România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Reconsiderarea unui mare patriot si revoluţionar paşoptist din Alba Iulia - preotul Ioachim Băcilă (I)

Inainte

Bibliografie 1 - 71  71-115

Prin aria, durata şi profunzimea sa socială, revoluţia de la 1848-1849 din Transilvania, parte integrantă a revoluţiei româneşti paşoptiste, a însemnat o ridicare la luptă pentru libertate socială şi naţională fără precedent în istoria poporului nostru.

           În această luptă, de cele mai multe ori crâncenă, eroul principal a fost, desigur, poporul însuşi. Din rândurile sale însă s-au ridicat atunci o seamă de fruntaşi, de conducători care, identificându-se cu interesele şi aspiraţiile poporului, şi-au pus în valoare întreaga lor capacitate de organizare, întreaga lor energie şi pricepere pentru a-l conduce spre victorie. Unii au fost imortalizaţi în istorie, mulţi alţii însă au rămas încă anonimi, până la descoperirea izvoarelor documentare care să le pună în lumină activitatea.

Despre Ioachim Băcilă, viceprefectul aflat în subordinea prefecturii Auraria Gemina, nu putem afirma că a rămas anonim. Până în prezent numele său a fost găsit menţionat într-o cronică contemporană păstrată la Biblioteca Batthyaneum din Alba Iulia, în trei scrisori reproduse de Gazeta Transilvaniei în anul 1891 (republicate ulterior de Eugen Hulea) şi alte trei documente publicate de către Ştefan Manciulea şi Dr. Lazăr Nichi. Băcilă a fost amintit o singură dată şi de Axente Sever în Răspuns la “Cartea Neagră” (1). Pe baza acestor izvoare documentare el apare şi în câteva lucrări istoriografice mai vechi şi mai noi (2). Atât documentele cunoscute până în prezent, cât şi lucrările care le-au utilizat îl prezintă însă pe Ioachim Băcilă episodic, incomplet şi deci neconcludent.

Plecând de la aceste considerente şi cercetând îndelung arhivele locale am reuşit să depistez câteva zeci de documente, între care şi 30 de memorii ale lui Băcilă înaintate diferitelor organe ale administraţiei de stat austriece în perioada 1858-1861, la care sunt anexate documente din timpul revoluţiei, care reflectă atât personalitatea şi activitatea sa de revoluţionar, cât şi desfăşurarea evenimentelor în zona Alba Iulia, unele dintre ele cu totul inedite şi cu implicaţii adânci în mersul întregului proces revoluţionar din Transilvania.

Se pare că Ioachim Băcilă, chiar dacă a fost consultat de către Ioan Maiorescu atunci când acesta şi-a strâns materialul informativ necesar redactării rapoartelor prefecţilor Iancu, Axente şi Balint, nu i-a predat acestuia nici un document din arhiva personală. În mai multe din memoriile sale el a afirmat că păstrează în casa sa de fier toate documentele originale din timpul revoluţiei. La memorii au fost anexate doar copii ale acestor documente, autentificate între anii 1850-1858 de către organele de stat şi ecleziastice din Sibiu, Alba Iulia şi alte localităţi, deci cu deplin temei de autenticitate. La trei memorii s-au găsit în anexă şi documente originale, dar acestea nu sunt de o valoare deosebită.

În cercetările noastre nu am reuşit să dăm de urma documentelor originale ale lui Ioachim Băcilă. Probabil că acestea au rămas în păstrarea familiei după moartea sa ori au luat căi necunoscute. Ceea ce cunoaştem până în prezent ni se pare însă suficient pentru a reliefa adevăratele dimensiuni ale personalităţii lui Băcilă şi ale activităţii sale revoluţionare. Problema rămâne totuşi deschisă, întrucât s-au găsit până acum doar 30 de memorii din cele peste 160 (3) pe care el le-a redactat şi expediat fostelor organe de stat centrale din Transilvania, Ungaria şi Austria. Probabil că acestea vor fi depistate cândva în arhivele acestor organe, întregind, împreună cu documentele anexate, imaginea unei epoci eroice din istoria poporului român şi a unei personalităţi care şi-a sacrificat viaţa pentru cauza poporului său.

