|
Un pedagog sibian uitat citit de Eminescu
Prof. preot ION POPESCU
(1832 – 1892)
Ca om al şcolii româneşti vreme de aproape cinci decenii, contemporan cu
atâtea „reforme” – care, iată, nu se mai termină, nici după trei decenii
de „tranziţie” şi „integrare” – pot spune că am căpătat o viziune clară
asupra a ceea ce înseamnă
procesul de învăţământ,
cu toate ale lui bune, aproximativ bune şi rele. Este vorba de un sistem
care, consolidat pe o anumită tradiţie, a devenit foarte vulnerabil şi
expus experimentului şi amatorismului, de unde şi starea nu tocmai bună
(nici „jalnică”, după cum îl califică unii observatori mai exigenţi!).
Trebuie spus de la bun început că, supus unor intruziuni aşa-zis
reformiste în perioada postrevoluţionară, învăţământul românesc este
departe de a-şi fi găsit rezolvările la toate nivelurile, de la
organizarea pe cicluri şi definitivarea a ceea ce se înţelege prin
curriculă, la formarea profesională şi tot felul de pachete legislative,
care mai de care mai incomplete, lăsând loc unui lung şir de intervenţii,
reorganizări, ajustări, astfel că, odată cu schimbarea miniştrilor,
asistăm, iată, la noi „viziuni”, într-o sarabandă a „modelărilor” după
chipul şi asemănarea celor ce nu numai că îşi dau cu părerea, dar comit
eroarea de a concepe actul educaţional ca o platformă de experimentare
continuă, afectând grav formarea unor întregi generaţii de elevi şi
relativizarea statutului de cadru didactic (bun la toate, de la
măturarea străzilor, îngrijirea parcurilor şi practica agricolă de
altădată, la tot feluri de „implicări” în acţiuni şi programe locale,
naţionale (şi nu numai), care au doar o vagă sau deloc legătură cu ceea
ce înseamnă şcoală, în buna tradiţie „haretiană” a sistemului. Nu suntem
împotriva deschiderii învăţământului către societate şi programe „europene”,
dar cunoaştem foarte bine cum aceste practici au devenit uneori scop în
sine şi bulversante pentru unităţile respective, facilitând în primul
rând eliberarea de acte pentru dosarul cadrului didactic în obţinerea de
puncte (pentru examenele de grad, concursul de gradaţii, promovări
etc.), în timp ce instruirea elevilor este grav afectată prin astfel de
practici destul de solicitante şi răpitoare de timp...
Revenind la procesul de învăţământ din preuniversitar (căci următoarea
etapă este a specializării universitare şi formării academice, după caz),
vom observa că acesta are, dincolo de formarea unor competenţe şi
deprinderi, specifice filierelor respective, în cazul liceelor şi
şcolilor profesionale, şi menirea de a înarma tinerele generaţii cu
cunoştinţe de cultură generală, din varii domenii, pregătindu-l pe elev
nu numai pentru o „meserie”, dar, în general, pentru viaţă...
E bine, de multe ori, în tumultul reformist al „legiferărilor” privind
învăţământul, să interogăm şi tradiţia, preluând ceea ce s-a dovedit
durabil în organizarea sistemului, în special
viziunea pedagogică
mai largă în care trebuie să funcţioneze şi şcoala românească de azi.
*
Am citit recent un articol de interes pedagogic aparţinând profesorului
Ion Popescu din Sibiu şi publicat în Almanahul Societăţii Academice
Social-Literare „România jună”, apărut la Viena în aprilie 1883 (vol. I,
210 p.). Se ştie că, în acest almanah, s-a tipărit, pentru prima dată, „Luceafărul”
lui Mihai Eminescu, poemul filosofic trimis la sfârşitul anului 1882 (v.
jurnalul maiorescian). E o încântare să citeşti acest almanah de acum un
secol şi jumătate, în care sunt publicate opere ale unor scriitori
români foarte cunoscuţi la vremea aceea, în frunte cu „Augusta
scriitoare Carmen Sylva” / Regina Elisabeta (Vasile Alecsandri, Mihai
Eminescu, Ion Creangă, N. Gane, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Ioan
Slavici, I, Neniţescu, I. Sbiera, P.S. Aurelian, I. Popescu, N. Teclu,
I. Vulcan, A.D. Xenopol).
Lecturând
Almanahul
junimii vieneze de la 1883, ne-a atras atenţia articolul semnat „I.
