România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Nicolae Pop

Protopop ortodox de Balomir

Vicar general al episcopiei greco-catolice de la Blaj

Arhimandrit ortodox la Mânăstirea Argeşului

     Pentru a se cunoaşte şi înţelege mai bine evoluţia şi frământările protopopului Nicolae Pop din Balomir privind trecerea sa de la ortodocsism la greco-catolicism pentru o perioadă scurtă de timp, sub episcopul Inocenţiu Micu Klein, precum şi revenirea sa la credinţa străbună, consider necesar a aminti succint, unele evenimente desfăşurate în prima jumătate a secolului al 18-lea referitor la această personalitate precum şi unele amănunte mai puţin cunoscute, care însă, devin importante în contextul general şi mai ales în ceea ce privesc concluziile fiecăruia în parte, în final.

     Redarea acestor evenimente sunt cu atât mai importante şi interesante cu cât ele s-au desfăşurat în special în oraşele Alba Iulia, Blaj şi alte localităţi din judeţul nostru cu legături directe la principalele centre ale catolicismului din Europa Esztergon (Ungaria) Viena şi Roma precum şi cele ortodoxe de la Karlowitz, Petersburg şi Moscova.

     După moartea primului episcop greco-catolic Atanasie Anghel (19 august 1713) Primatul Catolic al Ungariei şi Curtea de la Viena s-au aflat pentru prima dată în faţa unei situaţii deosebite, deoarece episcopul înainte de moarte făcându-şi "bilanţul", şi-a exprimat regretele cu privire la nerespectarea prevederilor diplomelor leopoldine şi a promisiunilor avansate clerului român, în schimbul părăsirii credinţei străbune şi a unirii cu Biserica Romei.

 

 

     De fapt s-a «realizat» pentru prima dată    desbinarea neamului românesc din Transilvania prin religie.

     Propunerea iniţială de a fi ales ca episcop al romanilor greco-catolici, teologul iezuit Francisc Szunyog fostul secretar al episcopului Atanasie Anghel, a fost respinsă de Curtea de la Viena.

     Autorităţile habsburgice, procatolice de teama revenirii românilor la credinţa străbună, au hotărât ca o perioadă de timp (care a fost de 8 ani) biserica unită să fie condusă de un «triumvirat» format din vicarul episcopal şi teologul iezuit sub direcţiunea unui alt preot iezuit.

Crucea din lemn masiv din altarul vechii biserici din localitatea Balomir (jud. Alba)

     La înmormântarea episcopului Atanasie Anghel, slujba religioasă s-a ţinut de preoţii iezuiţi numai în limba maghiară şi latină, iar rămăşiţele pământeşti nu au fost aşezate în biserică, aşa cm ar fi fost normal, ci la marginea cimitirului din curtea bisericii Sf. Treime din cartierul Maieri din Alba Iulia.

     Abia după 179 de ani, mitropolitul Ioan Vancea i-a ridicat la mormânt o cruce obişnuită de piatră, care se află şi astăzi.

     La data de 18.05.1721, prin bulla papală, Ioan Pataki a fost numit episcop.

     Ioan Pataki după ce a urmat şcolile catolice de la Cluj şi Sabaria, cu ajutorul călugărului iezuit Hevenesi şi a episcopului catolic de la Strigoniu (Ungaria) a fost trimis la Roma la colegiul german-ungar.

     Ulterior cu sprijinul guvernatorului Transilvaniei Kornis şi a vicecancelarului Koszoni, Ioan Pataki a ajuns episcop greco-catolic la Alba Iulia, după ce candidase fără succes la ocuparea episcopiei de la Munkacs şi a celei romano-catolice de la Alba Iulia.

     În vederea răspândirii şi consolidării catolicismului în Transilvania, justificat şi de Conciliul Lateran din anul 1215, episcopia greco-catolică a fost mutată de la Alba Iulia la Făgăraş.

