|
Citind şi ascultând publicaţiile
şi interviurile având ca temă populaţia cunoscută sub
numele de “ceangăi” am simţit nevoia să ne exprimăm
punctul de vedere. Hotărârea a fost determinată de existenţa
unor mai vechi preocupări pentru lămurirea originii ceangăilor.
Investigaţiile le-am început în arhive în anii 1974-1975 şi
le-am continuat în august 1975 printr-o cercetare de teren în localităţile
rurale moldovene locuite de populaţia cunoscută sub acest nume.
Nefinalizând rezultatele acestei prime etape a cercetărilor,
considerând că abordarea, discutarea şi elucidarea unui moment
istoric implică o responsabilitate deosebită pentru cel ce-şi
asumă această delicată misiune, ne-am continuat munca în
vara anului 1978, când aflându-ne pentru scurt timp la Budapesta, am
consultat o serie de publicaţii de specialitate pentru tema ce ne
interesa. Ulterior, la 7 ianuarie 1982, în revista “Flacăra” am
publicat un scurt articol cu primele rezultate ale cercetării, pe
care le-am continuat (independent de Asociaţia “Dumitru Mărtinaş”).
În clipele de faţă, ajungând la un stadiu al cercetării
în care materialul documentar acumulat este bogat şi variat, putem să
aprofundăm primele concluzii.
Ţinem să precizăm că scriem
aceste rânduri fără a fi originar dintr-unul din satele ceangăeşti,
aşa cum s-a întâmplat, în majoritatea cazurilor, înaintea noastră.
Consultarea bibliografiei referitoare la originea
ceangăilor ne-a arătat că populaţia cunoscută sub
această denumire locuieşte, în afară de unele zone din
Moldova, în anumite regiuni din Ţara Bârsei, în Munţii Ciuc,
în zona “Întorsăturii Oltului”. Totodată, am remarcat
surprinşi că prin termenul de ceangăi o serie de autori,
mai depărtaţi ori mai apropiaţi de zilele noastre, îi
desemnează pe toţi catolicii din Moldova. Termenii de ceangău
şi catolic nu sunt sub nici o formă nici identici, nici
similari. Primul, cel de ceangău, desemnează o parte a
locuitorilor Moldovei (şi a celorlalte zone amintite) cu anumite
caracteristici dobândite în cursul evoluţiei istorice, iar al
doilea, cel de catolici, îi cuprinde pe toţi aceia care aparţin
confesiunii catolice, putând fi - după cum bine se ştie - de
orice origine etnică. Întâmplarea face ca ceangăii să
aparţină confesiunii catolice. Accentuăm că ei pot fi
suprapuşi tuturor locuitorilor de religie creştină şi
confesiune catolică din regiunile discutate deoarece această
confesiune nu s-a referit niciodată la originea etnică a
oamenilor ci numai la credinţa lor. Probabil sinonimia dintre cei doi
termeni provine din epoca de dominare a confesiunilor religioase şi
s-a perpetuat în timp datorită acceptării ei fără o
suficientă analiză a situaţiei.
Populaţia ceangăiască, având o
serie de particularisme derivate din confesiunea catolică, s-a detaşat
din rândul populaţiei româneşti majoritar ortodoxe, prin
graiul vorbit, prin onomastică, prin port, prin structura gospodăriei,
făcând obiectul unei serii de studii ale istoricilor, filologilor,
etnografilor, folcloriştilor. În paginile scrise de aceştia în
cursul a mai bine de un secol şi jumătate, în imensa majoritate
a cazurilor, fără a se întreprinde o cercetare circumstanţială,
aprofundată, ceangăi au fost declaraţii în bloc, fie de
origine maghiară, fie de origine română. Între aceia care au
socotit că ei ar fi exclus maghiari se numără Gego Elek,
Rubini Moses, Gyorffy Istvan, Csuri Balint, Domocos Pal Peter, Bako Geza,
Koss Laslo, Filep Antal etc. Lor li s-a răspuns de Iosif Petru M.
