România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

AVRAM IANCU şi locuitorii Roşiei Montane în revoluţia de la 1848-1849

     Răzbate prin veacurile istoriei românilor ecoul faptelor măreţe de arme şi credinţă săvârşite de vrednicii noştri înaintaşi întru libertatea şi prosperitatea neamului românesc.

     Rezonanţa lor ne impresionează adânc, căci trăim vremurile de început de mileniu în care se împlinesc 130 de ani de la moartea “craiului munţilor” eroul nostru naţional Avram Iancu, cel mai mândru dintre craii ce i-au călăuzit pe români spre împlinirea idealurilor de dreptate şi libertate, spre cultivarea mândriei de a fi român.

     Sosise “primăvara popoarelor” în statele civilizate ale Europei. Ardeau în inimi rămăşiţe din flăcările răscoalei lui Horea, iar munţii fierbeau din nou. Se percepeau unde din vibraţia dorului de libertate. Nemulţumirile minerilor supuşi la robote şi silnicii se înfrăţeau cu şuvoiul fluviului de revoltă.

     Detaşamente de vrednici luptători pentru sfânta cauză a libertăţii au oferit în revoluţie şi locuitorii Roşiei Montane.

     Străvechea aşezare din munţi, acest sfânt meleag de vrednicie şi de jertfă, colţ pitoresc de pământ românesc din sfânta noastră Transilvanie, a fost din nou teatru al crâncenelor bătălii dintre viteaza oaste a lui Avram Iancu şi trupele invadatoare a lui Emeric Hatvany şi Kemeny Farkaş.

     Sute de mineri, eroi cunoscuţi şi necunoscuţi, s-au aruncat în luptă pe viaţă şi pe moarte. Mai departe de Roşia Montană, duşmanii năvălitori veniţi dinspre Brad, nu au putut pătrunde în Ţara Moţilor, fiind opriţi de zidul viu al legionarilor conduşi de Avram Iancu împreună cu prefecţii Simion Balint, Nicolae Vlăduţiu şi Simion Groza, tribunul Mihail Andreica din Câmpeni, george Gritta, Nicoleae Mestecanu, Alexandru Boieriu şi Avrion Teleki din Roşia Montană.

     La sfârşitul lunii octombrie 1848 a fost reorganizată primăria de la Roşia montană, admiţându-se în administraţie conducători români şi unguri, precum şi amândouă limbile.

     În acea toamnă a lui 1848, roşienii în frunte cu Simion Balint erau pregătiţi de luptă şi ofereau praful de puşcă necesar în luptă, după cum rezultă dintr-o scrisoare adresată de către Avram Iancu la 12 octombrie 1848 din Cricău, prin care îi cerea lui Simion Balint această substanţă explozivă.

     În luna martie 1848 moţii lui Iancu erau împresuraţi din toate părţile de forţele armatei maghiare, Munţii Apuseni deveniseră un adevărat bastion al libertăţii. Minerii de la Roşia Montană erau antrenaţi în părţile unde se dădeau lupte grele pentru apărarea acestui bastion, dovadă că “la baie la împărăţie” rămăseseră numai străjile, ajunse să rabde foame, potrivit scrisorii adresate la 14 martie 1849 de către prefectul Nicolae Vlăduţiu: “Frate Iancule! Străjile de la baia împărătească mor de foame că nici bani, nici bucate nu au. Se roagă de ai putere, să le faci ceva milostivire, ca să nu fie ei cei dintâi care vor muri de foame. Roşia 14-a martie 1849, Nicolae Vlăduţiu.

     În acele zile, legăturile cu centrele de aprovizionare de la câmpie s-au întrerupt cu desăvârşire, Munţii erau complet blocaţi. La mizeriile de neîndurat se adaugă şi faptul că oamenii înregimentaţi în tabere nu mai puteau câştiga nimic pentru traiul vieţii. Minerii nu-şi mai puteau schimba aurul, Iancu a încercat să-l transporte la Alba Iulia, dar intreprinderea s-a dovedit riscantă.

     La 3 mai 1849, deputatul Ioan Dragoş se întorcea de la Debreţin la Abrud, încunoştiindu-i pe moţi despre pretenţia lui Kossuth, ca aceştia să depună armele. Încălcând armistiţiul, la 6 mai 1849, în timpul tratativelor sosea la Abrud, Emeric Hatvani.

     Deja la 7 mai, prefecţii Buteanu şi Doba fuseseră puşi sub pază la locuinţele lor din Abrud, iar oamenii de frunte fuseseră arestaţi, ca şi preoţii. La vederea trupei maghiare, un român din Roşia, Crişănuţiu, s-a exprimat către ei” să nu se bucure prea de timpuriu, ci mai întâi să aştepte ce vor zice la aceasta moţii”. Atunci Hatvani s-a înfuriat într-atâta, încât pe acel nefericit l-a ucis cu mâna sa. Căzuse prima victimă din rândul roşienilor.

     La cererea maghiarilor din Roşia, au fost trimise aici două trupe de honvezi, cărora li s-au alăturat cca 400 de maghiari români bine înarmaţi. Aceştia au început jaful şi incendiile.

