România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Daco-geti în afara provinciei Dacia

Imediat după cucerirea şi anexarea Daciei a fost încorporat în armata romană un mare număr de daco-geţi, vreo “50.000 (?) de luptători din cei mai viteji, cu armele lor cu tot”. În realitate însă nu este probabil deocamdată să fi fost mai mult de 10.000, pentru că numărul formaţiilor auxiliare atestate în documentarea epigrafică de până acum, nu permite a se vorbi de mai multe “zeci de mii”.

      Integrarea acestor efective daco-getice sporea simţitor potenţialul militar roman, slăbit prin efortul din 101-102 şi 105-106 în Dacia carpatică. Le sporea prin combatanţi de mare valoare în zonele în care au fost duse noile formaţii auxiliare daco-gete, iar pe de altă parte slăbea forţa de rezistenţă a poporului subjugat, slăbea capacitatea de a se răscula împotriva ocupanţilor impilatori.         

Recruţii daci (geţi) au fost încorporaţi în unităţi auxiliare care purtau determinativul etnic “Dacorum”. Majoritatea din ele sunt cunoscute cu numele şi locul de staţionare, sau zona (în Britannia, Pannonia, Moesia şi Orient). Din păcate informaţiile documentare sunt puţine, sărăcăcioase, dispersate, unele sunt simple indicii nelipsite de echivoc.

Formaţiile auxiliare alcătuite din Daci (Getae) sunt de două categorii: A) detaşamente neregulate “etnice”, un fel de miliţii indigene numite iniţial cu simplul nume al populaţiei la cazul nominativ (Daci, Getane, ca şi Mauri, Palmyreni, Asturi, Britannici etc.), iar de pe la mijlocul secolului II numite “numerus”. B) formaţii regulate, integrate mai mult în armata romană de cavalerie (ala, Divizon) şi de infanterie (cohors, batalion). Şi unele şi altele aveau efective fie de 500 (quingenaria), fie de 1000 (milliaria) de soldaţi.

“Ala I Ulpia Dacorum” a fost organizată de Ulpius Traianus, eventual implicând şi existenţa celei de a doua “ala Ulpia”. A staţionat tot timpul în Cappadocia (Real Lexicon, I, nr. 1240)

“Cohors I Ulpia Dacorum”, organizată tot de Ulpius Traianus. A staţionat în Siria. După sec. III, cohors (numerus) Dacorum din Siria nu pare să mai fi avut vreun element dacic în compunerea efectivelor ei, la fel ca şi celelalte auxiliare formate iniţial din daco-geţi.

“Cohors I Aelia Dacorum milliaria”, înfiinţată de Hadrianus (sau de Antonius Pius?). A staţionat tot timpul în Britannia, la Amboglanna, pe frontieră. Semnificativ este epitaful unei familii de daci cu autroponime “naţionale” din care cităm un “Decibalus”, precum şi faptul că lângă inscripţie este sculptată în relief o sabie curbă dacică, “naţională”, tipică.

“Cohors II Augusta Dacorum p(ia) f(idelis) milliaria equitata”, cunoscută numai cu numele, din dedicaţia unui “Tribunus”, pe un monument epigrafic, la Teutoburgium, în Pannonia unde a staţionat, se pare, unitatea.

“Cohors II Aurelia Dacorum”, înfiinţată de împăratul Marcus Aurelius (161-180). Unitatea staţiona probabil în Pannonia, temporar la “Poetovio”. Cifra de ordine, II, a unităţii implică existenţa uneia anterioare sau paralele, neatestată până acum.

“Cohors gemina Dacorum milliana” cunoscută dintr-o inscripţie dedicatorie de la Belimel, din Moesia Inferior.

Tot recrutate în Dacia, din vreo seminţie dacică, sunt considerate de unii cercetători şi cele două “cohortes daconum” sau “sacorum” (?) atestate epigrafic la Guberevoi-Stojnil, la graniţa dintre Moesia Superior şi Dalmaţia

“Vexillatio Dacorum Parthica” pare să fi avut un caracter etnic, fiind alcătuită din daci. A participat la expediţia parthică organizată de împăratul Septimius Severus.

“Vexillationes Daciscae” cu un caracter etnic daco-getic; pare să fi fost alcătuită din efectivele corpurilor de trupă staţionate în provincia Dacia, de la care au primit numele cu aspect “naţional” - etnic.

Serviciul militar îndeplinit de către daci în armata romană reprezintă un aport de seamă la istoria militar-politică a lumii antice mediteraneene, la întreţinerea şi amplificarea aparatului de oprimare şi opresiune a celui mai puternic stat sclavagist antic şi totodată forma cea mai tipică şi eficientă de integrare şi romanizare în provinciile în care, prin necesităţile militare şi politice, comandamentul suprem roman transpunea diferitele unităţi auxiliare alcătuite din toate numeroasele “nationes” ale vastei împărăţii.

În secolul III p. Chr. au fost înfiinţate mult mai puţine unităţi auxiliare decât în secolul precedent. Faţă de această realitate este naturală concluzia că “în realitate numărul de trupe recrutate în Dacia este mai mare, între 9 şi 11". În privinţa unităţilor formate în secolele II - III Dacia ocupă locul al treilea, alături de Belgia (12 unităţi), Syria (13), Africa (9). În lumina acestei sumare statistici, numărul relativ mic de trupe auxiliare dace, în ansamblul formaţiilor armatei romane, se explică total diferit şi nu poate îngădui în nici un caz să se vorbească de absenţa populaţiei dace (C. Daicoviciu, “La Transylavanie dans l’Antiquite” (1945), p. 117-119.

Elementul militar dacic în cursul secolelor II-III în Imperiul Roman constituie un indiciu sigur şi preţios despre existenţa şi importanţa demografică şi economică a populaţiei indigene. Formaţiile militare alcătuite de împăratul Traian, ori sub împăraţii următori, nu se puteau recruta dintr-un “vid etnico-social” şi nici dintre “coloniştii” locuitori al Daciei care nu erau şi nu se numeau “Daci”, ci Galli, Hispani, Illyri, Siri etc.

După evacuarea Daciei carpatice de către romani (a. 271/3) şi chiar după reformele militar-administrative ale împăraţilor Diocletianus şi Constantinus I, apar menţiuni despre auxilia de daci, numite “numeri Dacorum”, sau simplu “Daci”, “Dacisci”, denumiri care sunt reminiscenţe de nume ale unităţilor auxiliare recrutate în Dacia dintre daco-geţi.

"Cunoaşterea cât mai amănunţită şi corectă a răspândirii daco-geţilor în lumea romană prezintă un interes deosebit nu numai ca problemă “în sine” ci şi pentru participarea lor la procesul social-istoric al romanităţii antice, şi pentru elucidarea situaţiei etnic-demografice a provinciei Dacia în secolele II-III. Ea constituie un argument direct, în plus, despre existenţa populaţiei de baştină."

Cloşca L. Băluţă