Pal, de dr. Petre Rîmneanţu, de regretatul academician C.C.Giurescu
ş.a. care au arătat că ceangăii sunt de origine română.
Principalele elemente care au fost utilizate în polemica generată de
discutarea originii ceangăilor au fost: etimologia numelui de ceangău,
momentul stabilirii lor în Moldova, graiul vorbit de ei, costumul tradiţional.
Etimologia cuvântului “ceangău” a fost
explicată în chip deosebit. Nicolae Iorga, cercetând privilegiile
şalgăilor de la Târgul Trotuş a presupus că numele ar
proveni de la Sovago (tăietor de sare). A Horger a crezut că ar
fi derivat din csámog (ciomag), mult întrebuinţat de ceangăi
în timpul ocupaţiilor pastorale, iar bunul cunoscător al
documentelor transilvănene, A. Veress, secondat de Tatrossi Janos a
încercat să stabilească o filiaţie cumană a
termenului. Poate ipoteza cea mai apropiată de realitate este cea
emisă de eruditul Ballagy Aladar, preluată de L. Mikes şi
apoi de Bákó Geza, care au susţinut că numele ar putea proveni
de la csango (rătăcitor, hoinar). Ballagy credea că a fost
dat ca poreclă românilor catolicizaţi din Transilvania de est
şi poate secuilor care practicau transhumanţa, fiind veşnic
rătăcitori. Imposibilitatea filologilor de a ajunge la o
concluzie unanim acceptată asupra etimologiei numele de ceangău,
lăsarea deschisă a porţii către infinitul ipotezelor,
vădeşte că problema nu şi-a găsit o rezolvare
definitivă şi ca atare termenul nu poate fi folosit ca un
argument în discutarea originii ceangăilor. Momentul apariţiei
termenului de ceangău a fost şi poate mai este socotit anul
1805, când apare în scrierile lui Teleki Domocos. Putem preciza însă
că numele de ciungabi-ceangău apare în documente cu cel puţin
două decenii mai devreme.
El a fost pomenit în două epistole ale preotului catolic Zóld
Peter, datate 1780 şi respectiv 1781, marcând astfel prima atestare
certă a ceangăilor în satele moldoveneşti din zonele
cunoscute a fi locuite de ei. Cercetările documentare nu ne permit să
vorbim de ceangăi înainte de această dată. Dacă ar fi
existat anterior secolului XVIII-lea, ar fi fost menţionaţi cel
puţin în două monumentale scrieri ale vremii: Codex, lăsat
de episcopul catolic Marc Bandini şi în Descripţio Moldaviae
datorată eruditului principe Dimitrie Cantemir. Ambii au cunoscut
bine situaţia din Moldova în secolul al XVII-lea, beneficiind de un
adevărat aparat de informare cu ajutorul căruia au putut extrage
datele care îi interesau. Neîndoielnic, fratele Beke, secretarul
episcopului Bandini, interesat în prezentarea în lumini favorabile a
efectelor propagandei catolice i-ar fi amintit şi lăudat pe
ceangăi dacă i-ar fi întâlnit. În scrierea lui întâlnim însă
pomeniţi, în unele din satele unde se vor stabili ulterior ceangăii,
numai locuitori ai Moldovei de confesiune catolică, în dreptul unora
existând şi menţiunea că sunt “unguri” sau
“ungureni”. Acest ultim termen i-a făcut pe cei ce sunt mai puţin
familiarizaţi cu limba documentelor medievale să afirme că
ar fi vorba de populaţie de origine maghiară. În realitate însă,
numele de ungureni îi desemnează pe transilvănenii care în
lungul evului mediu, în timpul permanentei pendulări pe ambele
versante ale Munţilor Carpaţi a venit şi s-au stabilit în
Moldova, aşa cum şi moldovenii au plecat şi s-au aşezat
în Transilvania. La rândul său, eruditul principe Dimitrie
Cantemir, în lucrarea scrisă în anul 1716, special pentru a-şi
face cunoscută ţara Academiei din Berlin, nu i-a amintit, deşi,
dacă ar fi existat atunci, i-ar fi menţionat aşa cum a făcut-o
şi în cazul altor grupuri pitoreşti ale populaţiei
moldoveneşti.
