România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un pedagog sibian uitat citit de Eminescu

Prof. preot ION POPESCU

(1832 – 1892)

 

Ca om al şcolii româneşti vreme de aproape cinci decenii, contemporan cu atâtea „reforme” – care, iată, nu se mai termină, nici după trei decenii de „tranziţie” şi „integrare” – pot spune că am căpătat o viziune clară asupra a ceea ce înseamnă procesul de învăţământ, cu toate ale lui bune, aproximativ bune şi rele. Este vorba de un sistem care, consolidat pe o anumită tradiţie, a devenit foarte vulnerabil şi expus experimentului şi amatorismului, de unde şi starea nu tocmai bună (nici „jalnică”, după cum îl califică unii observatori mai exigenţi!). Trebuie spus de la bun început că, supus unor intruziuni aşa-zis reformiste în perioada postrevoluţionară, învăţământul românesc este departe de a-şi fi găsit rezolvările la toate nivelurile, de la organizarea pe cicluri şi definitivarea a ceea ce se înţelege prin curriculă, la formarea profesională şi tot felul de pachete legislative, care mai de care mai incomplete, lăsând loc unui lung şir de intervenţii, reorganizări, ajustări, astfel că, odată cu schimbarea miniştrilor, asistăm, iată, la noi „viziuni”, într-o sarabandă a „modelărilor” după chipul şi asemănarea celor ce nu numai că îşi dau cu părerea, dar comit eroarea de a concepe actul educaţional ca o platformă de experimentare continuă, afectând grav formarea unor întregi generaţii de elevi şi relativizarea statutului de cadru didactic (bun la toate, de la măturarea străzilor, îngrijirea parcurilor şi practica agricolă de altădată, la tot feluri de „implicări” în acţiuni şi programe locale, naţionale (şi nu numai), care au doar o vagă sau deloc legătură cu ceea ce înseamnă şcoală, în buna tradiţie „haretiană” a sistemului. Nu suntem împotriva deschiderii învăţământului către societate şi programe „europene”, dar cunoaştem foarte bine cum aceste practici au devenit uneori scop în sine şi bulversante pentru unităţile respective, facilitând în primul rând eliberarea de acte pentru dosarul cadrului didactic în obţinerea de puncte (pentru examenele de grad, concursul de gradaţii, promovări etc.), în timp ce instruirea elevilor este grav afectată prin astfel de practici destul de solicitante şi răpitoare de timp...

Revenind la procesul de învăţământ din preuniversitar (căci următoarea etapă este a specializării universitare şi formării academice, după caz), vom observa că acesta are, dincolo de formarea unor competenţe şi deprinderi, specifice filierelor respective, în cazul liceelor şi şcolilor profesionale, şi menirea de a înarma tinerele generaţii cu cunoştinţe de cultură generală, din varii domenii, pregătindu-l pe elev nu numai pentru o „meserie”, dar, în general, pentru viaţă...

E bine, de multe ori, în tumultul reformist al „legiferărilor” privind învăţământul, să interogăm şi tradiţia, preluând ceea ce s-a dovedit durabil în organizarea sistemului, în special viziunea pedagogică mai largă în care trebuie să funcţioneze şi şcoala românească de azi.

*

Am citit recent un articol de interes pedagogic aparţinând profesorului Ion Popescu din Sibiu şi publicat în Almanahul Societăţii Academice Social-Literare „România jună”, apărut la Viena în aprilie 1883 (vol. I, 210 p.). Se ştie că, în acest almanah, s-a tipărit, pentru prima dată, „Luceafărul” lui Mihai Eminescu, poemul filosofic trimis la sfârşitul anului 1882 (v. jurnalul maiorescian). E o încântare să citeşti acest almanah de acum un secol şi jumătate, în care sunt publicate opere ale unor scriitori români foarte cunoscuţi la vremea aceea, în frunte cu „Augusta scriitoare Carmen Sylva” / Regina Elisabeta (Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Creangă, N. Gane, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, I, Neniţescu, I. Sbiera, P.S. Aurelian, I. Popescu, N. Teclu, I. Vulcan, A.D. Xenopol).

