România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Segmente din istoria relaţiilor ruso-ucrainiene

 

Atacul Rusiei este în plină desfăşurare în Ucraina. Pentru a nu ajuta să înţelegem puţină situaţie, vă propun să vedem relaţiile ruso-ucrainiene prin prisma istorică.

Conflictul ruso-ucrainian prin prisma istorică

material documentat şi interesant

Conflictul dintre ucraineni şi ruşi este greu de înţeles fără a privi în trecutul acestor popoare slave înrudite. Slavii au format ultimul grup indo-european care a intrat în istorie, spre sfârşitul secolului Vl. Ei s-au diferenţiat în timp în slavii de răsărit (din care s-au născut ruşii, bieloruşii şi ucrainenii), cei de vest (din care s-au născut polonii, cehii, slovacii) şi cei sudici (din care s-au născut bulgarii, sârbii, croaţii, slovenii).

Prima formaţiune statală a slavilor de răsărit apare la mijlocul secolului la IX lea. Atunci au pătruns în teritoriile pe care se aşezaseră slavii, negustorii piraţi din nordul Europei, denumiţi varegi sau rus, rhos.… pe când cei care au cucerit nordul Franţei de astăzi şi apoi Britania (1066) se numeau vikingi sau normanzi. Sub conducerea acestor varegi, slavii au format prima formatiune statală, Hazaria (aproximativ anul 820), iar pe la 830 începe creştinarea acestui teritoriu imens. Pe la 885, Oleg Varegul cucereste Kievul si pune bazele dinastiei Rurik; astfel a luat naştere primul stat al slavilor de răsărit, Rusia Kieveană, formată din triburi slave, polanii, ulicii, tiverianii, severianii, dulebeţii, croaţii albi). Rusia Kieveană ( = Rutenia in limba latină) a fost condusă de principi scandinavi chiar dacă masa mare a populaţiei era slavă.

Rurik a fost întemeietorul mistic al dinastiei, iar numele de Ukraina apare în secolul XII, iar pe hărţile politice ale Europei apare în secolul XV. Ukraina înseamnă cnezat, teritoriu, teritoriu de graniţă … Creştinarea Ruteniei Mari (compusă din Rutenia Albă, Rutenia Neagră şi Rutenia Roşie) o face Cneazul Vladimir cel Mare în jurul anului 988, iar Iaroslav cel Înţelept emite o sumă de legi încorporate în Pravila Rusă, legi care au rezistat ulterior ocupaţiei lituaniene-polone. Prin Cneazul Vladimir cel Mare a intrat Rusia Kieveană (Rutenia) în sfera culturală a Bizanţului.

Pe la 1169 începe destrămarea Rusiei Kievene, sub loviturile tătarilor care au avansat până in Europa Centrală, provocând mari distrugeri şi jafuri. Din Rusia Kieveană s-au desprins Novgorodul (în nord), Suzdal-Vladimir, adică cnezatul Moscova, care va fi leagănul viitoarei Rusii (în nord-est), Galiţia şi Volînia (sud-est), cnezatul Poloţk (va fi vatra viitorului stat Belarus, Rutenia Albă). Galiţia a ajuns în componenţa Regatului Polon iar Volînia a ajuns să fie inclusă în Marele Ducat al Lituaniei, în care a fost integrat si Kievul.

În 1170 cneazul Vladimir Suzdal atacă Kievul … dar apar tătarii şi cumanii care îl preiau cam pe la 1240. În secolul XIV polonii şi lituanienii îi atacă pe tătarii mongoli şi ocupă Galiţia, Volînia şi Rutenia Transcarpatică. Pe la 1650 cazacii de pe Nipru lovesc uniunea polono-lituaniană şi pun bazele actualului stat ucrainean, care era prins între Imperiul Otoman şi Hanatul Crimeii, Rusia Moscovită si Regatul Polon, care atacă noua formaţiune statală ucraineană, care cere ajutor ruşilor moscoviţi. Între 1770 ÷ 1795 (după împărţirea Regatului Polon), Galiţia a trecut sub ocupaţie austro-ungară şi restul Ukrainei a trecut sub controlul Rusiei.