Ce eveniment, asemeni unui cataclism, s-a produs
în părţile de est ale
Transilvaniei şi a silit o parte a ppulaţiei să-şi părăsească
locurile natale îndreptându-se către satele din Moldova? Este
cunoscut faptul că în anul 1761 împărăteasa Maria Tereza
a acceptat propunerea generalului A. von Buccov şi a poruncit să
se creeze în zonele de hotar regimente grănicereşti. În
Transilvania trebuiau înfiinţate: un regiment românesc în zona
Bistriţa Năsăud, unul secuiesc în regiunea Sfântu
Gheorghe şi un altul românesc în ţinutul Orlat Făgăraş.
Românii s-au arătat dornici să se înroleze, căci, pentru
a-i atrage, curtea aulică le promisese eliberarea din iobăgie
şi o eventuală împroprietărire. Secuii s-au opus înrolării
lor deoarece, prin Diploma Leopoldină (4 decembrie 1691) - cu valoare
de constituţie a Transilvaniei - erau socotiţi oameni liberi,
iar îndelungatul serviciu militar le aducea numai pagube. Autorităţile
austriece, la insistenţele nobililor care se vedeau văduviţi
de braţele de muncă ale ţăranilor, au hotărât în
1763 să desfiinţeze regimentul 2 românesc din Bistriţa Năsăud,
dar nu şi-au respectat promisiunea de a-i elibera pe români din iobăgie.
Nemulţumirea grănicerilor a izbucnit imediat. La ea s-a alăturat
cea a secuilor care cereau desfiinţarea Regimentului 1 grăniceresc
din zona Sf. Gheorghe. Văzând că românii şi secuii înrolaţi
în regimentele grănicereşti din zona Bistriţa Năsăud
şi Sf. Gheorghe s-au răsculat, autorităţile imperiale
habsburgice au trimis împotriva lor puternice unităţi de
represiune, recurgând chiar la masacru, cum a fost cel din comuna Madefalău
(Siculeni) la 7 ianuarie 1764.
Dorind să-şi salveze viaţa, foştii grăniceri,
unii însoţiţi de familii, s-au refugiat în codrii din Munţii
Ciuc. Acolo au luat legătura cu haiducii moldoveni, Grigorie, Onu
şi faimosul Nica Păun şi cu ajutorul lor, pe cărări
nebănuite de urmăritori au ajuns în Moldova unde s-au stabilit
în sate pe care le cunoşteau datorită ungurenilor ori în
localităţi noi pentru ei. Interesant poate fi numărul
noilor veniţi, relevat de un recensământ efectuat de austriaci
în 1778, imediat după ce au anexat Bucovina. Ei au surprins în
partea de sud a Bucovinei existenţa a 1200 familii transilvănene,
dintre care 410 erau formate din cele ale grănicerilor. Dintre cele
din urmă 308 proveneau din regimentul 2 românesc şi 102 din
regimentul 2 secuiesc. În legătură cu ultimul se impune observaţia
că ofiţerii români care au participat la alcătuirea
Supplex libellus valachorum au arătat că în regimentul 1 grăniceresc
erau numeroşi români, iar Gheorghe Bariţ, în studiul său
dedicat regimentului 2 grăniceresc a susţinut aceeaşi idee.
În acest caz, probabil că o parte din cele 102 familii ale foştilor
grăniceri din regimentul 1 erau probabil tot de origine română.
În stadiul actual al cercetărilor este
dificil să se precizeze cifra celor care au fugit din Transilvania în
Moldova. Ea pare să fi fost destul de însemnată, căci
cronicarul István Halmagy se plângea în mai 1766 şi în septemrie
şi octombrie 1767 că ţara (Transilvania n.n.) a fost părăsită
de numeroşi contribuabili, iar actele şi rapoartele diplomatice
atestă că Viena cerea Sublimei Porţi să-i retituie
30000 de fugari din Moldova şi 16000 din Ţara Românească.
