|
Prin aria, durata
şi profunzimea sa socială, revoluţia de la 1848-1849 din
Transilvania, parte integrantă a revoluţiei româneşti paşoptiste,
a însemnat o ridicare la luptă pentru libertate socială şi
naţională fără precedent în istoria poporului nostru.
În această luptă,
de cele mai multe ori crâncenă, eroul principal a fost, desigur,
poporul însuşi. Din rândurile sale însă s-au ridicat atunci o
seamă de fruntaşi, de conducători care, identificându-se
cu interesele şi aspiraţiile poporului, şi-au pus în
valoare întreaga lor capacitate de organizare, întreaga lor energie
şi pricepere pentru a-l conduce spre victorie. Unii au fost
imortalizaţi în istorie, mulţi alţii însă au rămas
încă anonimi, până la descoperirea izvoarelor documentare care
să le pună în lumină activitatea.
Despre
Ioachim Băcilă, viceprefectul aflat în subordinea prefecturii
Auraria Gemina, nu putem afirma că a rămas anonim. Până în
prezent numele său a fost găsit menţionat într-o cronică
contemporană păstrată la Biblioteca Batthyaneum din Alba
Iulia, în trei scrisori reproduse de Gazeta Transilvaniei în anul 1891
(republicate ulterior de Eugen Hulea) şi alte trei documente
publicate de către Ştefan Manciulea şi Dr. Lazăr Nichi.
Băcilă a fost amintit o singură dată şi de Axente
Sever în Răspuns la “Cartea Neagră” (1). Pe baza acestor izvoare documentare el apare şi în câteva lucrări
istoriografice mai vechi şi mai noi
(2).
Atât documentele cunoscute până în prezent, cât şi lucrările
care le-au utilizat îl prezintă însă pe Ioachim Băcilă
episodic, incomplet şi deci neconcludent.
Plecând
de la aceste considerente şi cercetând îndelung arhivele locale am
reuşit să depistez câteva zeci de documente, între care şi
30 de memorii ale lui Băcilă înaintate diferitelor organe ale
administraţiei de stat austriece în perioada 1858-1861, la care sunt
anexate documente din timpul revoluţiei, care reflectă atât
personalitatea şi activitatea sa de revoluţionar, cât şi
desfăşurarea evenimentelor în zona Alba Iulia, unele dintre ele
cu totul inedite şi cu implicaţii adânci în mersul întregului
proces revoluţionar din Transilvania.
Se
pare că Ioachim Băcilă, chiar dacă a fost consultat de
către Ioan Maiorescu atunci când acesta şi-a strâns materialul
informativ necesar redactării rapoartelor prefecţilor Iancu,
Axente şi Balint, nu i-a predat acestuia nici un document din arhiva
personală. În mai multe din memoriile sale el a afirmat că păstrează
în casa sa de fier toate documentele originale din timpul revoluţiei.
La memorii au fost anexate doar copii ale acestor documente, autentificate
între anii 1850-1858 de către organele de stat şi ecleziastice
din Sibiu, Alba Iulia şi alte localităţi, deci cu deplin
temei de autenticitate. La trei memorii s-au găsit în anexă
şi documente originale, dar acestea nu sunt de o valoare deosebită.
În
cercetările noastre nu am reuşit să dăm de urma
documentelor originale ale lui Ioachim Băcilă. Probabil că
acestea au rămas în păstrarea familiei după moartea sa ori
au luat căi necunoscute. Ceea ce cunoaştem până în
prezent ni se pare însă suficient pentru a reliefa adevăratele
dimensiuni ale personalităţii lui Băcilă şi ale
activităţii sale revoluţionare. Problema rămâne totuşi
deschisă, întrucât s-au găsit până acum doar 30 de
memorii din cele peste 160
(3)
pe care el le-a redactat şi expediat fostelor organe de stat centrale
din Transilvania, Ungaria şi Austria. Probabil că acestea vor fi
depistate cândva în arhivele acestor organe, întregind, împreună
cu documentele anexate, imaginea unei epoci eroice din istoria poporului
român şi a unei personalităţi care şi-a sacrificat
viaţa pentru cauza poporului său.
*
Despre
Ioachim Băcilă, ca persoană, avem puţine informaţii.
Din paşaportul său întocmit în anul 1854 de către Cercul
militaro-civil (Bezirksamt) Alba Iulia aflăm că s-a născut
în satul Tău (astăzi încadrat comunei Roşia de Secaş,
jud. Alba), în anul 1807 (4).
Nu sunt date certe unde şi-a făcut studiile. După cunoştinţele
sale temeinice de latină, germană şi maghiară, putem bănui
că s-a instruit la Gimnaziul superior romano-catolic din Alba Iulia,
la cel săsesc din Sebeş sau la Seminarul catolic din Sibiu. De
altfel, la acesta din urmă, în anul şcolar 1825 - 1826, la
clasa a III-a, figurează un oarecare Batsilai (Băcilă)
Ioachimus, fiu de ţăran din Dalya (Daia), de religie ortodoxă
şi în vârstă de 17 ani (5).
