Printre marile adevăruri istorice legate de
actul unirii Transilvaniei cu România, săvârşit la Alba
Iulia la 1 Decembrie 1918, demonstrate şi subliniate în ultimii
ani, de către biografia noastră, se află şi
contribuţia majoră la acest act a bisericii române.
O contribuţie majoră la mai buna evidenţiere
a acestui important aspect al marilor evenimente din 1918 a avut-o
reputatul istoric Sibian Mircea Păcurariu. Printre altele, acesta
este autorul studiului “Contribuţia bisericii la realizarea
actului unirii de la 1 Decembrie 1918”, publicat în nr. 11-12 din
noiembrie-decembrie 1978 al revistei “Biserica ortodoxă română”
(p. 1250-1263), care include şi valorosul capitol “Preoţimea
românească din Transilvania în timpul războiului
(1916-1918)”.
Anterior, în anul aniversării
semicentenarului unirii Transilvaniai cu România, 1968, în revista
bisericească bănăţeană “Mitropolia
Banatului”, căturarul bănăţean Gheorghe Liţiu,
făcea cunoscut publicului cititor că în istoricul an 1918
în “oraşul Unirii” a fost rostită şi lansată
“Rugăciunea de la Alba Iulia”, o admirabilă piesă
spirituală a marelui moment istoric.
Această piesă spirituală şi
avea originea şi punctul de plecare în “Rugăciunea românilor”,
publicată sub formă de foileton în ziarul “Tribuna” din
Arad, nr. 208 din 3/16 noiembrie 1904.
Era o culegere de texte biblice din “Vechiul
Testament”, care în felul cum erau aranjate, alcătuiau o rugăciune
potrivită spre a fi
rostită de omul, respectiv de poporul nedreptăţit de vrăjmaşi.
Concret, bucăţile preluate din “Vechiul Testament”, făceau
parte din părţile acestuia intitulate “Psalmi”,
“Proorocii mari” şi “Plângerile lui Ieremia”.
Deşi autorul alcătuirii “Rugăciunea
românilor” nu-şi dădea numele, cei apropiaţi de
problemele ziarului ştiau că era Dr. Gherghe Ciuhandu,
teolog erudit, istoric şi valoros publicist bisericesc. Această
“Rugăciune” era dedicată situaţiei grele a românilor
din Transilvania şi Ungaria în contextul abandonării
tacticii pasivismului politic şi a pregătirii intrării
pe făgaşul tacticii noului activism politic, în anii
1903-1904.
După 14 ani de la acest moment istoric s-a
produs şi “desnodământul vechilor fărădelegi”
care încătuşeau pe români şi acest lucru s-a petrecut
în chip fericit sub forma hotărârilor plebiscitare ale Marii
Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918,
prin care s-a decis deplina eliberare naţională a tuturor
românilor şi unirea acestora cu patria mamă, România.
Sinodul episcopesc întrunit la Arad în ziua de
10 noiembrie 1918 a primit informaţiile şi aprecierile
prezentate de episcopul Ioan Papp al Aradului şi a emis circulare
cu nr. 14/1918 “către iubitul cler al mitropoliei ortodoxe române
din Ungaria şi Transilvania.
Amintim că în această perioadă,
episcopul Ioan Papp de Arad deţinea şi funcţia de
locţiitor al mitropolitului de la Sibiu şi în această
calitate el a lansat respectiva circulară.
Anuanţând abdicare împăratului Carol
de Habsburg şi apropiata convocare de către Consiliul Naţional
Român Central - numit de popor Marele Sfat al Naţiunii Române,
a marii adunări naţionale a românilor, care urma să
fie alcătuită din toate păturile sociale ale poporului
român din Ungaria şi Transilvania, circulara se încheia cu o
rugăciune care se cerea să fie citită la 1 Decembrie
1918, după “Rugăciuna Amvonului”.
Este rugăciunea pe care episcopul de
Caransebeş, Miron Cristea, a rostit-o în faţa altarului
bisericii protopopeşti ortodoxe din Alba Iulia - Centru în
memorabila zi de 1 Decembrie 1918.
Prin aceasta părinţii noştri au
mulţumit lui Dumnezeu pentru marele dar al desăvârşirii
statului naţional român. Ea constituie un îndemn adresat
tuturor românilor de a mulţumi bunului Dumnezeu pentru
binefacerile sale făcute poporului român, pentru înălţarea
sa pe treapta cea mai înaltă a vieţii naţionale şi
spirituale.
Autorul ei era acelaşi asesor referent de la
episcopia Aradului, Gheorghe Ciuhandu.
Un text prescurtat al acesteia, sub acelaşi
titlu de “Rugăciunea de la Alba Iulia” a fost publicat în
organului de presă al Consiliului Naţional Român Central,
ziarul “Românul” din Arad, nr. 18, din 17/30 noiembrie 1918, deci
în preziua Marii Adunări
Naţionale de la Alba Iulia, de dr. Ioan Roşu.
O reproducem pe aceasta:
“Doamne Dumnezeule al părinţilor noştri,
carele ai călcat moartea şi pe diavolul l-ai surpat, şi
ai dăruit viaţă poporului Tău Românesc, revarsă
pacea şi binecuvântarea Ta cerească asupra miilor nenumărate
cari cu buzele tremurânde îşi împreună azi rugămintea
în faţa Altarului Tău - în cetatea marelui Mihai Viteazul
- şi pentru suferinţele şi umilirile de veacuri, încununează-l
azi cu darul Presfântului Tău duh, ca într-o mână şi
într-o suflare, să fie toţi fiii Lui la acelaşi gând,
rumpând pentru vecie lanţurile iobăgiei şi ale întunerecului.
Cutremură Doamne, cenuşa mucenicilor de
ieri şi alaltăieri - şi din moaştele lor sfinte
aprinde focul dragostei în inimile tuturora. Şi lacrimile
orfanilor şi maicilor îndurerate, fă cu puterea Ta să
se prefacă toate în stele de bucurie pe tăria ceriului, sub
cari azi neamul românesc dela patru vânturi, cu genunchii plecaţi
îţi joară din nou credinţă părinţilor
noştri”.
|
În mai multe studii din ultima vreme s-a spus că
în preajma lui 1 Decembrie 1918 şi mai ales în contextul Marii
Adunări Naţionale, care avea să hotărască
unirea Transilvaniei cu România, numele oraşului şi cetăţii
Alba Iulia era pe toate buzele şi în toate inimile. Acest mare
adevăr a fost confirmat în chip strălucit de “Rugăciunea
de la Alba Iulia”, rostită atunci în
“oraşul Unirii” de către un înalt prelat al biserici
noastre şi de către preoţii acesteia pe întreg
cuprinsul spaţiului intracarpatic, care până atunci a aparţinut
de Ungaria şi după o îndelungată şi grea oprimare
s-a văzut, în sfâşit, eliberat şi pe deplin liber.
Dr. Nicolae JOSAN (N. Ţeligrădean)
|
|