După invazia tătară din secolul al XIV lea încep diferenţierile lingvistice: rusa mică (sau ucraineana) devine o limbă de sine stătătoare care se deosebeşte de rusa albă (bielorusă) dar si de rusa mare (velikorusă), centrată în jurul Moscovei. Rusia Moscovită, sub conducerea lui Alexandr Nevski, deşi plăteşte tribut mongolilor (…), se bate cu cavalerii teutoni şi cu cavalerii suedezi pe care îi înfrânge şi astfel îşi asigură autonomia; apoi scapă şi de dominaţia mongolă a Hoardei de Aur, din secolul al XV lea. Zona de sud a Ukrainei, greu accesibilă, unde se refugiau ţăranii nemulţumiţi din toate cnezatele/state din jur (inclusiv din Moldova şi unde s-au format cazacii de pe Nipru), a fost disputată de Imperiul Otoman şi Regatul Polon. Aşadar, vreme de 400 de ani de la dispariţia Rusiei Kievene şi până la semnarea “tratatului” din ianuarie 1654, între teritoriul Ukrainei de astăzi şi Rusia Moscovită nu au mai existat legături directe. Lingvistic, limba ucraineană s- a dezvoltat ca şi rusa şi bielorusa în secolele XIV÷XVI. Însă, spre deosebire de ruşi, ucrainenii nu aveau un stat propriu; ruşii, care dispuneau deja de un stat format, au beneficiat de influenţe externe care le-au fost benefice în dezvoltarea lor ulterioară. Expansiunea rusă către aceste teritorii a început cu Petru I, exact atunci când începea şi criza Poloniei, ce avea să ducă la sfârşitul secolului al XVIII lea la dispariţia acestui stat. Urmaşii lui Petru I au continuat avansarea în teritoriile sud-estice ale Ukrainei de astăzi, numite Novaia Zemlia ( Pământuri Noi) sau Novaia Rossia ( Noua Rusie), teritorii care au fost colonizate cu ţărani eliberaţi din şerbie, ceea ce face ca Ukraina să aibă astăzi aproximativ zece milioane de ruşi. Îndelungata ocupaţie rusească a făcut ca şi ucrainenii să vorbească ruseşte. Rusa este în Ukraina precum engleza în India, o vorbesc toţi. Vestul Ukrainei a rămas în sfera de influenţă a Regatului Polon, apoi în sfera de influenţă a Imperiului Habsburgic, care a preluat o bună parte a Poloniei după cele trei împărţiri succesive de la sfârşitul secolului al XVIII lea. Vestul ucrainean a devenit mai unit, depinzând religios de papalitate, de catolicism… În secolul al XIX lea, cel al naţiunilor si liberalismului, ucrainenii trăiau împărţiţi în stăpâniri străine, ca şi polonezii, ceea ce a avut efecte asupra formării conştiinţei lor naţionale. Până în anul 1904 Academia Imperială de Ştiinţe de la Petersburg a considerat limba ucraineană un dialect al limbii ruse, deşi sunt limbi diferite. În secolul al XIX-lea unii creatori ucraineni au scris în limba ucraineană (marele poet Taras Şevcenko), iar alţii în limba rusă (precum Nikolai Gogol). În 1863 ruşii au interzis utilizarea limbii ucrainene în tipărituri (ceea ce fac astazi ucrainenii cu minorităţile conlocuitoare de la ei…). Ruşii voiau sa îi asimileze cu forţa. În a doua jumătate a secolului al XIX lea se produce marea mişcare naţională în tot spaţiul rusesc.

Limba literară ucraineană s-a format în secolul al XIX lea, în instituţiile poloneze de învăţământ, mai ales la Cracovia (în Galiţia). Ucrainenii mergeau la studii şi la Vilnius unde funcţiona o universitate poloneză. În 1875 Împăratul Franz Joseph înfiinţează la Cernăuţi o universitate unde a funcţionat şi prima catedră de istorie şi limbă ucraineană. În 1916, Puterile Centrale au creat un regat marionetă al Poloniei. În februarie 1917 începe în Rusia revoluţia bolşevică şi polonezii reuşesc să-şi recapete ţara, în vreme ce naţionaliştii ucraineni au fost înfrânţi şi au rămas împărţiţi între Rusia bolşevică şi Polonia renăscută. Tratamentul la care au fost supuşi ucrainenii în cadrul URSS a mărit adversitatea şi ura dintre ruşi şi ucraineni… Prin fenomenul Holodomor (Marea Foamete) a fost lichidată şi categoria ţăranilor ucraineni relativ bogaţi, adică kulacii. Pe de altă parte, regimul sovietic a dezvoltat o elită ucraineană fidelă regimului de la Moscova.