     Românii ortodocşi din Făgăraş, au fost alungaţi din biserica Sf. Nicolae contruită în anul 1698 de domnul Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu, iar biserica a fost ridicată la rang de catedrală greco-catolică.

     După o perioadă foarte scurtă, de numai 4 ani, episcopul Ioan Pataki a decedat la data de 29 octombrie 1727.

     Curtea de la Viena şi Primatul Catolic din Ungaria au fost puse din nou, în faţa unei situaţii dificile, determinat de lipsa unor candidaţi pregătiţi intereselor acestora.

     Până la numirea unui nou episcop, dieceza greco-catolică, a fost condusă până în anul 1729 de          către Adam Fitter, rectorul colegiului călugărilor iezuiţi de la Cluj, iar ulterior de către cei doi vicari şi de teologul Emeric Gorgei, iar în continuare de G. Regai.

     La data de 4 iunie 1728 la Alba Iulia s-a întrunit sinodul electoral în prezenţa comisarului regesc, al episcopului romano-catolic I. Antalffy şi a rectorului colegiului iezuiţilor de la Cluj, Adam Fitter care au stabilit trei candidaţi pentru postul de episcop greco-catolic: I. Iosif Hodermarszky, Ioan Micu şi Ladislau Hatos.

     Împăratul Carol al VI-lea la data de 25 februarie 1729 la numit episcop pe Ioan Micu acordându-i şi titlul de baron.

     Personalitatea şi acţiunile desfăşurate de către Inocenţiu Ioan Micu Klein* au fost evocate de mulţi istorici şi scriitori, printre care şi regretatul publicist şi poet Corneliu Leu în lucrarea sa „Pe urmele lui Inocenţiu Ioan Micu Klein”.

     Lucrarea, reeditată de către Valentin Borda cu ajutorul marelui patriot roman, istoric şi economist, profesor dr. Iosif Constantin Drăgan care a şi prefaţat cartea, merită a fi preluat din ea pe scurt câteva date şi acţiuni cunoscute mai puţin.

     Ioan Micu s-a născut în anul 1692 într-o familie de ţărani liberi în pitorescul sat de „margine” Sadu al Sibiului. Până la vârsta de 15 ani nu a putut vorbi, fiind mut. Minunea de a putea vorbi s-a petrecut într-o împrejurare dramatică, când tânărul Ioan pentru a putea preveni un dezastru, din proprie iniţiativă, a alergat la ai săi (care erau tăietori de lemne la pădure), să-i avertizeze prin diferite semne de pericolul ce-l aştepta, împrejurare în care, de teama şi din dorinţa de a face bine, i-a venit graiul pentru totdeauna.

     Minunea şi despre ecoul ei s-a răspândit pe Valea Cibinului şi a Oltului.

     Într-o zi a anului 1707 când se afla cu tatăl său la târg, la Sibiu cu lemne de vândut, vestea s-a răspândit uşor, iar printre curioşi s-a aflat şi un călugăr iezuit, care după ce s-a documentat şi s-a convins că „minunea” de la Sadu ar putea fi de folos ordinului din care făcea parte l-a convins pe Ioan şi pe tatăl său de necesitatea de a accepta intrarea la mănăstirea iezuită de la Sibiu unde avea posibilitatea de a mulţumii şi de a se dedica „binefăcătorului”.

     După o scurtă pregătire la mânăstire, Ioan a fost trimis la studii la colegiul iezuiţilor din Cluj (1719-1724) iar în continuare la seminarul călugărilor iezuiţi din Târnavia unde a fost pregătit pentru episcopat.

     Situaţia neşteptată i-a determinat pe cei interesaţi în frunte cu împăratul să-l numească pe Ion Micu în anul 1729 (situaţie unică) în imp ce frecventa ultimul an al seminarului şi fără să îndeplinească la data respectivă toate canoanele bisericeşti.

     La data de 28 septembrie 1732, Inocenţiu Micu Klein a fost instalat episcop la Făgăraş fiind în acelaşi timp şi primul reprezentant al românilor în Dieta Transilvaniei care reprezintă cca. 70 la sută din populaţie principatului.

