România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Apulum - Alba Iulia, centru de iradiere a romanităţii în Dacia

     Despre romanizarea Daciei, această Romania orientalis, rămasă o “insulă Romaniatis”, există o vastă literatură, determinată de necesitatea imperioasă de a lămuri cât mai profund acest fenomen social-istoric, asemănător în linii generale cu asimilarea populaţiei din alte provincii ale Imperiului Roman, dar specific în esenţa sa, prin anumite particularităţi proprii populaţiei autohtone, factorilor geografici şi epocii.

     Intensele cercetări arheologice din ultimele decenii referitoare la populaţia autohtonă daco-romană, precum şi o seamă de studii de sinteză legate de epoca daco-romană a poporului român au dus la fixarea unor jaloane luminoase referitoare la romanizarea provinciei carpatice.

     Prezenţa masivă a geto-dacilor pe teritoriul celui mai important centru al Daciei romane, Apulum-Alba Iulia a fost atestată arheologic în epoca preromană în aproape 50 de localităţi cu intense urme dacice din perioada clasică, dintre care amintim: Cetea, Ciugud, Răhău, Straja, Aiud, Zlatna, Vinţul de Jos etc.

     Din timpul organizării şi colonizării romane, adică din secolele II şi III p.Chr., de o mai mare importanţă sunt: necropola tumulară de la Ighiu şi aşezările de la Obreja şi Sebeş.

     Tot pe teritoriul oraşului Apulum - Alba Iulia au fost descoperite şi cercetate prin săpături arheologice sistematice, două importante cetăţi dace: Piatra Craivei, puternic oppidum, identificat cu capitala centrului tribal al dacilor apuli, Apoulon, şi Căpâlna, din centura de fortificaţii care apărau Sarmizegetusa Regia, capitale regatului dacic. În această regiune compactă dacică, ajunsă la un înalt nivel de dezvoltare, favorizat şi de mediul geografic - căi de comunicaţie lesnicioase, bogate zăcăminte aurifere, păşuni, păduri şi mănoase terenuri agricole - pe terasele cursului mijlociu al râului Mureş, pe locul unde se găseşte azi Alba Iulia, Roma a împlântat, îndată după cucerirea provinciei, cel mai important castrum stativum din Dacia. Instaurarea stăpânirii romane aici a însemnat o transformare radicală a condiţiilor de viaţă şi o modificare esenţială a evoluţiei societăţii, prin întreruperea culturii geto-dacice şi introducerea structurilor sclavagiste romane dezvoltate cu toate formele lor specifice. Regimul de ocupaţie militară organizată aici minuţios, dezvoltată şi menţinută cu rigoare până în cele mai mici amănunte, a constituit principalul element de romanizare. O analiză a structurii acestui regim de ocupaţie, cu concluziile de ordin demografic, social, istoric şi etno-lingvistic, în legătură cu procesul romanizării, relevă pregnant caracterul deosebit de energic la Apulum, veritabil focar de asimilare şi romanizare. Cantonarea încă de la început, a legiunii XIII Gemina la Apulum, unde a staţionat tot timpul, până la evacuarea organizată de Împăratul Aurelianus, a constituit forţa şi factorul central, puternicul pivot al stăpânirii romane în noua provincie, fiind strâns legate de întreaga dezvoltare a vieţii romane aici în centrul administrativ şi la comandamentul suprem al provinciei carpatice. Tot aici staţionau şi trupe speciale de eguites şi pedites singulares, care formau garda guvernatorului provinciei şi care erau alcătuite din ostaşi selecţionaţi din auxiliile provinciei şi detaşaţi la cartierul general de la Apulum. De altfel trupe auxiliare şi detaşamente ale legiunii XIII Gemina sunt atestate arheologic şi epigrafic în mai multe localităţi ale provinciei nord-dunărene, inclusiv în marile centre miniere de la Ampelum - Zlatna, Alburnus Maior - Roşia Montană şi Salinae - Uioara, de pe teritoriul Apulum.