Popescu, Sibiu”, intitulat „Necesitatea
studiului Pedagogiei”
(pp. 125-133),
pe care îl găsesc deloc învechit, dimpotrivă un bun prilej de meditaţie
pentru toţi „reformiştii” în cascadă ai învăţământului românesc de după
1989.
De formaţie teologică, profesorul
ION POPESCU
(5 iulie 1832 – 15/ 3 martie 1892, Sibiu) a predat la Institutul
teologic-pedagogic din Sibiu (1861-1892), traducând din germană „Istoria
bisericească” a lui Andrei Şaguna (vol. II), împreună cu Zaharia Boiu. A
fost autorul unor apreciate manuale de Pedagogie şi Psihologie. Totodată,
a fost prim-secretar al Astrei şi redactor al revistei „Transilvania”
(1889–1891), membru în comitetul de conducere al Partidului Naţional
Român din Transilvania (1880–1884), chiar membru corespondent al
Academiei Române (1877).
A urmat şcolile din Odorhei, Braşov şi Blaj, iar pregătirea superioară
la Institutul Teologic-Pedagogic din Sibiu (1855–1857). În anii
1859-1861 a studiat pedagogia şi filosofia la Leipzig. Revenit în ţară,
a îndeplinit funcţia de profesor suplinitor (secţiunea pedagogică) la
Institutului Pedagogic-Teologic din Sibiu (1857–1859), după care, ca
titular, a predat dogmatică, drept canonic, pedagogie şi psihologie
(1861–1892). A fost director al Şcolii de fete a Asociaţiunii
Transilvane pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (ASTRA)
din Sibiu (1888–1891), participând la conducerea acesteia în calitate de
prim-secretar.
A înfiinţat la Sibiu, în 1863, prima revistă de pedagogie din România
intitulată „Organul pedagogic”, domeniu pentru care a tipărit câteva
lucrări ilustrând preocupările lui constante:
Computul în
şcoala
poporală
(1864);
Compendiu de pedagogie pentru părinţi, educatori,
învăţători
şi
toţi bărbaţii de
şcoală
(1868, reeditat în 1892, având coautor pe alt mare pedagog şi filosof,
Ştefan Velovan din Rusca Montană, sub titlul
Pedagogia lucrată pe bazele psihologice
şi
etice ale realismului herbartian).
Mai menţionăm lucrările însoţite de îndreptare metodie:
Întâia carte de lectură
pentru
părinţi, educatori,
învăţători
şi
toţi bărbaţii de
şcoală
(1870);
A doua carte de lectură
(1874);
Psihologie empirică sau
ştiinţa
despre suflet între marginile
observaţiunei (1881).
În articolul amintit
Necesitatea studiului Pedagogiei
(Almanahul „România jună”, Viena, 1883), autorul scrie că ar întreba de
la bun început pe toţi cei care „se ocupă cu educaţiunea”, deopotrivă pe
„educatorii fireşti”, de profesie („învăţătorii şi profesorii”), şi
„părinţi” („cari in cele mai multe cazuri devin educatori fără voia lor
şi la cari prin urmare nici vorbă nu poate fi de o pregătire anume
pentru opera educaţiunei”): „ce înţeleg ei prin educaţiune, ce e de a se
lua drept ţintă supremă a aceleia, cari sunt mijlocele ei şi cum au să
fie aplicate acestea? Putem fi siguri că pré puţini ar fi în stare a da
răspunsuri îndestulitore ; cei mai mulţi s’ar arăta cu vederi forte
mărginite şi eronate”... Şi asta pentru că „Istoria lumei a dovedit prin
mii şi mii de esemple adevărul că mersul omenimei, în desvoltarea ei
spre bine sau decăderea spre rău, e condiţionat în linia primă delŕ
crescerea corectă sau greşită ce se dă tinerimei.”
„Intenţiunea nostră – scrie hotărât prof. pr. I. Popescu - este numai de
a îndrepta pe cei ce au să se ocupe cu educaţiunea la Pedagogia, dorind
a-i convinge că este un lucru pe cât de temerar pe atât şi de nedemn şi
condamnabil a se apuca cine-va de marea şi însemnata operă a
educaţiunei, fără a fi luminat asupra aceleia mai întâi prin amintita
sciinţă.”
