România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Românii de dincolo de Carpaţi, şi de dincoace de Dunăre

Încercare de prezentare a unei cărţi care nu există.

Adevărul istoric privind unitatea etnică, de simţire românească de viaţă culturală, obiceiuri, tradiţii, de viaţă economică, îşi găsesc materializarea în lucrări prea bine cunoscute. În privinţa vieţii economice unitare, complementaritatea economică se impune, factor serios de unitate în evul mediu şi modern, când ideea conta mai mult. Existenţa unor planuri, programe politice, ecouri, dintr-o "ţară" românească sau alta, a unor acţiuni de unitate naţională, în fine, chiar coordonarea unor acţiuni spre ţeluri unitar-naţionale, n-au scăpat preocupărilor istoricilor, în primul rând.

Ideea unei lucrări cu titlul de mai sus, mă chinuie de mai mult timp. Ea s-ar fi constituit formal, într-un adaos la lucrările mari, pe tema unităţii naţionale, sau o componentă în textul acestor lucrări. Pentru că, fie din neştiinţă, fie din spirit de superioritate regională prost înţeleasă, fie din neînţelegere, mai ales istoria modernă a Dobrogei, a scăpat, aş zice, programatic, marilor sinteze. Lupta unor istorici ai Dobrogei - mai puţin decât un pluton, - a dat oarecari roade, prin includerea dincolo de "şi alţii", a Dobrogei în arealul istoriei naţionale moderne. Încercarea mea şi a tinerei cercetătoare de atunci, Mariana Lupu, n-a putut fi înţeleasă, cel puţin la dimensiunile de azi.

În fond, noi susţinem normalul, existenţa circulaţiei românilor, de toate felurile, mocani, clerici, negustori, învăţători, meşteşugari etc. în spaţiul etnic românesc şi, pentru a ne crea greutăţi, chiar şi în direcţiile unde era mai dificil de căutat, "dincolo de Carpaţi şi dincoace de Dunăre". În dublul sens, pe de o parte, contribuţia românilor din Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, la, şi în istoria Dobrogei, dar şi implicarea românilor e aici, din Dobrogea, în mişcarea naţională, pe multiple planuri, acolo. În decurs de, cam două secole: de la jumătatea secolului XVIII, la jumătatea secolului XX. Nu emigraţie, nu imigraţie, transhumanţă oierească, firesc, circulaţia oamenilor, paşnic, nedeterminaţi de forţele militare sau administrative străine, dintr-o parte a pământului românesc populată de români, în alta. E drept, teritorii aflate pe perioade mari de timp, sub stăpâniri străine. Nu ştiam că peste timp, voi răspunde şi astfel, unei cărţi de o răutate congenitală, verde de minciună şi de venin. O altă carte românească, aproape fără comentarii, ne expune lupta la baionetă, milenară a factorului politic maghiar, doritor a se menţine şi după 1918 în postura de factor politic dominant, într-o ţară în care nu reprezintă decât 7 %, în faţa unei majorităţi de 90 %, români.

Chiar dacă vorbim, despre problema pur românească, nu putem să nu facem trimitere, fie şi indirect, la problema unei minorităţi din România, care prin statul ei major, UDMR, duce o politică antiromânească şi antieuropeană. Îl cred pe Iorga, cel din 1931, care spunea că odată cu luarea puterii în stat, parcă i-a intrat sub piele, un alt personaj. Mă întreb care ar fi personajul, în ce-l priveşte pe realizatorul prefeţelor a două cărţi şocante. Reţinem ideea, că ne-românii au venit în toate teritoriile stăpânite de Habsburgi, nu doar chemaţi, ci colonizaţi, aduşi prin privilegii feudale prin norocuri istorice sau de păci imperialiste. A existat politica de stat, care a vizat deschis programatic, prin legi, - ale presei, învăţământului - electorale - deznaţionalizarea majorităţii istorice, colonizarea unei minorităţi dominante politic şi cumplita discriminare a majorităţii. În sfârşit, prin falsificarea datelor statistice şi o politică internaţională, bazată pe un imperiu de falsuri, bani şi crime. Cam în acelaşi fel, dar la dimensiuni mai mici, s-au petrecut lucrurile şi în Dobrogea, unde românimea, n-a venit colonizată.