Acesta nu mai apare în anuarele seminarului nici în anii anteriori, nici
în cei posteriori anului de învăţământ 1825-1826. S-ar
putea să fie vorba de personalitatea pe care o urmărim, deşi
sunt nepotriviri în privinţa vârstei şi a satului de baştină.
S-ar putea lua în discuţie şi ipoteza urmări cursurilor
Gimnaziului Săsesc din Sebeş, întrucât în raportul său
adresat la 6 dec. 1848 Comitetului Naţiunii Române din Sibiu Băcilă
arată că a fost “conşcolar” cu tribunul Danciu Mihai
din Sebeş (6). Pe de altă
parte, trebuie reţinut faptul că la gimnaziul din Sebeş
şi-a făcut studiile şi episcopul ortodox Vasile Moga (7),
care mai târziu, cunoscând buna pregătire a lui Ioachim Băcilă,
l-a transferat pe acesta dintr-un sat modest la Alba Iulia
(8). Personal aş opta însă pentru Şcoala de normă din
Blaj, unde pe atunci se învăţau temeinic cele trei limbi uzuale
oficiale dar şi limba română. Ori Băcilă scrie româneşte
exclusiv cu litere latine, ceea ce nu putea să fi învăţat
decât în şcolile “latinizate” blăjene. Un alt argument
este şi faptul că a fost recrutat ulterior ca dascăl pentru
şcoala greco-catolică din Zlatna, deşi el era ortodox
(9).
După
terminarea studiilor, în perioada 1829-1832, funcţionează ca
dascăl la şcoala confesională din Zlatna aflată sub îndrumarea
protopopului Grigore Mihali. Băcilă afirmă că datorită
hărniciei sale s-a instituit acolo “plata dăscălească”
(10).
În
anul 1832 se transferă la şcoala din Răşinari unde,
dovedind aceeaşi energie şi hărnicie, reuşeşte să
pună bazele unei fundaţiuni şcolare. În această
perioadă, fiind aproape de Sibiu, îşi face probabil şi
studiile teologice, întrucât mai târziu îl găsim preot în satul
Ohaba (jud. Alba). Şi aici puterea sa de muncă îşi spune
cuvântul, câştigând pe seama parohiei o frumoasă eclejie (moşie)
(11).
La
începutul anului 1842 episcopul Moga îi propune lui Băcilă să
preia parohia centrală din Alba Iulia, cea mai întinsă şi
mai importantă din oraş, cu obligaţii privind oficierea
serviciului divin şi pentru românii din garnizoana cetăţii
şi din spitalul militar aflat în incinta acesteia. El acceptă
şi, prin ordinul episcopal nr. 177 din 16 februarie 1842, este numit
în noul post. La parohia Alba Iulia, Băcilă găseşte o
mare dezordine. Averea bisericii era prost administrată şi pe
cale de ruinare, iar protocoale nici nu existau. De această stare se
făceau vinovaţi, deopotrivă, protopopul Grigore Raţ
din Ţelna şi consiliul parohial, în care s-au cuibărit câţiva
membri îmburgheziţi şi mari proprietari ai comunităţii
româneşti din oraş. Cu energia şi intransigenţa-i
cunoscute Băcilă pune ordine în parohie şi în scripte. În
lupta sa pentru adevăr el nu se închină în faţa nimănui,
indiferent de starea sau ierarhia sa socială. Nu se putea vorbi însă
în acea perioadă de dreptate, de dreptate socială în mod
deosebit. Din aceste motive Băcilă avea să fie duşmănit
de protopopul Raţ şi de unii membri ai consiliului parohial, între
care el îi citează frecvent pe Cirlea, Berghian, Apolzan, Grecu
şi Sibişan
(12). Această duşmănie îl va urmări apoi ca o fatalitate
până la sfârşitul vieţii sale. În anul 1847 când
conflictul a atins punctul culminant prin refuzul sistematic al celor din
consiliul parohial de a achita lui Băcilă drepturile de salariu
pentru orele predate la şcoala confesională, vicarul general
Andrei Şaguna intervine şi, dând dreptate preotului, scoate din
funcţiune pe curatorul principal Cirlea Ioan, liniştind pentru
moment lucrurile
(13).
Băcilă
se impune deci şi la Alba Iulia, dar o face într-o atmosferă înveninată
de ambiţiile subversive ale duşmanilor săi. El îşi
continuă însă neclintit activitatea, trudind din greu pentru
numeroasa sa familie cu 6 copii.
Revoluţia
de la 1848 îl găseşte în al 41-lea an de viaţă, în
plină maturitate şi putere de muncă, stăpân pe situaţie
în parohia sa.