În primul rând, autorul articolului pedagogic se opreşte la „cultura ce
este a se da elevilor prin învăţămînt”, fapt ce trebuie să preocupe
„afară de educatori, şi pe toţi omenii luminaţi, cari se preocupă de
adevăratul progres al omenimei în cultură”:
„Ceea ce caracterizeză timpul de faţă cu deosebire în privinţa crescerei
tinerimei este postulatul: de a se da elevilor să înveţe cât se poate de
multe lucruri. Acésta se poate vedé şi din programele şcoalelor de toate
categoriile, ce gem de mulţimea obiectelor de învăţământ.”
Astfel, atât la examene de tot felul, cât şi în şcoli „ce par a nu avé
alt scop, decât a constata dacă s’au propus toate şi întregi acele
obiecte elevilor” (ceea ce se înţelege azi prin fenomenul curent de
„supraîncărcare” a elevilor, împotriva căruia s-a dat chiar un ordin de
ministru): „Făcând însă pe elevi să-şi câştige cât mai multe idei şi
cunoscinţe, e întrebare dacă prin aceea li se dă lor o cultură, cu care
ei să fie în stare de a satisface, ca să tăcem de postulatele vieţei
ideale, chiar şi numai indigenţele aşa numitei vieţi practice, de toate
zilele ?”
Toate aceste cunoştinţe „prin cari se înmulţeşte
«capitalul
spiritual»
al omului, constituesc aceea ce în Pedagogia se numeşte
cultură materială
(reală). Acesta trebuie însă să fie completată prin aşa numita
cultură formală.
Pedagogul explică ce înţelege prin acestea: „Pe când
cultura materială
este identică cu suma ideilor şi a cunoscinţelor ce le posedăm, pe
atunci cea
formală
se manifestă prin multitudinea puterilor ce s’au desvoltat în sufletul
nostru şi prin aptitudinile cu cari suntem în stare a face întrebuinţare
din cunoscinţele nostre în cele mai variate aplicaţiuni practice. Fără
cultura formală
a cunoscinţele („capital mai mult ori mai puţin inproductiv, ca să nu
dicem mort”),
cultura materială
degenerează uneori „în o cultură enciclopedică (...) cu atât mai săracă
de fapte de ore-care valoare, cu cât este mai estinsă”). De unde
necesitatea directivei pedagogice de a statua rolul
culturii
formale în educaţia tineretului, de a supraveghea raportul de echilibru
între cele două feluri de „culturi” („formală” şi „materială”),
exprimând însuşi raportul dintre „fond” şi „formă”: „Cultura materială
şi cea formală constituind împreună aceea ce se numeşte
cultură spirituală
şi stând una cu alta în aceeaşi relaţiune ca fondul cu forma, s’ar pute
presupune că coerinţa lor inseparabilă să fi fost în trecut sau să fie
cel puţin acum recunoscută ca un adevăr din cele mai evidente. Căci
precum nu poate fi conţinut fără formă, tot aşa nu poate fi nici formă
fără conţinut în viaţa spirituală.” E o distincţie care trebuie făcută „nu
numai în teorie, dar şi în practică.”
S-a constatat, observă pedagogul, că „în timpul actual se arată o
înclinare spre
cultura materială,
aşa în cel trecut era favorită aproape esclusiv
cultura formală.”
A promova azi acea cultură formală „e foarte greşit”, aşa cum s-a
procedat „în şcoala veche aşa numită a memoriei, ce a fost o şcoală cu
preferinţă a culturei formale, principiul fundamental pedagogic-didactic
era: să se de elevilor să înveţe orişice, numai să înveţe mult de rost,
ca să li se
«ascută»
memoria . Sărmana memoria!”. „Esplicarea venea pe urmă, când venea, cam
ca un lucru de lux”, obligatorii fiind „învăţarea de rost şi eserciţiile
memoriale”, considerate „ca principalele mijloace cultivătoare de
spirit.” (Ne aducem aminte de şcoala în timpul lui Ion Creangă, mai
exact de învăţarea Gramaticii lui N. Măcărescu pe de rost, mecanic, de
un elev ca Trăsnea, pentru care şcoala „era un cumplit meşteşug de
tâmpenie” – v.
Amintirile din copilărie).
„Contimporanii mai înaintaţi în etate – scrie pedagogul I. Popescu - ‘şi
vor fi aducând aminte cu fiori de lucrurile ce trebuiau să înveţe pe din
afară chiar şi în limba latină încă de prin clasele primare. (...)