     În jurul puternicului nucleu militar de la Apulum s-au dezvoltat îndată canabele legiunii, din care sub Antonini a luat fiinţă municipium Aurelium Apulense, devenit puţin mai târziu colonia Aurelia Apulensis. Tot aici a luat fiinţă, sub dinastia Severilor, al doilea centru urban, municipium Septimium Apulense, devenit colonia Nova Apulensis. Sub împăratul Volusianus, colonia Aurelia Apulensis primeşte epitatul de Chrysopolis (oraşul de aur) mărturie elocventă a ascensiunii şi înfloririi acestui centru urban.

     Caracteristic şi profund semnificativ din punct de vedere social-istoric pentru continuitatea vieţii populare în vechile aşezări din Dacia este menţinerea toponimiei provinciei carpatice, prevalând elemente indigene geto-dacice. Astfel şi această aşezare, care a devenit curând după cucerire cel mai mare oraş al Daciei romane, principalul ei centru economic şi cel mai important centru politic, administrativ, militar şi rutier al provinciei, a primit numele de Apulum, continuând toponimicul Apoulon al capitalei tribului dacilor apuli din centrul Transilvaniei.

     Numărul impresionant de mare al inscripţiilor romane descoperite aici până în prezent, fortuit sau în cercetări arheologice sistematice, atestă multiplele aspecte ale existenţei acestui puternic focar de romanizare exercitată nu numai de numeroasele trupe care formau garnizoana teritoriului Apulum, al cărui rol vehiculator şi propagator al limbii latine şi al modului de viaţă roman a fost considerabil, ci şi de mulţimea negustorilor şi meseriaşilor organizaţi în colegii sau a oamenilor de afaceri, funcţionărimii de tot felul, şi îndeosebi a coloniştilor şi veteranilor care, în covârşitoarea lor majoritate, au venit din provinciile romanizate mai mult.

     Vestigiile numeroaselor edificii publice, ale atelierelor meşteşugăreşti, ale oficialilor marilor arendaşi ai salinelor, păşunilor şi vămilor, sediul diferitelor colegii, precum şi prezenţa coloniştilor veniţi “ex toto orbe Romano” sunt şi ele o vie mărturie a tumultuoasei activităţi de pe teritoriului anticului Apulum, făcându-ne să înţelegem mai bine fenomenul romanizării şi a dăinuirii romanismului.

     Băştinaşii şi-au păstrat, fireşte, în primele decenii ale stăpânirii romane, formele de viaţă, anumite practici şi limba proprie, dar cu timpul s-au adaptat noilor condiţii de viaţă. Fenomenul complex, profund şi de lungă durată, de simbioză şi osmoză, integrarea băştinaşilor în romanitate, manifestat prin deznaţionalizarea treptată a limbii, ca idiom vechi indo-european, a fost o realitate. Locuitorii autohtoni din teritoriul Apulum, aserviţi de cuceritorii romani, erau principalul factor de muncă atât pentru marile lucrări publice amintite, ridicate în scurtă vreme de noua stăpânire, cât şi pentru întreţinerea lor curentă. Populaţia autohtonă a avut, aşadar, de la început, determinată de necesităţi imperative, strânse şi permanente relaţii cu cuceritorii, fie din nevoia de a supravieţui, fie din participarea ei la uriaşele lucrări edilitare, rutiere, miniere, sau agricole. Fenomenul simbiozei şi sintezei dintre autohtoni şi cuceritori este surprins şi în mediul rural, în cele câteva, villae rusticae, unele dintre ele, ca acelea de la Răhău, Cricău şi Ighiu, descoperite chiar pe teritoriul oraşului Apulum, dar mai cu seamă în importanta aşezare de la Obreja.