     I.I. Micu Klein în toată perioada episcopatului a luptat pentru drepturile şi independenţa bisericii unite şi pentru neamul românesc. Cele 24 de suplice şi memorii înaintate într-o perioadă de 12 ani (1732-1744) împăratului Carol al VI-lea, pe lângă intervenţiile efectuate cu ocazia deplasărilor la Viena sunt concludente.

     În perioada anilor 1734-1735 I.I. Micu Klein a luptat pentru readucerea episcopiei de la Făgăraş la Alba Iulia. De teama întoarcerii românilor uniţi la credinţa străbună, autorităţile au „manevrat” demersurile respective oferind sprijinul necesar, în varianta Blajului.

     Acţiunile întreprinse, întemeiate pe argumente istorice, demografice şi fiscale nu au fost luate în seamă de către Curtea de la Viena, motiv în plus care la determinat pe I.I. Micu Klein de a convoca la data de 25 VI 1744 un sinod important la care s-a formulat alternativa: fie satisfacerea revendicărilor sau abandonarea unirii.

     În urma acestei hotărâri şi a informării efectuate superiorilor de teologul iezuit Balogh, la data de 16 noiembrie 1744 episcopul a fost convocat la Viena, în faţa unei comisii de anchetă.

     Convins de nedreptăţile ce se întrevedeau, în plină iarnă a anului 1744, a plecat pe jos la Roma cu speranţa de a primi de la papa sprijinul cuvenit, bazat pe adevăr şi dreptate, sprijin care însă a rămas în sfera viselor marelui episcop I.I. Micu Klein, transformat în calvarul exilului prelungit, în cei 24 de ani, până la moarte sa, din anul 1768.

     În toată perioada, majoritatea preoţilor şi a protopopilor, au fost alături de episcopul lor, fapt demonstrat mai ales, de scrisoarea acestora trimisă la Roma în urma sinodului care a avut loc la Daia (jud. Alba) la data de 22 septembrie 1747, prin care aceştia îl ruga să nu-i lase cu alt episcop şi să continue lupta pentru a revenii în ţară”.

     În acele împrejurări grele, persoana de încredere şi speranţe pentru a conduce episcopia greco-catolică de la Blaj, a fost protopopul Nicolae Pop din Balomir care cu ani în urmă a îmbrăţişat unirea cu Biserica Romei.

     În acest sens I.I. Micu Klein la data de 25 august 1747 a trimis de la Roma excomunicarea vicarului Petru Pavel Aaron şi numirea în locul lui a protopopului Nicolae Pop din Balomir, scrisoare redată mai jos.

     „Prearespectate Domn mie Preavenerat

     Pe Petru Aron l-am depus din slujba din cauza că este incorigibil, l-am suspendat de la slujbele sfinte şi l-am excomunicat.

     Poruncesc ca acesta să fie în chip canonic evitat.

     Am numit vicar general pe Prearespectatul Domn Nicolae Pop, arhidiacon de Balomir, poruncesc ca acestuia să-i fie încredinţate toate pentru executare şi informare. Am dat dispoziţie sub pedeapsa suspendării şi excomunicării să se ţină sinod.

     Domnia Ta să binevoieşti a-l ajuta şi a-l asista cu sfatul pe Domnul Vicar şi să fi prezent la sinod tot sub pedeapsa aceleiaşi cenzuri”. (Scrisoarea a fost trimisă lui Silvestru Caliani-Blaj).

     Jurământul de credinţă a noului vicar Nicolae Pop a avut loc în sinodul de la Blaj la data de 9 Octombrie 1747.

     P.P. Aaron, împreună cu teologul iezuit, în urma celor întâmplate, pe „filiera” cunoscută au intervenit la papa Benedict al XIV-lea care a dispus anchetarea episcopului, în urma căreia I.I. Micu Klein a fost obligat la data de 21 mai 1748 să anuleze destituirea lui P.P. Aaron precum şi numirea ca vicar a lui Nicolae Pop.