După acest prim mare val de ceangăi
sosiţi în Moldova în anul 1764, au mai venit şi altele. Astfel
a mai fost unul după înăbuşirea răscoalei conduse de
Horia, Cloşca şi Crişan (1784-1785) şi altul după
represiunile ce au urmat înfrângerii revoluţiei din 1848-1849 din
Transilvania. Ceangăii au venit în aceleaşi zone şi sate
în care se stabiliseră primii transilvăneni, au reîmprospătat
grupul aflat acolo şi au menţinut legătura între ambele
versante ale Munţilor Carpaţi.
Probabil că s-a căutat şi dorit aşezarea
noilor veniţi din Transilvania în aceleaşi localităţi
şi datorită confesiunii catolice. Românii care fuseseră în
regimentul 2 grăniceresc proveneau probabil dintre foştii
locuitori ai “ţărilor româneşti Vlahiţa şi Breţcu,
parţial catolicizate în secolele XV şi XVI. Având unele
avantaje, fiind în apropiere de secui (şi ei de confesiune catolică),
români din această zonă, dealtfel puţin numeroşi, au
părăsit ortodoxismul, care a rămas credinţa majorităţii
populaţiei româneşti din Transilvania.
Urmărirea atentă a costumului popular
ceangăesc confirmă realităţile documentare. A. Biro
Bela, fără a fi etnograf, a făcut aprecierea grăbită
că ar fi întâlnit în zonă frumoase costume “pur ungureşti”.
În schimb, Nicolae Iorga - şi după el cunoscutul etnograf
şi specialist în artă populară românească Tancred Bănăţeanu
- au stabilit că la ceangăii din zona de nord şi de sud
există un port tipic românesc. Numai la cei din zona de vest (Valea
Trotuş către Pasul Ghimeş-Palanca) se întâlnesc motive
ornamentale de origine maghiară.
O problemă delicată, viu discutată
şi disputată a fost şi este cea a graiului ceangăilor.
Este cunoscut, pe temeiul unor studii parţiale ale filologilor şi
folcloriştilor, ca acelea ale lui Dumitru Mărtinaş, Marton
Gyula, Färagó Janos etc. că grupul rural moldovenesc numit ceangău
este bilingv. O parte a lui vorbeşte un grai de origine română
transilvăneană, amintind locurile de origine, iar alta un
dialect secuiesc, care pentru oricine ştie limba maghiară este
evident că reprezintă o formă alterată, poate arhaică
a acesteia. probabil că tocmai acesta a fost motivul care l-a
determinat pe Zöld Peter, bun cunoscător al ceangăilor, să
scrie că aceştia “stâlcesc” cuvintele ungureşti. Păstrarea
în unele sate a unor balade populare în dialect maghiar, care vorbesc de
venirea din Munţii Ciuc, culese de Fägaró Janos, nu poate constitui
un argument că toţi ceangăii vorbesc acest grai. Analiza
situaţiei din cea mai mare comună de ceangăi, Săbăoani,
ne-a arătat că în luna august 1975 din 2300 familii, circa 1800
erau bilingve, vorbind româneşte şi dialectul ceangău, iar
restul de circa 500 ştiau exclusiv limba română. Bilingvismul
demonstrează în cazul de faţă tocmai faptul că ceangăii
provin dintre foştii grăniceri români şi secui, înfrăţiţi
în lupta împotriva opresiunii autorităţilor imperiale
habsburgice, în munca pentru ridicarea satelor în care locuiesc.
Dacă recensământul austriac din 1773 prezenta un procent însemnat
de români în masa ceangăilor, aceeaşi situaţie s-a păstrat
şi astăzi. Folosind datele statistice incomplete de care
dispunem, putem aprecia că în anul 1975 din totalul de circa 200000
ceangăi moldoveni, circa 40000 (adică 20 la sută) erau de
origine secuiască. A acceptat ultima cifră ca ipotetică
şi discutabilă în lipsa alteia, ca urmare a indicaţiei din
lucrarea cu caracter academic datorată lui K. Laslo şi F.Antal
(A magyar nep taji-torteneti tagolodasa, Budapesta, 1975, p. 147-148).