*

Despre Ioachim Băcilă, ca persoană, avem puţine informaţii. Din paşaportul său întocmit în anul 1854 de către Cercul militaro-civil (Bezirksamt) Alba Iulia aflăm că s-a născut în satul Tău (astăzi încadrat comunei Roşia de Secaş, jud. Alba), în anul 1807 (4). Nu sunt date certe unde şi-a făcut studiile. După cunoştinţele sale temeinice de latină, germană şi maghiară, putem bănui că s-a instruit la Gimnaziul superior romano-catolic din Alba Iulia, la cel săsesc din Sebeş sau la Seminarul catolic din Sibiu. De altfel, la acesta din urmă, în anul şcolar 1825 - 1826, la clasa a III-a, figurează un oarecare Batsilai (Băcilă) Ioachimus, fiu de ţăran din Dalya (Daia), de religie ortodoxă şi în vârstă de 17 ani (5). Acesta nu mai apare în anuarele seminarului nici în anii anteriori, nici în cei posteriori anului de învăţământ 1825-1826. S-ar putea să fie vorba de personalitatea pe care o urmărim, deşi sunt nepotriviri în privinţa vârstei şi a satului de baştină. S-ar putea lua în discuţie şi ipoteza urmări cursurilor Gimnaziului Săsesc din Sebeş, întrucât în raportul său adresat la 6 dec. 1848 Comitetului Naţiunii Române din Sibiu Băcilă arată că a fost “conşcolar” cu tribunul Danciu Mihai din Sebeş (6). Pe de altă parte, trebuie reţinut faptul că la gimnaziul din Sebeş şi-a făcut studiile şi episcopul ortodox Vasile Moga (7), care mai târziu, cunoscând buna pregătire a lui Ioachim Băcilă, l-a transferat pe acesta dintr-un sat modest la Alba Iulia (8). Personal aş opta însă pentru Şcoala de normă din Blaj, unde pe atunci se învăţau temeinic cele trei limbi uzuale oficiale dar şi limba română. Ori Băcilă scrie româneşte exclusiv cu litere latine, ceea ce nu putea să fi învăţat decât în şcolile “latinizate” blăjene. Un alt argument este şi faptul că a fost recrutat ulterior ca dascăl pentru şcoala greco-catolică din Zlatna, deşi el era ortodox (9).

După terminarea studiilor, în perioada 1829-1832, funcţionează ca dascăl la şcoala confesională din Zlatna aflată sub îndrumarea protopopului Grigore Mihali. Băcilă afirmă că datorită hărniciei sale s-a instituit acolo “plata dăscălească” (10).

În anul 1832 se transferă la şcoala din Răşinari unde, dovedind aceeaşi energie şi hărnicie, reuşeşte să pună bazele unei fundaţiuni şcolare. În această perioadă, fiind aproape de Sibiu, îşi face probabil şi studiile teologice, întrucât mai târziu îl găsim preot în satul Ohaba (jud. Alba). Şi aici puterea sa de muncă îşi spune cuvântul, câştigând pe seama parohiei o frumoasă eclejie (moşie) (11).

La începutul anului 1842 episcopul Moga îi propune lui Băcilă să preia parohia centrală din Alba Iulia, cea mai întinsă şi mai importantă din oraş, cu obligaţii privind oficierea serviciului divin şi pentru românii din garnizoana cetăţii şi din spitalul militar aflat în incinta acesteia. El acceptă şi, prin ordinul episcopal nr. 177 din 16 februarie 1842, este numit în noul post. La parohia Alba Iulia, Băcilă găseşte o mare dezordine. Averea bisericii era prost administrată şi pe cale de ruinare, iar protocoale nici nu existau. De această stare se făceau vinovaţi, deopotrivă, protopopul Grigore Raţ din Ţelna şi consiliul parohial, în care s-au cuibărit câţiva membri îmburgheziţi şi mari proprietari ai comunităţii româneşti din oraş. Cu energia şi intransigenţa-i cunoscute Băcilă pune ordine în parohie şi în scripte. În lupta sa pentru adevăr el nu se închină în faţa nimănui, indiferent de starea sau ierarhia sa socială. Nu se putea vorbi însă în acea perioadă de dreptate, de dreptate socială în mod deosebit. Din aceste motive Băcilă avea să fie duşmănit de protopopul Raţ şi de unii membri ai consiliului parohial, între care el îi citează frecvent pe Cirlea, Berghian, Apolzan, Grecu şi Sibişan (12). Această duşmănie îl va urmări apoi ca o fatalitate până la sfârşitul vieţii sale. În anul 1847 când conflictul a atins punctul culminant prin refuzul sistematic al celor din consiliul parohial de a achita lui Băcilă drepturile de salariu pentru orele predate la şcoala confesională, vicarul general Andrei Şaguna intervine şi, dând dreptate preotului, scoate din funcţiune pe curatorul principal Cirlea Ioan, liniştind pentru moment lucrurile (13).

Băcilă se impune deci şi la Alba Iulia, dar o face într-o atmosferă înveninată de ambiţiile subversive ale duşmanilor săi. El îşi continuă însă neclintit activitatea, trudind din greu pentru numeroasa sa familie cu 6 copii.

Revoluţia de la 1848 îl găseşte în al 41-lea an de viaţă, în plină maturitate şi putere de muncă, stăpân pe situaţie în parohia sa.

