Despre romanizarea Daciei, această Romania orientalis, rămasă
o “insulă Romaniatis”, există o vastă literatură,
determinată de necesitatea imperioasă de a lămuri cât mai
profund acest fenomen social-istoric, asemănător în linii
generale cu asimilarea populaţiei din alte provincii ale Imperiului
Roman, dar specific în esenţa sa, prin anumite particularităţi
proprii populaţiei autohtone, factorilor geografici şi epocii.
Intensele cercetări arheologice din ultimele decenii referitoare la
populaţia autohtonă daco-romană, precum şi o seamă
de studii de sinteză legate de epoca daco-romană a poporului român
au dus la fixarea unor jaloane luminoase referitoare la romanizarea
provinciei carpatice.
Prezenţa masivă a geto-dacilor pe teritoriul celui mai important
centru al Daciei romane, Apulum-Alba Iulia a fost atestată arheologic
în epoca preromană în aproape 50 de localităţi cu intense
urme dacice din perioada clasică, dintre care amintim: Cetea, Ciugud,
Răhău, Straja, Aiud, Zlatna, Vinţul de Jos etc.
Din timpul organizării şi colonizării romane, adică
din secolele II şi III p.Chr., de o mai mare importanţă
sunt: necropola tumulară de la Ighiu şi aşezările de
la Obreja şi Sebeş.
Tot pe teritoriul oraşului Apulum - Alba Iulia au fost descoperite
şi cercetate prin săpături arheologice sistematice, două
importante cetăţi dace: Piatra Craivei, puternic oppidum,
identificat cu capitala centrului tribal al dacilor apuli, Apoulon, şi
Căpâlna, din centura de fortificaţii care apărau
Sarmizegetusa Regia, capitale regatului dacic. În această regiune
compactă dacică, ajunsă la un înalt nivel de dezvoltare,
favorizat şi de mediul geografic - căi de comunicaţie
lesnicioase, bogate zăcăminte aurifere, păşuni, păduri
şi mănoase terenuri agricole - pe terasele cursului mijlociu al
râului Mureş, pe locul unde se găseşte azi Alba Iulia,
Roma a împlântat, îndată după cucerirea provinciei, cel mai
important castrum stativum din Dacia. Instaurarea stăpânirii romane
aici a însemnat o transformare radicală a condiţiilor de viaţă
şi o modificare esenţială a evoluţiei societăţii,
prin întreruperea culturii geto-dacice şi introducerea structurilor
sclavagiste romane dezvoltate cu toate formele lor specifice. Regimul de
ocupaţie militară organizată aici minuţios, dezvoltată
şi menţinută cu rigoare până în cele mai mici amănunte,
a constituit principalul element de romanizare. O analiză a
structurii acestui regim de ocupaţie, cu concluziile de ordin
demografic, social, istoric şi etno-lingvistic, în legătură
cu procesul romanizării, relevă pregnant caracterul deosebit de
energic la Apulum, veritabil focar de asimilare şi romanizare.
Cantonarea încă de la început, a legiunii XIII Gemina la Apulum,
unde a staţionat tot timpul, până la evacuarea organizată
de Împăratul Aurelianus, a constituit forţa şi factorul
central, puternicul pivot al stăpânirii romane în noua provincie,
fiind strâns legate de întreaga dezvoltare a vieţii romane aici în
centrul administrativ şi la comandamentul suprem al provinciei
carpatice. Tot aici staţionau şi trupe speciale de eguites
şi pedites singulares, care formau garda guvernatorului provinciei
şi care erau alcătuite din ostaşi selecţionaţi
din auxiliile provinciei şi detaşaţi la cartierul general
de la Apulum. De altfel trupe auxiliare şi detaşamente ale
legiunii XIII Gemina sunt atestate arheologic şi epigrafic în mai
multe localităţi ale provinciei nord-dunărene, inclusiv în
marile centre miniere de la Ampelum - Zlatna, Alburnus Maior - Roşia
Montană şi Salinae - Uioara, de pe teritoriul Apulum.