Naivitatea de până la prostie, a unor oameni de bună credinţă, fără îndoială, de-ai noştri, au făcut să se vorbească despre "alipirea Dobrogei", "anexarea Dobrogei", "realipirea Dobrogei" sau "colonizarea Dobrogei". Colonizarea românească, adică! Istoria nu poate ierta niciodată, propria noastră prostie, chiar dacă o numim naivitate, dar pe care n-o putem scuza prin buna credinţă. Iată unde poate conduce, amatorismul în scrierea istoriei! Poate fi această afirmaţie a mea, caracterizată prin lipsă de respect faţă de înaintaşi. Spune-se şi asta! simt că fiind din sufletul meu, pe aceşti oameni, dar adevărul neamului meu e mai presus de orice, chiar de-ar fi să mor eu, în clipa asta. E cât se poate de clar că dincolo de fireasca locuire a unor persoane sau grupuri de bulgari în Dobrogea, ceea ce este un proces istoric, la urma urmei trebuie ţinut cont, de colonizările făcute sau încurajate de Imperiul ţarist, de la începutul secolului XIX. Iar politica tânărului stat bulgar a fost, din acest punct de vedere, foarte apropiată, instinctiv, de a vecinilor lor asiatici, care au gonit spre Europa, prinzându-ne, unii de la alţii de la sud. N-am deviat de la subiect, am întărit, numai, motivele acestui material, privind raporturile multiple, în tot decursul istoriei, oprindu-mă doar la două secole de istorie modernă, între românii de dincolo de Carpaţi şi de dincoace de Dunăre.

***

Am promis, că nu mă ocup de marile lucrări, în genere, cunoscute, privindu-i pe mocani, în primul rând. Mă refer la lucrările lui Ştefan Meteş, A. Veress, D. Şandru Ghelan, N. Dunăre, C. Constantinescu Mireşti, dar atrag atenţia, în mod deosebit, asupra lucrărilor lui Tudor Mateescu, cel care a contribuit la publicarea de documente privind istoria modernă a Dobrogei, ca nimeni altul. Şi nu numai la lucrările privindu-i pe mocani, ci şi la dialogul cultural şi cultic. Anticipând, amintesc aici, câteva din contribuţiile care se constituie într-o serie, publicate de Tudor Mateescu, mai ales, în revistele bisericeşti.

Încerc din acest moment, să precizez elementele, care ar putea susţine ca puncte de plecare, o carte, pe care o va realiza poate, altcineva, cu titlul de mai sus. În primul rând, sunt arhivele neexploatate, dincolo de ceea ce a publicat Tudor Mateescu. De pildă, în Arhivele Statului de la Tulcea, există câteva sute de pagini de răspunsuri-manuscris, la chestionarul impus de Rezidentul Regal al Ţinutului Dunărea de Jos, Constantin C. Giurgescu în 1939-1940. E de prisos, dar o fac totuşi, amintim răspunsurile la Chestionarele Haşdeu şi Densuşianu (ardelean şi acesta), găsite la Fondurile de Manuscrise ale Bibliotecii Academiei. La Arhivele Naţionale se găsesc fonduri privind aplicarea Legii din 1910, referitoare la acordarea cetăţeniei locuitorilor Dobrogei. În general, fondurile Ministerului de Interne, Casei Regale, abundă, după 1878, în problemele privind Dobrogea şi românii din Transilvania. Materialele deosebit de grăitoare, se găsesc în Fondurile Inspectoratului Cadastral, de la Arhivele din Constanţa şi Tulcea, şi în Arhivele Ministerului Agriculturii. Am promis că mă voi ocupa doar de mai noile publicaţii, în problema raporturilor între românii din Transilvania şi cei din Dobrogea. Dincolo de problemele relaţiilor bisericeşti, circulaţiei cărţilor, a negustorilor pe care "reţin" Arhivele Carantinelor de la Dunăre de după administraţia lui Kiseleff, o excepţională trimitere la un document, publicat de Tudor Mateescu, în al III-lea sfert al secolului XIX, la care se adaugă, cazul vice consulului mocan, Nicolae Ţărcă la Hârşova şi contribuţia românilor transilvăneni, la înfiinţarea şi activitatea Societăţii pentru Limba şi Cultura Poporului Român de la Silistra, în strânsă legătură cu ASTRA din Transilvania, cam la începuturile activităţii sale. Suntem datori, desigur, a sublinia legătura dintre aceste părţi de românime, în timpul şi în desfăşurarea Revoluţiei române de la 1848-1849. Istoriografia noastră se face că "n-aude, n-o vede", de planul românilor de la 1850, în legătură cu reizbucnirea Revoluţiei înfrânte, a întregii românimi din Dobrogea, plan elaborat, în primul rând, de Ion Ionescu de la Brad, Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica, şi în care erau implicaţi, români din toate ţinuturile româneşti, aceştia bazându-se pe cei 7000 de refugiaţi - inclusiv militari din Ţara Românească, şi mai ales, pe cei 3000 de mocani, bază numerică, economică, de poziţie şi relaţii, nucleu cult românesc al Dobrogei, care în tarhaturile lor, ar putea "căra", spre celelalte ţinuturi, planurile şi ideile Revoluţiei române de la 1850.