Pentru a înţelege pe deplin modul în care s-a desfăşurat revoluţia la Alba Iulia şi în zonele înconjurătoare, precum şi importanţa activităţii lui Ioachim Băcilă, trebuie să facem câteva precizări de ordin militar şi demografic.

Deşi în perioada 1658-1691 Alba Iulia îşi pierde treptat importanţa de centru politic, cultural şi, într-o oarecare măsură, economic al Transilvaniei, după construirea puternicei sale fortăreţe (1715-1738) ea devine cel mai important centru militar al principatului, punctul de sprijin al întregului sistem de fortificaţii antiotomane instituit de către Imperiul habsburgic. În preajma izbucnirii revoluţiei de la 1848 cetatea Alba Iulia dispunea de 74 de tunuri de diferite calibre, de arme, muniţii şi echipament militar în cantităţi aşa de mari, încât putea aproviziona toate unităţile militare din Transilvania (14). Un avantaj în plus era poziţia sa strategică excepţională, dublată de o poziţie geografică identică, într-o zonă cu bogate şi variate resurse naturale. Toate acestea l-au determinat pe Bariţiu să aprecieze că Alba Iulia era atunci “... unicul punct fortificat aşa, încât fără posesiunea aceluia să nu poţi fi sigur de posesiunea ţării întregi” (15). De aici şi eforturile susţinute ale trupelor imperiale de a apăra cu orice preţ cetatea, precum şi ale revoluţionarilor maghiari de a o cuceri (16).

În ce privesc planurile revoluţionarilor români, ele nu puteau să neglijeze acest centru vital şi să nu preconizeze punerea lui sub controlul unui conducător capabil. În această privinţă este concludentă afirmaţia apărută în “Foaia pentru minte, inimă şi literatură”, “...noi nu putem părăsi Sarmizegetusa. Apulul şi celelalte colonii, monumente eterne ale strămoşilor noştri” (17).

În ce priveşte situaţia demografică, trebuie să arătăm că Alba Iulia era aşezată în centrul comitatului Alba inferioară, comitat cu o populaţie românească de departe majoritară. De altfel, pe teritoriul acestui comitat s-au petrecut principalele evenimente revoluţionare de la 1848-1849. Şi oraşul avea o populaţie preponderent românească. Astfel, din conscripţia pentru fixarea impozitelor militare pe anul 1848, întocmită la 20 februarie 1848, rezultă că în oraş erau 1206 familii cu obligaţii de plată, dintre care cel puţin 709 (aproape 59 la sută) erau sigur româneşti. Restul sunt mai greu de identificat întrucât numele de români, germani, evrei, armeni etc. sunt maghiarizate. Preponderenţa locuitorilor români era reliefată şi de existenţa în oraş a două protopopiate şi a 4 biserici de ambele confesiuni (ortodoxă şi greco-catolică). Familiile româneşti cele mai numeroase erau de “libertini”, 43 făceau parte din categoria proprietarilor şi protecţioniştilor, intrând în protipendada oraşului alături de familiile înstărite maghiare, germane şi de alte naţionalităţi, iar restul erau de slujbaşi, lucrători, jeleri etc. (18)

Tendinţa de emancipare culturală a acestor familii este demonstrată de existenţa celor 3-4 şcoli confesionale ce funcţionau pe lângă bisericile din oraş. Preoţii, profesorii, învăţătorii, funcţionarii de la oficiile de stat (Monetărie, Oficiu de sare etc.), persoanele mai înstărite care au avut posibilitatea să înveţe carte, studenţii, elevii şi ofiţerii români formau o pătură de intelectuali destul de consistentă pentru acele timpuri, care era foarte receptivă faţă de evenimente. După evaluări estimative Alba Iulia trebuie să fi avut în acele timpuri o populaţie sedentară de cca. 6000 de oameni. Dacă la această cifră adăugăm şi militarii din garnizoana cetăţii, elevii, studenţii şi profesorii din şcoli, precum şi clericii se ajunge la cel puţin 9000 de locuitori, ceea ce însemna mult pentru oraşele acelor timpuri. Dintre militari cei mai mulţi erau români, îndeosebi soldaţii. Aceştia erau recrutaţi din zona Regimentului 50 infanterie, zonă ce coincidea în linii mari cu teritoriul comitatului Alba Inferioară.

Din punct de vedere social şi economic oraşul era dominat de puternica latifundie a episcopiei catolice şi de cele 177 de familii de proprietari şi protecţionişti, care exploatau masele de orăşeni şi ţărani în cadrul sistemului bine cunoscut feudal.

În aceste condiţii, Alba Iulia, dominată până atunci de conservatorismul cercurilor clericale şi militare locale (19), avea să resimtă din plin efectele prefacerilor revoluţionare.

 

Inainte

Bibliografie 1 - 71  71-115