     Nicolae Pop descurajat de atitudinea papei de la Roma faţă de episcopul I.I. Micu Klein precum şi de teama răzbunării din partea Curţii de la Viena, împreună cu unii susţinători ai săi au trecut peste Carpaţi, unde au fost primiţi şi ocrotiţi de către domnitorul Ţării Româneşti.

     Ajuns în libertate, Nicolae Pop s-a dedicat luptei pentru adevăr şi dreptate, pentru biserica străbună şi a drepturilor elementare ale românilor din Transilvania.

     Nicolae Pop a considerat Uniaţia ca o măsură politică, care în final s-a dovedit greşită, fapt ce la determinat să revină la credinţa străbună fiind convins din nou, despre dreptatea bisericii strămoşeşti mai ales după suferinţele trăite alături de episcopul sau I.I. Micu Klein.

     În acest sens s-a hotărât să ajungă la ţarina Elisaveta Petrovna (fiica ţarului Petru cel Mare) recunoscută ca ocrotitoare a bisericii ortodoxe, singura în măsură care avea posibilitatea şi puterea de a influenţa Curtea de la Viena pentru a acorda şi respecta unele drepturi elementare ale românilor. (În anul 1746 Rusia încheiase o alianţă cu Austria împotriva Turciei şi a Prusiei).

     La începutul toamnei anului1748 Nicolae Pop, cu plângerile românilor din Transilvania, în "traistă" îmbărbătat de dorinţa şi speranţa unor zile mai bune, s-a încumetat şi a plecat pe jos în condiţiile grele ale anilor 1748-1749 în lungul drum de cca. 4000 km (dus-întors).

     Nicolae Pop, ajuns la destinaţie, a rămas în Rusia până la data de 17 noiembrie 1749, timp în care ţarina Elisaveta a poruncit contelui Rjumin, ambasadorul acesteia la Viena, să verifice plângerile romanilor, după care să întreprindă demersurile necesare la Curtea de la Viena.

     Maria Terezia iritată şi alarmată de cele întâmplate, având în vedere importanţa evenimentului, la data de 5 VII 1748 a dat poruncă guvernului din Ardeal să facă cercetări la organele încredinţate cu paza frontierei spre a se afla modul în care a putut  evada din Transilvania protopopul Nicolae Pop din Balomir.

     În acelaşi timp a dispus urmărirea şi supravegherea celor apropiaţi protopopului din comitatul Albei şi a Hunedoarei precum şi corespondenţa acestora.

     Curtea de la Viena la Conferinţa Naţională din 7 XI 1750 a hotărât acordarea unei recompense substanţiale (200 galbeni) celui care va spijini acţiunea de „prindere” a protopopului Nicolae Pop, dar nu s-au găsit trădatori printre români.

     Mârşăviile de la Curtea din Viena împotriva romanilor în situaţia de mai sus, rezultă fără echivoc din materialul prezentat mai jos, redat din "Istoria Transilvaniei" de George Bariţiu.

     „La vederea acestui pas energios (energic) al Rusiei, iezuiţii călugări şi mireni au trebuit să vină în mare confuziune, pentru că sub acelaşi număr 297/1750 se citeşte una scurtă relaţiune secretă conferinţei, al cărui sâmbure este mai scurt acesta:

     Apostatul (renegatul) Nicolae Balomiri, mai înainte general – vicar al episcopului, iar acum egumenul mânăstirii Argeş, în Valahia, sta în corespondenţa secretă cu Transilvania, precum se cunoaşte din documentele alăturate sub. nr. 4. Deci conferinţa substerne (exprimă), din partea sa, opiniile următoare: să se destineze una sumă de bani, pentru ca mituindu-se emisari de-ai lui Balomiri, aceia să-l înşele, ca să se întoarcă iarăşi în Transilvania, unde îndată să fie încarcerat. Cauza unirii să fie înaintată din răsputeri. Într-aceea nu (ne) dă mâna ca să ne stricăm cu curtea Rusie în aceste timpuri: deci să se ia măsuri pentru ca să i se poată da o informaţiune cu totul falsă, la care însă toţi să dea crezământ. Spre acest scop să se formuleze un rescript aşa, încât guvernul Transilvaniei să poată răspundă la acela cu enumerarea unui număr mare de blăstămăţii şi fărădelegi ca comise de românii neuniţi. Acea informaţiune să se dea apoi ambasadorului Rusiei, împreună cu alte porunci, emise pe faţă, ca în favoarea romanilor, care însă pe sub mâna să rămână tot nule ca şi până aici. Guvernul să îngrijească cu agerime, ca nu cumva Balomiri, sau emisarii săi să poată pune mâna pe astfel de acte secrete. Din contră, protectorii unirii însă să facă tot că doară ar pune şi ei mâna pe Balomirii, sau pe corespondentele lui etc.

     După ce se luară toate aceste măsuri, adevărat machiavelice şi conceptul precugetat veni la cunoştinţa împărătesei, Iezuiţii înduplecară pe acea damă bună, ca să scrie rezoluţiunea aşa: „Placet, et communicanda haec omnia Pretlach eo fine, ut ea Ptroburgi remonstrare possit” (579)

     "Este treaba istoricilor a descoperi, mai departe, dacă împărăteasa Elisabeta a fost îndestulată sau nu cu acel răspuns luat din Viena, cum şi dacă Balomiri a lucrat şi mai departe în contra iezuiţilor. Una ştim desigur ca, adică românii neuniţi din Transilvania după acea intervenţie a Rusiei au fost maltrataţi şi persecutaţi tot ca mai înainte."

     Ambasadorul Mihailo Rjumin în urma relaţiilor cu delegaţiile românilor ortodocşi, care mergeau la Viena pentru a se plânge împărătesei pentru necazurile ce le suferea din cauza unirii, a devenit apărătorul acestora. Plângerile prezentate de protopopul Nicolae Pop ajunse spre soluţionare ambasadorului Rjumin, au iritat Curtea de la Viena şi după mai multe intervenţii la Tarina Elisaveta a reuşit înlocuirea acestuia în anul 1752.

     Condiţiile grele de viaţă a românilor, sau agravat odată cu trecerea Transilvaniei sub stăpânirea imperiului habsburgic procatolic, fapt ce a determinat emigrările masive în Ţara Românească şi Moldova, evenimente care au fost consemnate în multe lucrări ale istoricilor noştri, dar cu tot regretul, ele sunt prea puţin cunoscute fiindcă am avut şi avem şi astăzi printre noi „bucovii” noştri.

     Relaţiile bune ale arhimandritului Nichifor Balomireanul şi colaborarea sa cu domnitorul Ţării Româneşti, rezultă mai ales din hrisovul dat de Gh. Ghica la data de 14 mai 1750 cu privire la dreptul românilor din Ardeal de a se "aşeza" dincolo de Carpaţi.

     Nichifor Balomireanul coordona şi sprijinea din Argeş migrarea românilor din Ardeal, fiind pregătiţi astfel 16.000 de ţărani iobagi, după afirmaţiile franciscanului Michaud.

     Evenimentele locale acumulate în timp în sec. al 18-lea care s-au desfăşurat pe meleagurile noastre au pregătit revoluţia lui Horea, Cloşca şi Crişan aşa cu a fost şi mişcarea călugărului Sofronie de la Cioara (jud. Alba) despre care marele filozof al  nostru Lucian Blaga a afirmat că a fost de fapt preludiu revoluţiei lui Horea, Cloşca şi Crişan, revoluţie la care au participat şi grupuri de români care emigrase înainte în Ţara Românească aşa cum se cunoaşte şi despre căpitanul Petru Munteanu care a condus grupul răsculaţilor din zona protopopiatului din Balomir şi care au atacat în noiembrie 1784 castelul familiei Barcsai din satul călugărului Sofronie – Cioara.