Lecturând Almanahul junimii vieneze de la 1883, ne-a atras atenţia articolul semnat „I. Popescu, Sibiu”, intitulat „Necesitatea studiului Pedagogiei” (pp. 125-133), pe care îl găsesc deloc învechit, dimpotrivă un bun prilej de meditaţie pentru toţi „reformiştii” în cascadă ai învăţământului românesc de după 1989.

De formaţie teologică, profesorul ION POPESCU (5 iulie 1832 – 15/ 3 martie 1892, Sibiu) a predat la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu (1861-1892), traducând din germană „Istoria bisericească” a lui Andrei Şaguna (vol. II), împreună cu Zaharia Boiu. A fost autorul unor apreciate manuale de Pedagogie şi Psihologie. Totodată, a fost prim-secretar al Astrei şi redactor al revistei „Transilvania” (1889–1891), membru în comitetul de conducere al Partidului Naţional Român din Transilvania (1880–1884), chiar membru corespondent al Academiei Române (1877).

A urmat şcolile din  Odorhei, Braşov şi Blaj, iar pregătirea superioară la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (1855–1857). În anii 1859-1861 a studiat pedagogia şi filosofia la  Leipzig. Revenit în ţară, a îndeplinit funcţia de profesor suplinitor (secţiunea pedagogică) la Institutului Pedagogic-Teologic din Sibiu (1857–1859), după care, ca titular, a predat dogmatică, drept canonic, pedagogie şi psihologie (1861–1892). A fost director al Şcolii de fete a Asociaţiunii Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA) din Sibiu (1888–1891), participând la conducerea acesteia în calitate de prim-secretar.

 A înfiinţat la Sibiu, în 1863, prima revistă de pedagogie din România intitulată „Organul pedagogic”, domeniu pentru care a tipărit câteva lucrări ilustrând preocupările lui constante: Computul în şcoala poporală (1864); Compendiu de pedagogie pentru părinţi, educatori, învăţători şi toţi bărbaţii de şcoală (1868, reeditat în 1892, având coautor pe alt mare pedagog şi filosof, Ştefan Velovan din Rusca Montană, sub titlul Pedagogia lucrată pe bazele psihologice şi etice ale realismului herbartian).  Mai menţionăm lucrările însoţite de îndreptare metodie: Întâia carte de lectură pentru părinţi, educatori, învăţători şi toţi bărbaţii de şcoală (1870); A doua carte de lectură (1874); Psihologie empirică sau ştiinţa despre suflet între marginile observaţiunei (1881).

În articolul amintit Necesitatea studiului Pedagogiei (Almanahul „România jună”, Viena, 1883), autorul scrie că ar întreba de la bun început pe toţi cei care „se ocupă cu educaţiunea”, deopotrivă pe „educatorii fireşti”, de profesie („învăţătorii şi profesorii”), şi „părinţi” („cari in cele mai multe cazuri devin educatori fără voia lor şi la cari prin urmare nici vorbă nu poate fi de o pregătire anume pentru opera educaţiunei”): „ce înţeleg ei prin educaţiune, ce e de a se lua drept ţintă supremă a aceleia, cari sunt mijlocele ei şi cum au să fie aplicate acestea? Putem fi siguri că pré puţini ar fi în stare a da răspunsuri îndestulitore ; cei mai mulţi s’ar arăta cu vederi forte mărginite şi eronate”... Şi asta pentru că „Istoria lumei a dovedit prin mii şi mii de esemple adevărul că mersul omenimei, în desvoltarea ei spre bine sau decăderea spre rău, e condiţionat în linia primă delŕ crescerea corectă sau greşită ce se dă tinerimei.”

„Intenţiunea nostră – scrie hotărât prof. pr. I. Popescu - este numai de a îndrepta pe cei ce au să se ocupe cu educaţiunea la Pedagogia, dorind a-i convinge că este un lucru pe cât de temerar pe atât şi de nedemn şi condamnabil a se apuca cine-va de marea şi însemnata operă a educaţiunei, fără a fi luminat asupra aceleia mai întâi prin amintita sciinţă.”