În jurul puternicului nucleu militar de la Apulum s-au dezvoltat îndată
canabele legiunii, din care sub Antonini a luat fiinţă
municipium Aurelium Apulense, devenit puţin mai târziu colonia
Aurelia Apulensis. Tot aici a luat fiinţă, sub dinastia
Severilor, al doilea centru urban, municipium Septimium Apulense, devenit
colonia Nova Apulensis. Sub împăratul Volusianus, colonia Aurelia
Apulensis primeşte epitatul de Chrysopolis (oraşul de aur) mărturie
elocventă a ascensiunii şi înfloririi acestui centru urban.
Caracteristic şi profund semnificativ din punct de vedere
social-istoric pentru continuitatea vieţii populare în vechile aşezări
din Dacia este menţinerea toponimiei provinciei carpatice, prevalând
elemente indigene geto-dacice. Astfel şi această aşezare,
care a devenit curând după cucerire cel mai mare oraş al Daciei
romane, principalul ei centru economic şi cel mai important centru
politic, administrativ, militar şi rutier al provinciei, a primit
numele de Apulum, continuând toponimicul Apoulon al capitalei tribului
dacilor apuli din centrul Transilvaniei.
Numărul impresionant de mare al inscripţiilor romane descoperite
aici până în prezent, fortuit sau în cercetări arheologice
sistematice, atestă multiplele aspecte ale existenţei acestui
puternic focar de romanizare exercitată nu numai de numeroasele trupe
care formau garnizoana teritoriului Apulum, al cărui rol vehiculator
şi propagator al limbii latine şi al modului de viaţă
roman a fost considerabil, ci şi de mulţimea negustorilor şi
meseriaşilor organizaţi în colegii sau a oamenilor de afaceri,
funcţionărimii de tot felul, şi îndeosebi a coloniştilor
şi veteranilor care, în covârşitoarea lor majoritate, au venit
din provinciile romanizate mai mult.
Vestigiile numeroaselor edificii publice, ale atelierelor meşteşugăreşti,
ale oficialilor marilor arendaşi ai salinelor, păşunilor
şi vămilor, sediul diferitelor colegii, precum şi prezenţa
coloniştilor veniţi “ex toto orbe Romano” sunt şi ele o
vie mărturie a tumultuoasei activităţi de pe teritoriului
anticului Apulum, făcându-ne să înţelegem mai bine
fenomenul romanizării şi a dăinuirii romanismului.
Băştinaşii şi-au păstrat, fireşte, în
primele decenii ale stăpânirii romane, formele de viaţă,
anumite practici şi limba proprie, dar cu timpul s-au adaptat noilor
condiţii de viaţă. Fenomenul complex, profund şi de
lungă durată, de simbioză şi osmoză, integrarea băştinaşilor
în romanitate, manifestat prin deznaţionalizarea treptată a
limbii, ca idiom vechi indo-european, a fost o realitate. Locuitorii
autohtoni din teritoriul Apulum, aserviţi de cuceritorii romani, erau
principalul factor de muncă atât pentru marile lucrări publice
amintite, ridicate în scurtă vreme de noua stăpânire, cât
şi pentru întreţinerea lor curentă. Populaţia
autohtonă a avut, aşadar, de la început, determinată de
necesităţi imperative, strânse şi permanente relaţii
cu cuceritorii, fie din nevoia de a supravieţui, fie din participarea
ei la uriaşele lucrări edilitare, rutiere, miniere, sau
agricole. Fenomenul simbiozei şi sintezei dintre autohtoni şi
cuceritori este surprins şi în mediul rural, în cele câteva,
villae rusticae, unele dintre ele, ca acelea de la Răhău, Cricău
şi Ighiu, descoperite chiar pe teritoriul oraşului Apulum, dar
mai cu seamă în importanta aşezare de la Obreja.
Elementele geto-dacice din inscripţii sunt puţine, de caracter
echivoc, cum s-a observat mai de mult şi s-a verificat prin
examinarea mai riguroasă a întregului material epigrafic. Raritatea
elementelor traco-dacice, evidentă şi în inscripţiile de
la Apulum, se explică în primul rând prin pierderea caracterului naţional
al structurilor lor social-politice şi culturale, prin fenomenul
rapidei lor romanizări. Totuşi, este semnificativ că pe
unele monumente epigrafice votive şi funerare descoperite la Apulum găsim
relativ destul de numeroase antroponime traco-dacice din care este greu de
precizat care sunt autohtone şi care sunt elemente venite din sud.