     Protopopul Nicolae Pop numit arhimandrit la renumita Mânăstire Argeş la fel ca şi călugărul Sofronie care l-a urmat în scaunul episcopal, au rămas până la sfârşitul vieţii lor în Argeş.

     Sinodul general naţional ortodox, din Lipovenii Bălgradului, iniţiat şi organizat de călugărul Şofronie a fost apogeul mişcării Şofroniene, fapt ce a alarmat şi a determinat Curtea de la Viena să trimită pe generalul Bucow în fruntea a două regimente de honvezi, pentru a preveni desunirea şi a forţa catolicizarea românilor prin mijloacele cunoscute. Condamnarea la cinci ani muncă silnică pe lângă alte măsuri represive l-a obligat pe cuviosul Şofronie să fugă în Ţara Românească unde a găsit ocrotire şi sprijin la arhimandritul Mănăstirii Argeşului Nichifor Balomireanul (care l-a numit imediat egumen la mănăstirea Robaia) care nu era altcineva decât Nicolae Pop, cunoscut din perioada de preoţie a sa (1728) din satul natal - Cioara subordonat protopopiatului din Balomir.

     Deşi datele din această perioadă sunt reduse, totuşi din cele existente şi din faptele cunoscute, rezultă clar colaborarea între arhimandritul Nichifor Balomireanul şi egumenul Sofronie în lupta pentru credinţa străbună şi pentru neamul românesc din Transilvania.

     E dureros şi regretabil faptul, de a avea posibilitatea de a cunoaşte activitatea acestor personalităţi din documentele existente în arhivele Vaticanului, Vienei şi din Rusia şi să nu cunoaştem până în prezent activitatea îndelungată a acestora din Ţara Românească, deşi s-au efectuat demersurile necesare în acest scop.

     În concluzie, se poate afirma cu certitudine că numirea lui Nicolae Pop ca vicar general de către episcopul I.I. Micu Klein, a fost bine „gândită” având în vedere concepţiile şi caracterelor asemănătoare. Destinele ulterioare confirmă cele de mai sus.

     Amândouă personalităţi ale „vremii” de pe meleagurile noastre, independent unul de altul, sau hotărât în miez de iarnă, să meargă pe jos acum 250 ani, mii de km, pentru credinţă şi pentru drepturile românilor din Transilvania.

     I.I. Micu Klein a plecat în sudul Europei cu speranţe mari la Papa de la Roma, iar Nicolae Pop în răsăritul Europei, la Curtea Ţarului, ambii plecând de lângă cei dragi, ajunşi dezrădăcinaţi până la sfârşitul vieţii.

     Speranţele au fost zadarnice, iar proverbul românesc „corb la corb nu-şi scoate ochii” s-a adeverit ca de multe alte ori în decursul istoriei nostre.

     În durerile exilului, I.I. Micu Klein, dureri simţite şi de către Nichifor Balomireanul, călugărul Sofronie şi mulţi alţii, a creat frumoasa cugetare:

     „Nu pot să slujesc lui Dumnezeu care e adevăr şi să plac lumii care e minciună”

Ioan Străjan

 

* - Inocenţiu =- Nume luat la intrarea sa în mânăstirea (călugărit)  greco-catolică ruteană Sf. Nicolae din Muncas

  - Klein – Titlu de baron acordat de împăratul Carol al VI-lea la numirea sa ca episcop.

Bibliografie:

- Sematismul Arhidiecesei Metropolitane greco catolice române de Alba Iulia şi Făgăraş pe anul domnului 1900.

- Pe urmele lui I. Inocenţiu Micu Klein de Corneliu Alba

-  Românii în Arhivele Romei de I. Dumitru Snagov

- Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în sec, XVIII de Liviu Dragomir.

- Istoria Transilvaniei de George Bariţ