greu de realizat, în condiţiile în care orizontul acesteia, de esenţă (cel mult) gorbaciovistă, se lovea de rezistenţa acerbă şi patologică (diabet cu complicaţii majore – pe un fond de paranoia „înflorită”) a lui Ceauşescu. (Aşa zişii „disidenţi târzii” ai deceniului cu pricina au fost, cu foarte rare excepţii, disidenţi de conjunctură, fabricaţi şi protejaţi din afară, iar evoluţia lor post-decembristă confirmă, cu prisosinţă, acest lucru).

Asta fiind situaţia în decembrie 1989, când, trebuie s-o recunoaştem, nu se prea spera la mai mult decât la nişte reforme gorbacioviste, cine îşi putea asuma răspunderea schimbării, pe cine se puteau bizui oamenii ieşiţi în stradă, dacă nu pe marginalizatul „eşalon II”, pe disidenţa de partid?

Şi iată-ne ajunşi în miezul problemei. Înainte de a merge mai departe, va trebui, însă, să aruncăm o privire asupra contextului internaţional al momentului, în speţă asupra culiselor acestuia, care ne trimit tot la Moscova şi la un echivalent de Yalta, echivalent ce, culmea ironiei, rimează perfect cu aceasta şi la propriu. Iată câteva repere revelatoare, despre care scriu de peste 30 de ani, fără documente sau alte surse ascunse (şi care, astăzi, sunt confirmate de tot ce s-a declasificat pe parcurs; scuze pentru repeţirile iterative!).

În 18 decembrie 1988, (George Bush preşedinte ales, dar neînscăunat încă) are loc o discuţie Bush – Baker – Kissinger, urmată de deplasarea ultimului la Moscova, pentru a negocia cu Gorbaciov, în numele preşedintelui ales al SUA, viitorul Europei Centrale şi de Est. (Cele rezumate mai sus au fost publicate în New York Times, la data de 28 martie 1989, sub titlul, mai mult decât sugestiv, de „Yalta II” şi au fost reproduse şi în volumul „La cele mai înalte nivele” de Michael Beschloss şi Strobe Talbot – Editura Elit, 1995). De menţionat că Strobe Talbot a fost, pe parcurs, omul nr. 2 al Departamentului de politică externă al SUA, fiind „mâna dreaptă a d-nei Allbright.

În decembrie 1994, Mihail Gorbaciov acordă TVR un interviu (consemnat de Felicia Meleşcanu), în care (după ce afirmă că URSS – deşi avea mână liberă din partea Occidentului – nu a intervenit în evenimentele din 1989, în sensul că nu a împiedicat în nici un fel desfăşurarea spontană a evenimentelor) declară, la un moment dat, că „Cei ce au preluat, în decembrie 1989, puterea în România merită toate felicitările pentru performanţa de a fi reuşit să preîntâmpine războiul civil şi dezmembrarea ţării!”   (Ne întrebăm, de ce să ducă un război civil, într-un stat naţional unitar, la dezmembrarea ţării? Şi dacă a existat acest pericol real – după cum o afirmă unul din principalii protagonişti de la Malta – cine a elaborat scenariul care trebuia să inducă un „război civil” menit să ducă la dezintegrarea respectivă?).

Pentru ca, la aproape un deceniu de la momentul cu pricina, după ce desfăşurarea evenimentelor din zonă venea să confirme – pentru orice observator avizat şi obiectiv – amestecul hotărâtor al marilor puteri (şi în ciuda părerii contrare a consilierului prezidenţial Zoe Petre: „La Malta nu s-a hotărât nimic în ceea ce ne priveşte!”), Dan Amedeo Lăzărescu, istoric şi senator liberal, să afirme, sub titlul „De-o fi una, de-o fi alta, de-o fi Yalta, de-o fi Malta”, că în 1989, la Malta, Bush şi Gorbaciov, împreună cu reprezentantul Vaticanului au pus la cale viitorul Europei Centrale şi de Est, hotărând o reîmpărţire a continentului, de această dată pe criterii confesionale, pe o linie ce corespunde perfect cu cea pe care o va propune şi fundamenta „ştiinţific” Samuel Huntington, linie ce urma să separe Europa catolico – protestantă  de cea ortodoxă. (Mai mult, Dan Lăzărescu afirma că viitoarea desprindere a Sloveniei şi Croaţiei catolice, inclusiv preţul instrumentării acesteia, au fost stabilite tot atunci şi acolo). Mai trebuie amintit că celebra „linie Huntington” era prezentată (şi) ca graniţă reală a Europei şi a pactului euro-atlantic (în ciuda faptului că Grecia ortodoxă era membră UE şi NATO iar Turcia musulmană era membră NATO!). După cum, mai trebuie reamintită şi impertinenţa de a devia linia respectivă pe arcul Carpaţilor, incluzând în Europa catolico – protestantă şi Ardealul, locuit în proporţie de 80% de români ortodocşi!!!

În lumina celor de mai sus, este greu de admis caracterul spontan şi independent al evenimentelor ce au marcat, în 1989, destinele ţărilor aparţinătoare „Lagărului Socialist”. Dar, bineînţeles, cei ce au ieşit în stradă în România, cei ce au făcut posibilă „fraternizarea cu armata” şi răsturnarea dictaturii nu aveau de unde să ştie de sfatul de taină de la Moscova şi nici de cele puse la cale mai târziu, la Malta. Pe de altă parte, „lumina verde” dată de mai marii lumii putea fi operantă doar în cazul ţărilor ce au recurs la modelul „revoluţiei de catifea”, ţări în care schimbarea s-a făcut cu acordul şi colaborarea respectivelor conduceri comuniste (aflate sub controlul total al KGB!!!). Ceea ce în România era de neconceput. Ca atare, revoluţia din decembrie 1989 din România n-a fost o lovitură de stat (care presupune preluarea puterii de către un segment al acesteia), n-a fost o revoltă populară, ci o revoluţie – pentru că a răsturnat vechiul regim şi a făcut posibilă instaurarea unei noi puteri, agreată de oamenii din stradă (în baza proclamaţiei din 22 decembrie care abroga legile şi decretele ce încălcau drepturile omului, legifera pluripartidismul, libertatea cuvântului, a presei etc. şi promitea alegeri generale în maximum 5 luni), putere provizorie iniţial de nimeni contestată public.

Un lucru este cert: evenimentele din decembrie 1989 au fost precedate de elaborarea unui scenariu pe viitor la viitorul Europei Centrale şi de Est (unde se află, fireşte, şi România), scenariu care prevedea declanşarea unui „război civil” (în România – iniţial!) urmat de dezmembrarea ţării (Moldova „Mare” la URSS, Ardealul la Ungaria, Dobrogea la Bulgaria!). Şi mai rezultă, fără echivoc, că, în perioada cu pricina, mult hulita conducere provizorie post-decembristă a României a reuşit să dejoace scenariul respectiv, evitând războiul civil (Armata versus Securitatea, Ardealul versus Vechiul Regat, românii ardeleni versus minoritatea maghiaro-secuiască, „Dreapta” versus „Stânga”, federalizarea versus statul unitar etc.) şi dezmembrarea ţării. Şi asta, practic, împotriva voinţei celor două (sau trei?) mari puteri care au hotărât, împreună, reîmpărţirea continentului (pe criterii confesionale!?) şi un anume viitor pentru ţările cu pricina (sau pentru anumite părţi ale acestora!).

Scepticii să se uite în jur: Cehoslovacia ruptă în două, Iugoslavia „atomizată”. Singura rămasă fără dezmembrări post-decembriste este România.

Deocamdată!

      (Va urma)       

Zeno MILLEA