În primul rând, autorul articolului pedagogic se opreşte la „cultura ce este a se da elevilor prin învăţămînt”, fapt ce trebuie să preocupe „afară de educatori, şi pe toţi omenii luminaţi, cari se preocupă de adevăratul progres al omenimei în cultură”:

„Ceea ce caracterizeză timpul de faţă cu deosebire în privinţa crescerei tinerimei este postulatul: de a se da elevilor să înveţe cât se poate de multe lucruri. Acésta se poate vedé şi din programele şcoalelor de toate categoriile, ce gem de mulţimea obiectelor de învăţământ.”

Astfel, atât la examene de tot felul, cât şi în şcoli „ce par a nu avé alt scop, decât a constata dacă s’au propus toate şi întregi acele obiecte elevilor” (ceea ce se înţelege azi prin fenomenul curent de „supraîncărcare” a elevilor, împotriva căruia s-a dat chiar un ordin de ministru):  „Făcând însă pe elevi să-şi câştige cât mai multe idei şi cunoscinţe, e întrebare dacă prin aceea li se dă lor o cultură, cu care ei să fie în stare de a satisface, ca să tăcem de postulatele vieţei ideale, chiar şi numai indigenţele aşa numitei vieţi practice, de toate zilele ?”

Toate aceste cunoştinţe „prin cari se înmulţeşte «capitalul spiritual» al omului, constituesc aceea ce în Pedagogia se numeşte cultură materială (reală). Acesta trebuie însă să fie completată prin aşa numita cultură formală. Pedagogul explică ce înţelege prin acestea: „Pe când cultura materială este identică cu suma ideilor şi a cunoscinţelor ce le posedăm, pe atunci cea formală se manifestă prin multitudinea puterilor ce s’au desvoltat în sufletul nostru şi prin aptitudinile cu cari suntem în stare a face întrebuinţare din cunoscinţele nostre în cele mai variate aplicaţiuni practice. Fără cultura formală a cunoscinţele („capital mai mult ori mai puţin inproductiv, ca să nu dicem mort”), cultura materială degenerează uneori „în o cultură enciclopedică (...) cu atât mai săracă de fapte de ore-care valoare, cu cât este mai estinsă”). De unde necesitatea directivei pedagogice de a statua rolul culturii formale în educaţia tineretului, de a supraveghea raportul de echilibru între cele două feluri de „culturi” („formală” şi „materială”), exprimând însuşi raportul dintre „fond” şi „formă”: „Cultura materială şi cea formală constituind împreună aceea ce se numeşte cultură spirituală şi stând una cu alta în aceeaşi relaţiune ca fondul cu forma, s’ar pute presupune că coerinţa lor inseparabilă să fi fost în trecut sau să fie cel puţin acum recunoscută ca un adevăr din cele mai evidente. Căci precum nu poate fi conţinut fără formă, tot aşa nu poate fi nici formă fără conţinut în viaţa spirituală.” E o distincţie care trebuie făcută „nu numai în teorie, dar şi în practică.”

S-a constatat, observă pedagogul, că „în timpul actual se arată o înclinare spre cultura materială, aşa în cel trecut era favorită aproape esclusiv cultura formală.”  A promova azi acea cultură formală „e foarte greşit”, aşa cum s-a procedat „în şcoala veche aşa numită a memoriei, ce a fost o şcoală cu preferinţă a culturei formale, principiul fundamental pedagogic-didactic era: să se de elevilor să înveţe orişice, numai să înveţe mult de rost, ca să li se «ascută» memoria . Sărmana memoria!”. „Esplicarea venea pe urmă, când venea, cam ca un lucru de lux”, obligatorii fiind „învăţarea de rost şi eserciţiile memoriale”, considerate „ca principalele mijloace cultivătoare de spirit.” (Ne aducem aminte de şcoala în timpul lui Ion Creangă, mai exact de învăţarea Gramaticii lui N. Măcărescu pe de rost, mecanic, de un elev ca Trăsnea, pentru care şcoala „era un cumplit meşteşug de tâmpenie” – v. Amintirile din copilărie).