     Elementele geto-dacice din inscripţii sunt puţine, de caracter echivoc, cum s-a observat mai de mult şi s-a verificat prin examinarea mai riguroasă a întregului material epigrafic. Raritatea elementelor traco-dacice, evidentă şi în inscripţiile de la Apulum, se explică în primul rând prin pierderea caracterului naţional al structurilor lor social-politice şi culturale, prin fenomenul rapidei lor romanizări. Totuşi, este semnificativ că pe unele monumente epigrafice votive şi funerare descoperite la Apulum găsim relativ destul de numeroase antroponime traco-dacice din care este greu de precizat care sunt autohtone şi care sunt elemente venite din sud. Astfel, menţionăm pe Mucatra, fiul lui Brasus, de pe o inscripţie funerară pe un fus de coloană, moştenitor al lui Mucapor Mucatralis, o familie cu nume dacice; Pe Mucasenus Ce(n)sorini cavaler în garda guvernatorului, de pe un altar funerar, căsătorit cu Rescuturme, considerată o băştinaşă, fiica lui Soia. Pe două inscripţii votive dedicate lui Publius Aelius Marcellus, cavaler roman şi decurion al coloniei Apulum, figurează ca dedicant Dades, de asemenea considerat localnic. Pe un monument votiv dedicat lui Iupiter şi Iunonei pentru sănătatea împăraţilor Marcus Aurelius, Antoninus Pius şi Iulia Augusta, din timpul consulilor Falco şi Clarus, cu prilejul construirii unui templu horologiar, găsim pe Mucianus cu tria nomina, Marcus Ulpius. Cognomenul Mucianus se întâlneşte şi pe un monument al unui strator consularis. Un antroponim tracic sau hipocoristic greco-roman este şi Ulpius Juvenalis Mamullo de pe un monument funerar. Mai menţionăm şi pe Aurelius Tzolotus, Marcus Licinius Evangelus şi Moesicus fratres precum şi pe Sabinius Bithus şi Aurelius Terens de pe două epigrafe de la Muzeul din Sebeş.

     Deşi nu s-au descoperit până acum urme epigrafice sau gliptice sigure şi convingătoare cu privire la cultele religioase autohtone nu este exclus ca prin interpretatio romana sub numele de Diana Melifica, Dacia, Liber pater, Libera, Silvanus Silvester şi Diana, care se găsesc pe unele monumente de la Apulum, să fie reprezentate divinităţi dacice, locale.

     Dar materialul arheologic descoperit în zona marelui centru Apulum, diferenţiat şi interpretat, atestă cu claritate şi precizie existenţa aici a unei îndelungate tradiţii de viaţă şi civilizaţie materială dacică cu forme de dată veche care s-au perpetuat sporadic sub ocupaţia romană şi au persistat încă şi după evacuarea ei oficială. Continuitatea populaţiei autohtone rustice, agricole şi păstoreşti, în parte de meşteşugari, în epoca romană este dovedită şi de materialele arheologice din cimitire sau morminte izolate de incineraţie, ca de pildă necropola de la Obreja etc.

     Dovezi concludente ale continuităţii în această vastă zonă arheologică apar şi după părăsirea oficială a Daciei. Cercetările arheologice au stabilit că viaţa a continuat aici permanent, dar în condiţii modeste, prin amenajarea diferitelor edificii publice părăsite şi îndeosebi a pretoriului guvernatorului provinciei şi a termelor, după cum atestă monedele, fibulele, lămpile, ceramica şi câteva chiupuri de factură dacică.

     Este de altfel şi perioada în care pătrunde şi se răspândeşte creştinismul în forma sa latină, dar de un caracter net şi exclusiv rural, atestat şi la Apulum.

     Astfel, s-ar putea spune că romanizarea este un proces activ şi după părăsirea Daciei, legăturile cu Imperiul Roman de Răsărit neîntrerupându-se. Este epoca de etnogeneză a poporului român, care la Apulum apare atât de evidentă.

     Dacă “la romanisation est avant une question de langue et de mentalitée, s’exprimant a travers les formes diverses de la conscience sociale” atunci ce altă dovadă mai elocventă s-ar putea aduce decât structura neolatină a limbii poporului român, continuitatea sa milenară pe aceleaşi coordonate geografice şi mentalitatea sa - forma mentis - romană.

     Aceste realităţi istorice ies în evidenţă în mod pregnant la Apulum, oraş bimilenar.

prof. dr. Cloşca L. BĂLUŢĂ