     La Roşia, Avram Iancu ocupase înălţimile ce dominau şoselele spre Abrud şi Câmpeni, primejduind comunicaţiile dintre Hatvani şi soldaţii trimişi la Roşia. Hotărând să-l atace pe Hatvani, la 8 mai Avram Iancu şi-a împărţit cetele de moţi în şase coloane. Pe dealurile dintre Abrud şi Roşia au fost aşezate gloatele tribunului Mihail Andreica. În culmea disperării, soldaţii şi ungurii din Roşia l-au atacat de cinci ori pe Andreica, fiind respinşi tot de atâtea ori. Seara, ceata lui Andreica i-a pus pe fugă, una dintre companii fiind măcelărită aproape în întregime. Câţiva insurgenţi s-au refugiat la Abrud, alţii s-au ascuns în mine, ca pe vremea lui Horea, dar şi acolo au fost căutaţi şi ucişi. Din trupa astfel risipită, un mic detaşament unguresc a dat foc caselor românilor din Roşia, răzbunându-se astfel pentru bătaia primită. Surprinşi de un detaşament de lăncieri români, s-a produs un măcel care a durat până noaptea târziu. Au căzut dintre duşmani 300 de morţi şi câţiva răniţi, iar dintre români numai un mort şi câţiva răniţi.

     Către miezul nopţii, vâlvătaia focului din Roşia se vedea din tabăra lui Hatvani de la Abrud. Dar, pentru această teribilă înfrângere de la Roşia, în seara acelei zile Hatvani se răzbunase pe românii din Abrud, împuşcându-i în piaţă.

     A doua zi, în 9 mai, la ora 3 primul atac l-a dat Avram Iancu, dinspre Roşia, împreună cu coloana lui Andreica. Cu ataâta furie s-au aruncat luptătorii viteazului tribun asupra duşmanului încât în mai puţin de o oră l-a împins până în faţa Abrudului, “Lupta o comanda Iancu, urmărind cu atenţie toate fazele. Alerga personal în punctele unde focul duşmanului i se părea mai primejdios, îmbărbăta şi împărţea porunci.

     Pe măsură ce se înnopta, poporul devenit parcă sălbatic se comporta tot mai curajos. Trupa de la Roşia împrăştiată în jurul oraşului, respingea eroic, cu foc neîntrerupt pe duşmani. În îndârjirea ce domnea, isprăvind cartuşele, ar fi fost în stare să lupte numai cu baioneta. După mărturisirea lui Avram Iancu, gloria zilei îi revine mai cu seamă prefectului Vlăduţiu care a hotărât izbânda. Faptele de arme a lui Andreica şi popa Groza sunt pe măsură.

     La 11 mai Hatvani, înfrânt se retrăgea spre Brad. Să ne întoarcem la Roşia Montană şi să ne închipuim tabloul dezastrului semănat aici. Grămezi de scrum se ofereau privirilor celor înfometaţi şi înspăimântaţi la culme. Ieşiţi din văgăuni, se încovoiau de foame, după cum glăsuieşte un document al acelor zile. În numele locuitorilor Roşiei Montane, Alexandru Batanki solicita lui Avram Iancu ajutoare pentru curmarea crizei de alimente: “Prea onorate domnule prefect! Mă rog cu înşinuntare de prea onoratul domn prefect a se milostivi ceva rânduială de trai la slujitorii cei împărăteşti, din mărirea domnului prefect a ne rândui, că alminterea suntem de pierit, că nici bani, nici bucate nu căpătăm de nicăierea - de două zile n-avem nimica, numai zeamă de buruieni am gustat. Miluieşte-te prea onorate, barem cu ceva bucate a ne ajuta, ori de o fi mod de slobozire să scoatem plăţile din cassa cea împărătească din Offenbaia. Pentru toate acestea, mă rog de prea onoratul domn prefect, de nu într-una, barem în cealaltă parte din mărirea domnului ceva rânduială a ne porunci. 14-lea mai 1849 din Roşia. Alexandru Batanki Huttman împărătesc”.

     Dar Emericc Hatvani s-a întors. Şi au venit alte zile de sălbatică răfuială, iar Roşia revedea iar teatrul unor grave confruntări. La 16 mai, Hatvani trimitea la Roşia o companie de Honvezi pentru a duce la Abrud familiile de unguri rămase.

     La Corna erau trimise patrule în recunoaştere. Ademeniţi de nădejdea că scapă din munţi, mulţi unguri din Roşia i-au urmat pe honvezi, dar au fost împrăştiaţi de o ceată de români.

     În cadrul acestui şir de lupte, în aceeaşi aripă stângă, pe aceleaşi dealuri ale Roşiei, a fost aşezat tot Andreica, iar la Corna cetele lui Vlăduţiu.

     În ziua de 17 mai, Hatvani a reuşit să ducă la Abrud vreo 400 de unguri din Roşia, ce fuseseră ascunşi în mine, trimiţând aici husari şi un tun. Lupta a fost crâncenă “dintre români au pierit mai mult de 40 de oameni” Între ei s-a găsit o femeie îmbrăcată în haine bărbăteşti, căci şi roşiencele luptau pe viaţă şi pe moarte în apărarea Roşiei.