Astfel, menţionăm pe Mucatra, fiul lui Brasus, de pe o inscripţie
funerară pe un fus de coloană, moştenitor al lui Mucapor
Mucatralis, o familie cu nume dacice; Pe Mucasenus Ce(n)sorini cavaler în
garda guvernatorului, de pe un altar funerar, căsătorit cu
Rescuturme, considerată o băştinaşă, fiica lui
Soia. Pe două inscripţii votive dedicate lui Publius Aelius
Marcellus, cavaler roman şi decurion al coloniei Apulum, figurează
ca dedicant Dades, de asemenea considerat localnic. Pe un monument votiv
dedicat lui Iupiter şi Iunonei pentru sănătatea împăraţilor
Marcus Aurelius, Antoninus Pius şi Iulia Augusta, din timpul
consulilor Falco şi Clarus, cu prilejul construirii unui templu
horologiar, găsim pe Mucianus cu tria nomina, Marcus Ulpius.
Cognomenul Mucianus se întâlneşte şi pe un monument al unui
strator consularis. Un antroponim tracic sau hipocoristic greco-roman este
şi Ulpius Juvenalis Mamullo de pe un monument funerar. Mai menţionăm
şi pe Aurelius Tzolotus, Marcus Licinius Evangelus şi Moesicus
fratres precum şi pe Sabinius Bithus şi Aurelius Terens de pe
două epigrafe de la Muzeul din Sebeş.
Deşi nu s-au descoperit până acum urme epigrafice sau gliptice
sigure şi convingătoare cu privire la cultele religioase
autohtone nu este exclus ca prin interpretatio romana sub numele de Diana
Melifica, Dacia, Liber pater, Libera, Silvanus Silvester şi Diana,
care se găsesc pe unele monumente de la Apulum, să fie
reprezentate divinităţi dacice, locale.
Dar materialul arheologic descoperit în zona marelui centru Apulum,
diferenţiat şi interpretat, atestă cu claritate şi
precizie existenţa aici a unei îndelungate tradiţii de viaţă
şi civilizaţie materială dacică cu forme de dată
veche care s-au perpetuat sporadic sub ocupaţia romană şi
au persistat încă şi după evacuarea ei oficială.
Continuitatea populaţiei autohtone rustice, agricole şi păstoreşti,
în parte de meşteşugari, în epoca romană este dovedită
şi de materialele arheologice din cimitire sau morminte izolate de
incineraţie, ca de pildă necropola de la Obreja etc.
Dovezi concludente ale continuităţii în această vastă
zonă arheologică apar şi după părăsirea
oficială a Daciei. Cercetările arheologice au stabilit că
viaţa a continuat aici permanent, dar în condiţii modeste, prin
amenajarea diferitelor edificii publice părăsite şi îndeosebi
a pretoriului guvernatorului provinciei şi a termelor, după cum
atestă monedele, fibulele, lămpile, ceramica şi câteva
chiupuri de factură dacică.
Este de altfel şi perioada în care pătrunde şi se răspândeşte
creştinismul în forma sa latină, dar de un caracter net şi
exclusiv rural, atestat şi la Apulum.
Astfel, s-ar putea spune că romanizarea este un proces activ şi
după părăsirea Daciei, legăturile cu Imperiul Roman de
Răsărit neîntrerupându-se. Este epoca de etnogeneză a
poporului român, care la Apulum apare atât de evidentă.
Dacă “la romanisation est avant une question de langue et de
mentalitée, s’exprimant a travers les formes diverses de la conscience
sociale” atunci ce altă dovadă mai elocventă s-ar putea
aduce decât structura neolatină a limbii poporului român,
continuitatea sa milenară pe aceleaşi coordonate geografice
şi mentalitatea sa - forma mentis - romană.
Aceste realităţi istorice ies în evidenţă în mod
pregnant la Apulum, oraş bimilenar.
prof.
dr. Cloşca L. BĂLUŢĂ
|
|