Pentru
a înţelege pe deplin modul în care s-a desfăşurat revoluţia
la Alba Iulia şi în zonele înconjurătoare, precum şi
importanţa activităţii lui Ioachim Băcilă,
trebuie să facem câteva precizări de ordin militar şi
demografic.
Deşi
în perioada 1658-1691 Alba Iulia îşi pierde treptat importanţa
de centru politic, cultural şi, într-o oarecare măsură,
economic al Transilvaniei, după construirea puternicei sale fortăreţe
(1715-1738) ea devine cel mai important centru militar al principatului,
punctul de sprijin al întregului sistem de fortificaţii antiotomane
instituit de către Imperiul habsburgic. În preajma izbucnirii
revoluţiei de la 1848 cetatea Alba Iulia dispunea de 74 de tunuri de
diferite calibre, de arme, muniţii şi echipament militar în
cantităţi aşa de mari, încât putea aproviziona toate unităţile
militare din Transilvania
(14).
Un avantaj în plus era poziţia sa strategică excepţională,
dublată de o poziţie geografică identică, într-o zonă
cu bogate şi variate resurse naturale. Toate acestea l-au determinat
pe Bariţiu să aprecieze că Alba Iulia era atunci “...
unicul punct fortificat aşa, încât fără posesiunea
aceluia să nu poţi fi sigur de posesiunea ţării întregi” (15). De aici
şi eforturile susţinute ale trupelor imperiale de a apăra
cu orice preţ cetatea, precum şi ale revoluţionarilor
maghiari de a o cuceri
(16).
În
ce privesc planurile revoluţionarilor români, ele nu puteau să
neglijeze acest centru vital şi să nu preconizeze punerea lui
sub controlul unui conducător capabil. În această privinţă
este concludentă afirmaţia apărută în “Foaia pentru
minte, inimă şi literatură”, “...noi nu putem părăsi
Sarmizegetusa. Apulul şi celelalte colonii, monumente eterne ale strămoşilor
noştri” (17).
În
ce priveşte situaţia demografică, trebuie să arătăm
că Alba Iulia era aşezată în centrul comitatului Alba
inferioară, comitat cu o populaţie românească de departe
majoritară. De altfel, pe teritoriul acestui comitat s-au petrecut
principalele evenimente revoluţionare de la 1848-1849. Şi oraşul
avea o populaţie preponderent românească. Astfel, din conscripţia
pentru fixarea impozitelor militare pe anul 1848, întocmită la 20
februarie 1848, rezultă că în oraş erau 1206 familii cu
obligaţii de plată, dintre care cel puţin 709 (aproape 59
la sută) erau sigur româneşti. Restul sunt mai greu de
identificat întrucât numele de români, germani, evrei, armeni etc. sunt
maghiarizate. Preponderenţa locuitorilor români era reliefată
şi de existenţa în oraş a două protopopiate şi a
4 biserici de ambele confesiuni (ortodoxă şi greco-catolică).
Familiile româneşti cele mai numeroase erau de “libertini”, 43 făceau
parte din categoria proprietarilor şi protecţioniştilor,
intrând în protipendada oraşului alături de familiile înstărite
maghiare, germane şi de alte naţionalităţi, iar restul
erau de slujbaşi, lucrători, jeleri etc. (18)
Tendinţa
de emancipare culturală a acestor familii este demonstrată de
existenţa celor 3-4 şcoli confesionale ce funcţionau pe lângă
bisericile din oraş. Preoţii, profesorii, învăţătorii,
funcţionarii de la oficiile de stat (Monetărie, Oficiu de sare
etc.), persoanele mai înstărite care au avut posibilitatea să
înveţe carte, studenţii, elevii şi ofiţerii români
formau o pătură de intelectuali destul de consistentă
pentru acele timpuri, care era foarte receptivă faţă de
evenimente. După evaluări estimative Alba Iulia trebuie să
fi avut în acele timpuri o populaţie sedentară de cca. 6000 de
oameni. Dacă la această cifră adăugăm şi
militarii din garnizoana cetăţii, elevii, studenţii şi
profesorii din şcoli, precum şi clericii se ajunge la cel puţin
9000 de locuitori, ceea ce însemna mult pentru oraşele acelor
timpuri. Dintre militari cei mai mulţi erau români, îndeosebi
soldaţii. Aceştia erau recrutaţi din zona Regimentului 50
infanterie, zonă ce coincidea în linii mari cu teritoriul
comitatului Alba Inferioară.
Din
punct de vedere social şi economic oraşul era dominat de
puternica latifundie a episcopiei catolice şi de cele 177 de familii
de proprietari şi protecţionişti, care exploatau masele de
orăşeni şi ţărani în cadrul sistemului bine
cunoscut feudal.
În aceste condiţii, Alba Iulia, dominată până atunci de
conservatorismul cercurilor clericale şi militare locale
(19), avea
să resimtă din plin efectele prefacerilor revoluţionare.
|
|