     Lupta s-a încins în dimineaţa zilei de 18 mai după răsăritul soarelui. La poalele masivului Cârnic s-a dat o luptă îndârjită. Despre lupta din acea zi Hatvani scria: “cât de mare să fi fost numărul acestui popor răsculat, nu pot şti cu siguranţă, dar afirm hotărât că de fiecare om dintre ai mei, reveneau 50 de români. O răscoală generală la care din regiunea Abrudului, cuibul rebeliunii, a luat parte mic şi mare, cu cel mai înverşunat fanatism”.

     În hălzile de steril din vecinătatea cârnicului se mai păstrează şi acum sicriele cu osemintele celor veniţi la Roşia după pământ şi apă au primit, ca şi cei care au înroşit cu sânge locul care şi acum se numeşte “Tăul secuilor”.

     La apărare, lua parte acum toată suflarea din munţi. Duşmanul ataca cu stăruinţă acum spre Roşia şi Corna. Înfrângerile le-a suportat tot Hatvani. Pentru a-şi acoperi retragerea, a mai trimis o companie pe “Dealul băieşilor”. În această încleştare se arunca asupra lui focul ucigător al prefectului Vlăduţiu, iar trupele lui Simion Balint soseau numeroase de pe Arieş, în timpul încăierării, împingându-l la Bucium, unde a fost zdrobit şi pus pe fugă, ultimul ordin dat în această ultimă bătălie pierdută devenind proverbial: “Să fugă fiecare cum poate!”.

     Au urmat zilele lui iunie 1849 şi luptele lui Simion Balint cu Invadatorul Kemeny Farkaş.

     Diviziile lui Balint, Vlăduţiu şi Moldovanu îl atacau pe baronul Kemeny. Un aport deosebit au avut tunurile procurate de tribunul George Gritta, şi o eroică participare a avut vânătorul Jurca Todoruţ din Roşia. Punând puşca pe ţeava tunului, acesta ţinea mai întâi cu puşca şi apoi trăgea cu tunul, pricinuind mari pierderi duşmanului.

     La 15 iunie 1849, în urma dezastrului pe care i l-a provocat Simion Balint în lupta de la Bucium, plecând definitiv înfrânt, baronul Kemeny a exclamat: “Dracu să se mai bată cu popii!”.

     Teatrul operaţiunilor în revoluţie s-a mutat în altă parte, duşmanul a fost întors din drumul său spre Ţara Moţilor, iar Roşia Montană rămânea pustiită de oameni, distrusă de incendii, cu biserica romano-catolică dărâmată sub loviturile tunurilor.

     Acestea sunt câteva din episoadele prin care Roşia Montană şi locuitorii ei înscriau paginile revoluţiei, imprimată adânc în istoria ei. Eroii s-au conturat puternic în aprigele lupte. Din rândul lor, străluceşte ca un astru spectrul marelui Avram Iancu.

     Au urmat anii de refacere. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea Roşia Montană renăscuse din cenuşă, precum se refăcuse şi în urma răscoalei lui Horea. Oamenii vrednici minerii roşieni şi-au reluat munca grea şi plină de riscuri, au răscolit măruntaiele ascunse ale munţilor, şi-au refăcut casele şi  biserica ce se prezintă asemeni unei catedrale, încât la trei decenii după revoluţie localitatea arăta ca un orăşel, unele construcţii dăinuind şi în prezent.

     Însoţit de fluierul pribegiilor sale, Avram iancu revenea aici adesea, la vechii tovarăşi de luptă, o luptă pe care o condusese cu bărbăţie şi eoism.

     Chiar duşmanul său, un ofiţer ungur care a luptat aici în oastea lui Kemeny îl caracterizase cu multă admiraţie: “Apărea între ai săi întotdeauna mai strălucitor decât alţii, astfel că îl admirau ca fermecaţi, cu toate că ştia să-i ţină în frâu. Încrederea aceasta şi-a câştigat-o cu caracterul său, prin judecăţile drepte, prin sfatul, ţinuta şi învăţăturile pe care le împrăştia. Avea ceva în fiinţa lui, o ţinută, o grandeţe şi o dibăcie pentru care e numit Craiul de către aderenţii săi”.

     El este înscris pentru vecie în panteonul nemuririi, ca toţi eroii neamului românesc. Fie ca marile lor fapte, izvorâte din dragostea adâncă faţă de poporul şi patria română, să ne călăuzească pe noi şi pe toţi urmaşii noştrii, în veacul vecilor!

     “Eroii nu ne părăsesc nicicând, / Li se aud trecând prin secolii paşii, / Noi trecem toţi, dar ei rămân vibrând, / Mereu contemporani cu toţi urmaşii.”

     Roşia Montană, 2 decembrie 2002.

Profesor Ruxandra Manta

Roşia Montană - Preşedinta Subfilialei Roşia Montană, a Societăţii “Avram Iancu”

1 Decembrie 2002 - Alba Iulia Participanţii de la Congresul Spiritualităţii Româneşti la bustul lui "Avram Iancu".