Cărţi mai târzii, dar venind dinspre nişte cunoscători profunzi şi problemei, oferă un tablou al implicării serioase a românilor din Transilvania în rezistenţa şcolii româneşti din Dobrogea, a renaşterii ei, şi a dezvoltării, în primii 50 de ani, de la întoarcerea Dobrogei la Patria Mamă. Inutil a mai vorbi despre ecoul anume, al întoarcerii Dobrogei, în presa transilvăneană, şi în opinia publică transilvăneană. Remarcăm chiar nişte apariţii de ultimă oră, pe această problemă. Ofer două cazuri, asupra cărora m-am oprit cu mulţi ani în urmă: ziarele din Transilvania, partizane ale revenirii Dobrogei la Ţară, e vorba de ziarele lui Bariţiu, dar şi de "Cărţile săteanului român" de la Gherla-Cluj, unde se publică serialul lui Nifor Bălăşescu, precum şi faptul că, ziarul "Constanţa", în primul rând, devenise în timpul Memorandumului, un organ de presă, pro-Transilvania în Dobrogea.

Un capitol deosebit de important, îl reprezintă raporturile, cu românii din Imperiul Habsburgic, după 1878, pe alt plan, decât "şcolarul" şi "politicul" la care m-am referit. E vorba de împroprietăririle din Dobrogea. Legile din 1880 şi 1882, fără îndoială, de importanţă naţională şi europeană, eludată cu o îndârjire de buldog, de cea mai mare parte a istoriografiei româneşti, mă obligă să fac următoarea expunere de idei, limitată de spaţiul oferit.

     1 - Revenirea Dobrogei la Ţară, la 1878, şi politica, de la început declarată, a drepturilor unei alte etnii, de sute de ani, conducătoare politic, constituie, în Europa acelui timp, o premieră. E uşor de făcut comparaţie cu legislaţia şi, mai ales practica politică ne-europeană a guvernelor maghiare în Transilvania, după 1865.

     2 - Legea de administrare a Dobrogei, operă, în primul rând, a lui Mihai Kogălniceanu, Carol I şi Remus Opreanu, prefect de Constanţa, din anul 1880, a constituit nu doar o extindere a Constituţiei României asupra Dobrogei, dar încă o lecţie de rezolvare în mod democratic a problemei minorităţilor naţionale. În intenţia sa bună, "Constituţia Dobrogei" a amânat extinderea drepturilor de reprezentanţă în Parlament, a cetăţenilor Dobrogei, până la refacerea provinciei. E adevărat, că politicianismul abject, împotriva căruia au luptat, în primul rând iniţiatorul Legii şi fiul său Vasile a amânat anularea acestei măsuri temporare, peste abia 22 de ani. Constituţia, altminteri, era de o rară înţelegere şi cine studiază primele administraţii locale şi judeţene după 1880, va vedea că listele demnitarilor, abundă de nume turceşti, bulgăreşti şi ... mocăneşti.