Cifrele oficiale din recensământul populaţiei efectuat în România
de către Institutul Naţional de Statistică în anul 1992
arată că în Moldova s-au declarat circa 274000 catolici. Din
aceştia numai 2100 au afirmat că aparţin ceangăilor.
Dintre ei circa 1800 au declarat că sunt ceangăi de origine română
şi circa 300 că sunt de origine secuiască. Am indicat
cifrele în forme absolute (mii şi sute) pentru a fi mai grăitoare
procentele etnice. Însă, ceea ce a interesat şi interesează
la acest grup de populaţie, din punctul de vedere al mentalităţii
sale, nu a fost originea etnică, ci confesiunea - toţi s-au
decarat clar apartenenţi ai catolicismului.
Încheind expunerea constatărilor noastre pe
care nu le socotim a fi concluzii definitive, ci numai ipoteze de lucru ce
arată stadiul unde am ajuns cu cercetările, ne socotim datori a
arăta că faptul cel mai însemnat nu-l constituie polemica
oamenilor de ştiinţă, ci modul în care gândesc şi
simt locuitorii satelor moldoveneşti discutate. Putem cita în acest
sens o serie de documente şi mărturii, alături de poeme
ceangăieşti realizată de Farago Janos. La Arhivele Statului
din Bucureşti în fondul Constant Grecescu, sub nr. 1431 se păstrează
un manuscris-emoriu din 1940 al ceangăilor ce protestează împotriva
discursului conducătorului de atunci al Ungariei, amiralul Horthy,
care îi declarase maghiari. În memoriu se cerea explicit ca protestul să
fie citit la radio şi să se arate clar că ei, ceangăii
sunt români.
Iosif Petre M.Pal, într-o cunoscută lucrare
a sa (Originea catolicilor din Moldova şi franciscanii, Săbăoani
- Roman) apărută în două ediţii - 1941 şi 1942 -
ca om ridicat dintre ceangăi, cu posibilitatea de a cerceta situaţia
întregii regiuni, a susţinut şi el că imensa majoritate a
ceangăilor sunt români. Unul dintre argumentele sale a fost acela că
o serie de preoţi catolici de origine etnică maghiară au
schimbat numele româneşti ale credincioşilor în nume maghiare
înscrise ca atare în registrele bisericilor. Provincialul franciscanilor
a relevat că însuşi numele familiei sale - Dumitru - a fost
transformat pe această cale în Pal. El mai dă şi alte
numeroase exemple care aparţin de strategia impusă, la
sfârşitul secolului al XIX-lea, de politicieni din familia
Tisza.
Istoricul şi filologul P.Cancel, de origine
ceangău, într-un documentat studiu rămas inedit, a adus, la rândul
său, noi dovezi complementare, sprijinind teza lui Iosif Petre M.
Pal. Şi el a demonstrat că populaţia cunoscută sub
numele de ceangăi este de origine transilvăneană, bilingvă
şi de confesiune catolică. Astfel a susţinut cu deosebită
putere că folosirea siflantelor tari (cozoc în loc de cojoc etc.)
arată un grai tipic, o îmbinare între forma de vorbire cotidiană
a românilor din estul Transilvaniei şi a secuilor.
În stadiul actual al cunoştinţelor,
credem că în legătură cu această populaţie se
poate susţine că ea este originară din estul Transilvaniei.
Ea a ajuns în Moldova t4rziu, în secolul al XVIII-lea, când era deja
bine structurată ca limbă, obiceiuri şi confesiune. Numai
venirea ei atât de târziu în Moldova explică de ce nu a fost
asimilată şi nu s-a “pierdut” total în rândul populaţiei
româneşti moldoveneşti - net majoritare.
Conf. univ. dr. Radu Ştefan Vergatti
|
|