După Primul Război Mondial, tentativa de creare a unui stat ucrainean a eşuat şi pentru că nu dispuneau de cadre pregătite acestui scop.Sub regimul sovietic care avea nevoie de aceste cadre, s-a dezvoltat o intelectualitate umanistă şi tehnică. Aceştia au asigurat coloana vertebrală a statului ucrainean după 1989. Între cele două războaie mondiale, sovieticii îi sprijineau pe naţionaliştii ucraineni din Polonia. Sentimentele masei de ucraineni erau profund antipoloneze. Mişcarea naţionalistă ucraineană a găsit mare sprijin în Germania, care urmărea să lovească în Polonia (aici trăiau cinci milioane de ucraineni), dar să lovească mai ales URSS. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial mulţi ucraineni au luptat alături de Germania nazistă împotriva URSS. Între 1940 şi 1945 Ukraina a fost mai nazistă şi fascistă decât Germania lui Hitler şi Italia lui Mussolini, ajungând la un nivel înalt de fanatism. Cele mai multe atrocităţi au fost comise de naziştii fanatici ucraineni în sud-estul Ukrainei, adică în Harkov, Doneţk şi Lugansk, exact unde vrea acum Rusia să intre … dar cu armată si război. Cele trei provincii (autoproclamate republici în ianuarie anul acesta) au cerut ajutor Rusiei tocmai ca evenimente ca cele dintre 1940÷1945 să nu se mai repete. Documente ale epocii declasificate de Federaţia Rusă prin Arhiva Ministerului Apărării şi de Război descriu crimele fascistilor ucraineni: 5,2 milioane de ruşi ucişi, 900.000 de evrei, 200.000 de polonezi, 400.000 de militari sovietici care erau prizonieri de război, 200.000 de moldoveni, români, basarabeni, ţigani. Ukraina a dorit ca Germania nazistă să învingă URSS participând cu batalioane ca cel al lui Sukovici din Lvov la lupta armată (mai degrabă teroristă) asupra satelor şi localităţilor ruseşti. Biserica catolică ucraineană a binecuvântat toate atrocităţile comise de divizia nazistă ucraineană “Galicina” în septembrie 1941 la Babi Yar, lângă Kiev unde au fost omorâţi 5000 evrei, 40.000 ruşi şi 3000 ţigani. Alt criminal notoriu ucrainean a fost fascistul Vojnovski care a ucis împreună cu acoliţii din batalionul său de criminali 160.000 evrei şi 350.000 ruşi. Sunt sigur că mulţi dintre cititori nu au ştiut despre aceste evenimente şi fapte, dar ele au existat, s-au întâmplat. Liderul naţionalist şi criminal odios în acele vremuri a fost Stepan Bandera, care împreună cu acoliţii săi a masacrat populaţii întregi de ruşi, evrei, ţigani, moldoveni… Stalin nu a vrut ca populaţia rusă să afle ce au făcut ucrainenii între 1940÷1945 şi să dea semnalul unei răzbunări în masă, pentru masacrele, atrocităţile, progromurile, asasinatele şi crimele comise de ucraineni care luptau alături de naziştii germani. În 1953 Stalin a murit, a venit la conducerea URSS Nikita Hruşviov, care în 1954 dăruieste Ukrainei peninsula Crimeea pentru a îndulci relaţiile dintre ruşi şi ucraineni, dar şi el ţine la secret faptele odioase petrecute cu un deceniu înainte. În 2013 a avut loc mişcarea “Maidanul” în partea de vest ucraineană, operă a influenţei apusene unită şi ideologizată de cultura poloneză. Desigur că URSS şi după 1992 Federaţia Rusă (ca moştenitoare) a fost interesată de a se recunoaşte Pactul Ribbentrop-Molotov de către toată lumea… ruşii ştiind că până nu sunt recunoscute achiziţiile teritoriale, graniţele pot fi puse oricând în discuţie. Noul tzar /ţar Putin, a vrut să se prezinte ca cel care (în tradiţia medievală a Moscovei) a recâştigat pamânturile Mamei Rusia. Pentru acest obiectiv a montat o operă sângeroasă în Ukraina, care posibil din punct de vedere al dreptului istoric poate avea dreptate, dar din punct de vedere al dreptului international actual reprezintă o agresiune. Nu cred că se mai pot modifica încă o dată, frontiere Ukrainei… după anexarea cu forţa a Crimeii. Să nu îi uităm pe polonezi, lituanieni, estonieni şi letoni care nu au uitat şi ştiu pe pielea lor ce înseamnă Rusia imperială. Interesele geostrategice, geoeconomice şi geopolitice se joacă între aspiraţiile Rusiei şi ambiţiile Occidentului.