Astfel şcoala memoriei ‘şi află o rivală în şcoala aşa-zisă a
raţionamentului şi în multe locuri trebui să facă loc acesteia.” Mai
apoi, elevii trebuiau să fie puşi „să cugete, să judece, să raţioneze.”
„Deprinderile memoriale fură deci înlocuite în programele şcoalelor prin
eserciţiile în cugetare şi vorbire, cari se priveau ca obiecte de
învăţămînt de sine stătătore, tocma aşa precum în şcoala memoriei erau
privite eserciţiile memoriale.” Dar, o exageraţie s-a înlocuit cu alta,
constată pedagogul sibian, căci „cugetarea şi vorbirea erau luate în
abstract, ca facultăţi (...) Conţinutul cugetărei şi al vorbirei era
privit şi aci ca un lucru de tot indiferent. Elevii aveau numai să se
deprindă a cugeta şi a vorbi, fie despre ori-ce lucru şi în ori-ce sferă.
(...) Eroarea însă fu că şi acele eserciţii erau privite ca un obiect de
învăţământ separat, de sine stătător, menit a desvolta în general
facultatea cugetărei şi a vorbirei elevilor.”
Locul Psihologiei „empirice” luându-l pedagogia „ştiinţifică”, care nu
trebuie confundată, scrie autorul, cu aşa-numita
«Pedagogia
modernă»
(„cu a cărei firmă se face astăzi prea mult abus”), concluzia este că „nu
poate fi vorba decât de o cultură
formală
ce se desvoltă deodată şi în legătură cu cultura
materială
, făcându-se ca sferele de idei, ce constituesc conţinutul acesteia, să
stea în nex logic unele cu altele, să se pătrundă împrumutat, şi astfel
să se poată reproduce unele pe altele în cele mai varii combinaţiuni şi
forme.”
Aşadar, cultura „formală”, definind orizontul cultural-intelectual al
elevului în devenirea sa socială, nu înseamnă „reproducerea ideilor
vechi, aparţinătoare la cele mai diferite sfere”, ci posibilitatea de a
se orienta în orice condiţii („în sfere de idei noue”), ea reprezentând
„partea intelectuală a
culturei sprituale,
ce trebue să fie privită ca ţintă supremă a învăţământului”...
„Cultura formală, - conchide destul de limpede pedagogul nostru - precum
se pretinde de Pedagogia scientifică, poate şi trebue să se promoveze
prin toate obiectele de învăţământ, prescrise pentru şcoalele ce se
numesc institute de educaţiune şi instrucţiune. In acele şcoale nici nu
poate fi admis un învăţământ, ce nu e cultivator în înţeles pedagogic.”
Cea mai mare influenţă „pentru cultura formală” o au nu numai limbile
clasice ci şi „învăţământul din limba maternă (...) căci limba, fiind un
mijloc despre care se poate zice că pătrunde prin toate sferele de idei
ce le posedăm şi pe cari voim să le câştigăm, e calificată, pe lângă
cunoscinţele ce sunt aşa-zicând încorporate în ea, a lăsa în spiritul
elevilor totodată şi cele mai multe forme de judecăţi correcte şi preste
tot de o cugetare logică.(...) Dar şi învăţământul din limbi şi cel din
alte obiecte, pentru-ca să poată avea efectul unei adevărate culturi
formale şi nu al unui formalism gol, trebue să se propună după metoduri
ce ‘şi au basa lor în Pedagogia şi a căror cunoscinţă se pote câştiga
numai prin studiul Pedagogiei.” (I. Popescu, Sibiu).
Iată o „dezbatere” pedagogică din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, la care se cuvine să reflectăm, dacă vrem ca şcoala românească
să formeze minţi bine cumpănite, armonioase, înzestrate cu acea cultură
„spirituală” îmbinând „cultura materială” (în domeniu) cu cea „formală”
(ca orizont intelectual), asigurând tinerelor generaţii atât o bună
pregătire în domeniu cât şi un orizont de cultură, mai larg, în care să
se dezvolte echitabil personalitatea elevului. Şcoala nu trebuie să
devină nici „formă goală” (formalism), nici „meşteşug de tâmpenie”, ci o
etapă cât mai performantă a individului, într-un proces
instructiv-educativ, pregătindu-l deopotrivă pentru o meserie/ profesie
dar şi pentru viaţă.
 Prof.
dr. Zenovie
CÂRLUGEA
Târgu-Jiu
|
|