     3 - În acelaşi sens s-a dat Legea pentru regularea proprietăţii funciare din Dobrogea din 1882. Ea a recunoscut, fără nici o discriminare, proprietăţile tuturor locuitorilor Dobrogei, conform Legii otomane din 1865 şi a permis şi încurajat pentru oricine cumpărarea de pământ în Dobrogea, la preţuri cu totul şi cu totul convenabile. A vorbi în aceste condiţii de o "colonizare", a include în această expresie cu iz imperialist şi celelalte Legi de împroprietărire a veteranilor de război, este cel puţin o greşeală din partea istoricilor şi legiuitorilor. Cine citeşte documentele pentru fiecare comună, ale Comisiei de punere în aplicare a legii din ultimele două decenii ale secolului XIX, va rămâne uimit de locul şi rolul românilor din Transilvania, care au venit în Dobrogea.

     4 - Un caz aparte îl constituie cele câteva sute de bănăţeni, care vânzându-şi avutul din Banat, s-au stabilit în Dobrogea, beneficiind de această Lege. Un conflict diplomatic de mari proporţii şi o cedare ruşinoasă a Guvernului liberal român, a făcut în 1883 să se desfăşoare în Parlament o bătălie pentru apărarea fraţilor noştri din Banat, care au cumpărat pământ în Dobrogea. Sufletul acestei bătălii, a fost Mihail Kogălniceanu.

     5 - Adăugând "valurilor" demografice transilvănene de mai sus, pe românii transilvăneni din cele trei judeţe de sud ale Basarabiei, răpite încă odată de ruşi la 1878, vom înţelege dimensiunea demografică transilvăneană a Dobrogei. Atunci nu mai rămâne nimic din pretinsa teorie, megalomanică, ungurească, privitoare la imigrarea românilor din Principate în Transilvania secolului al XVIII-lea şi mai pe urmă. Dimpotrivă, e vorba de o emigrare continuă - care imigrare în fond, de vreme ce a avut loc tot în teritorii româneşti.

     6 - Deceniile care au urmat şi mai ales după Marea Unire, au făcut posibil, un oarecare aflux demografic, dinspre Transilvania spre Dobrogea, dar şi invers.

     7 - Din cele de mai sus, s-a văzut că, raportul Transilvania - Dobrogea, pe plan demografic, ţine mai mult, de primul factor, de implicarea demografică a Transilvaniei în Dobrogea. Dar o dimensiune care în genere e scoasă prea puţin în evidenţă, o constituie, factorul economic. Este remacabil faptul că "sfetnicul" pe statistică a lui Alexandru Ioan Cuza, Dionisie Pop Marţian, era transilvănean. Noi reţinem, în primul rând - de ex. - dimensiunea statisticii sale din 1860, cum e certificat de modernitate în conducerea statului român, proaspăt unificat, şi astfel şi misiunile sale economice şi diplomatice, cu prilejul construcţiei căii ferate Bogasköi-Küstenge la 1859-1860. Imediat după aceasta, a luat parte la refacerea portului Constanţa, de către aceiaşi companie engleză, în anul 1860. Şi încă, n-ar fi o chestiune de o atât de mare importanţă, dacă n-am găsi în "Analele economice" revista înfiinţată de el, nişte rapoarte cu totul excepţionale, care făceau şi ele, practic, abstracţie de faptul că Dobrogea era deocamdată, parte a Imperiului otoman, şi o încadra în cele două mari "întreprinderi" industriale, la care s-ar adăuga Comisia Europeană a Dunării, de cu câţiva ani înainte. Această dimensiune a unui "cap limpede" economic transilvănean în problemele Dobrogei va fi dublată, de o altă.

     8 - Unul dintre susţinători marcanţi ai construirii Podului de peste Dunăre, Feteşti - Cernavodă a fost George Bariţiu şi Gremiul Negustoresc de la Braşov. Această politică, a lui George Bariţiu şi a cercului din jurul său, corespundea perfect formulării unităţii economice româneşti prin unirea căilor ferate româneşti şi habsburgice la Predeal, prin construirea altor căi ferate de-a lungul Dunării până spre Feteşti, prin terminarea conflictului denumit "război vamal", dintre Austro-Ungaria şi România.