“Prietenia” Romaniei cu Ukraina are o istorie nefastă şi mai ales dramatică… În 1918 Ukraina a dorit anexarea Basarabiei dar intervenţia armatei române a dejucat şi a anulat demersul şi dorinţa vecinilor de la nord. În 1945 Ukraina a dorit acelasi lucru, însă Stalin s-a opus din considerente pur politice, nicicum din dragoste pentru români. În 1992 Ukraina a participat cu trupe la războiul de pe Nistru alături de trupele ruse din Armata a XIVa a generalului Lebedev, împotriva românilor de acolo; dorinţa Ukrainei era de a desprinde regiunea transnistreană pe care şi-au dorit-o pentru a o include in graniţele ucrainene.

Din 1992 şi până în prezent Ukraina este parte activă din formatul de negociere asupra regiunii Transnistria. Mafia care a condus Republica Moldova după 1991 a fost reprezentată de ucraineni, nu de ruşi. Aceştia aveau ordine clare de la Kiev ca Republica Moldova să eşueze în toate planurile şi au promovat separatismul la Bălţi, Cahul, Bender, Tiraspol, în Găgăuzia…Ukraina a dus o politică dură de distrugere a identităţii româneşti din teritoriile pe care le ocupă pe nedrept. Acest stat deţine în mod arbitrar şi injust teritorii româneşti cum sunt: Maramureşul istoric (ţinuturile Apşei de Sus şi Apşei de Jos), nordul Bucovinei istorice, Bugeacul (cu Ismail, Cetatea Albă), Insula Şerpilor, Ţinutul Herţei… toate aceste teritorii româneşti fiind dăruite de mai marii vremii, adică sovieticii… La Tribunalul de Arbitraj Internaţional de la Haga/Ţările de Jos, România a avut proces cu Ukraina privind platoul continental al Mării Negre de la gurile Dunării, proces în urma căruia România a câştigat aproximativ 9200 kmp de ape maritime. Ukraina se opune vehement ca cele două state româneşti (România şi Republica Moldova) să se unifice, deoarece sigur ar pierde teritoriile româneşti aflate acum în componenţa vechii Rutenii.

Ukraina a sabotat circulaţia pe canalul Sulina (în urmă cu aproximativ 15 ani) când a eşuat intenţionat nava Rostok, blocând astfel pentru mult timp traficul pe şenalul navigabil al braţului dunărean; a fost o răzbunare pentru faptul că România obtinuse de la U.E. interdicţia ca Ukraina să construiască canalul Bîstroe… interdicţie pe care ucrainenii au ignorat-o. În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, Ukraina s-a dedat la crime şi atrocităţi (chiar cu participarea populaţiei radicalizate) împotriva oricui, mai ales a ruşilor şi evreilor, dezvăluind un naţionalism subuman, plin de ferocitate şi ură rasială, etnică, religioasă. Dacă ştim istoria reală vom şti cum să ne poziţionam şi cum să abordăm viitorul. Ukraina are astăzi ceea ce istoria i-a rezervat. Ukraina nu a fost şi nici nu va fi (ca şi Ungaria) un stat prieten cu România. Politicienii nu trebuie să camufleze această realitate de echipă că ar putea strica relaţii diplomatice… Care relaţii?… acelea de a tăcea şi a nu face nimic?!… Există această realitate veche, antică: până la a-ţi putea inamicii dacă nu arăţi frică şi lipsă de onoare.

                  - specialist autor -

Romică Adrian VLAD