„Contimporanii mai înaintaţi în etate – scrie pedagogul I. Popescu - ‘şi vor fi aducând aminte cu fiori de lucrurile ce trebuiau să înveţe pe din afară chiar şi în limba latină încă de prin clasele primare. (...) Astfel şcoala memoriei ‘şi află o rivală în şcoala aşa-zisă a raţionamentului şi în multe locuri trebui să facă loc acesteia.” Mai apoi, elevii trebuiau să fie puşi „să cugete, să judece, să raţioneze.” „Deprinderile memoriale fură deci înlocuite în programele şcoalelor prin eserciţiile în cugetare şi vorbire, cari se priveau ca obiecte de învăţămînt de sine stătătore, tocma aşa precum în şcoala memoriei erau privite eserciţiile memoriale.” Dar, o exageraţie s-a înlocuit cu alta, constată pedagogul sibian, căci „cugetarea şi vorbirea erau luate în abstract, ca facultăţi (...) Conţinutul cugetărei şi al vorbirei era privit şi aci ca un lucru de tot indiferent. Elevii aveau numai să se deprindă a cugeta şi a vorbi, fie despre ori-ce lucru şi în ori-ce sferă. (...) Eroarea însă fu că şi acele eserciţii erau privite ca un obiect de învăţământ separat, de sine stătător, menit a desvolta în general facultatea cugetărei şi a vorbirei elevilor.”

Locul Psihologiei „empirice” luându-l pedagogia „ştiinţifică”, care nu trebuie confundată, scrie autorul, cu aşa-numita «Pedagogia modernă» („cu a cărei firmă se face astăzi prea mult abus”), concluzia este că „nu poate fi vorba decât de o cultură formală ce se desvoltă deodată şi în legătură cu cultura materială , făcându-se ca sferele de idei, ce constituesc conţinutul acesteia, să stea în nex logic unele cu altele, să se pătrundă împrumutat, şi astfel să se poată reproduce unele pe altele în cele mai varii combinaţiuni şi forme.”

Aşadar, cultura „formală”, definind orizontul cultural-intelectual al elevului în devenirea sa socială, nu înseamnă „reproducerea ideilor vechi, aparţinătoare la cele mai diferite sfere”, ci posibilitatea de a se orienta în orice condiţii („în sfere de idei noue”), ea reprezentând „partea intelectuală a culturei sprituale, ce trebue să fie privită ca ţintă supremă a învăţământului”...

„Cultura formală, - conchide destul de limpede pedagogul nostru - precum se pretinde de Pedagogia scientifică, poate şi trebue să se promoveze prin toate obiectele de învăţământ, prescrise pentru şcoalele ce se numesc institute de educaţiune şi instrucţiune. In acele şcoale nici nu poate fi admis un învăţământ, ce nu e cultivator în înţeles pedagogic.”

Cea mai mare influenţă „pentru cultura formală” o au nu numai limbile clasice ci şi „învăţământul din limba maternă (...) căci limba, fiind un mijloc despre care se poate zice că pătrunde prin toate sferele de idei ce le posedăm şi pe cari voim să le câştigăm, e calificată, pe lângă cunoscinţele ce sunt aşa-zicând încorporate în ea, a lăsa în spiritul elevilor totodată şi cele mai multe forme de judecăţi correcte şi preste tot de o cugetare logică.(...) Dar şi învăţământul din limbi şi cel din alte obiecte, pentru-ca să poată avea efectul unei adevărate culturi formale şi nu al unui formalism gol, trebue să se propună după metoduri ce ‘şi au basa lor în Pedagogia şi a căror cunoscinţă se pote câştiga numai prin studiul Pedagogiei.” (I. Popescu, Sibiu).

Iată o „dezbatere” pedagogică din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, la care se cuvine să reflectăm, dacă vrem ca şcoala românească să formeze minţi bine cumpănite, armonioase, înzestrate cu acea cultură „spirituală” îmbinând „cultura materială” (în domeniu) cu cea „formală” (ca orizont intelectual), asigurând tinerelor generaţii atât o bună pregătire în domeniu cât şi un orizont de cultură, mai larg, în care să se dezvolte echitabil personalitatea elevului. Şcoala nu trebuie să devină nici „formă goală” (formalism), nici „meşteşug de tâmpenie”, ci o etapă cât mai performantă a individului, într-un proces instructiv-educativ, pregătindu-l deopotrivă pentru o meserie/ profesie dar şi pentru viaţă.

 

 

 

 

Prof. dr. Zenovie CÂRLUGEA

                              Târgu-Jiu