***

Din acest moment, parcă e cazul să vorbim despre cealaltă direcţie a românismului în acţiune şi extensiune, spre împlinirea rolului său, anume, atitudinea şi acţiunea românilor din Dobrogea, faţă de lupta naţională a românilor din Transilvania. Reamintim elemente ale acestei mari lupte, publicate mai înainte, în revista principală de istorie. E vorba, de sprijinul deschis al Dobrogei faţă de Mişcarea Memorandistă şi cei împrocesuaţi. Două elemente de ţinut minte: în primul rând că, principalii activişti în această problemă, şi iniţiatori ai înfiinţării de secţii ale Ligii Culturale în Dobrogea, sunt marii mocani patrioţi de aici, având ziarul "Constanţa", port-drapel al acestei acţiuni, şi, în al doilea rând, faptul că în cele 12-13 secţii locale în sate şi oraşe ale Ligii Culturale, inclusiv în listele de donaţii de ajutoare ale memorandiştilor, găsim, la o primă vedere şi un turc, şi un neamţ, din Dobrogea. Nu e de prisos să spunem, că o parte însemnată a presei Dobrogei a fost implicată în menţinerea trează a interesului şi sprijinul românimii, pentru lupta fraţilor din Transilvania.

Amintim că, în 1906 cu prilejul marii sărbători a Regalităţii române - cei 40 de ani de la urcarea pe tron a lui Carol I - Dobrogea s-a impus distinct, prin Congresele studenţeşti, cu tentă pro-Transilvania şi prin organizarea primirii a sute de români, intelectuali, în primul rând, din românimea de peste Carpaţi, într-o manifestaţie naţională, care a cuprins toate localităţile, prin care aceste delegaţii au trecut într-o manifestare de patriotism ardent, care precedau parcă, pe "Treceţi batalioane române, Carpaţii". Măcar pentru simbol, amintim o întâmplare pe care o descrie Nicolae Iorga, la început de veac XX, la o şcoală dobrogeană, unde un pui de tătar, îi spune nu numai cum stă problema cu Mihai Viteazul şi cu românii aflaţi sub robie străină, dar are şi păreri proprii: puiul de turc, spune că ar fi cazul să mergem să eliberăm pe fraţii noştri, cu armele. Semnificativ, pentru generaţia şcolară ce încununa parcă, un imperativ primar, exprimat la Luminiţa Murgeascu, ca titlu al cărţii sale despre învăţământ, şi scopurile sale, între 1831-1878, adică, în a-i forma, pentru a deveni, "de la bunul creştin, la bravul român".  

***

Un fel de addenda finală, în 1928, când se sărbătoreau 10 ani de la Marea Unire, şi apărea un volum (sau două?) privind progresele Transilvaniei, Banatului şi Crişanei în deceniul de după Marea Unire, în Dobrogea apărea un monumental număr al revistei "Analele Dobrogei" (IX, nr. din 1928), neinspirat, ca să nu spun că neconştient intitulat, "Dobrogea, 50 de ani de viaţă românească", în care se subliniază şi atunci, rolul transilvănenilor în evoluţia istorică a Dobrogei. Cel puţin unul dintre semnatari, Ioan Georgescu, profesor şi inspector şcolar, semna un consistent articol. (Nu cumva a publicat în acelaşi timp cu "Analele Dobrogei"?), şi o contribuţie similară, în volumul omagial amintit?

***

Dobrogean de baştină, cu o prealabilă rădăcină transilvăneană, am "descălecat" la Cluj, la Institutul de Istorie al Academiei, acum 42 de ani. Ca orice ţăran, m-am scufundat în cercetarea serioasă, a românilor din Transilvania, (să nu zic vorbă rea, aceasta eludată în mod inconştient la Facultatea de Istorie din Bucureşti atunci) şi "din nou descălecat definitiv" la Constanţa, am devenit un pion al predării istoriei româneşti integrale, adică a românilor de peste tot. Martori îmi sunt promoţii de studenţi, de la institutul Pedagogic din Constanţa (1966-1984) şi ai Universităţii de azi, 1990-2003. Prin acest articol, modest desigur, am vrut să atrag atenţia şi asupra unei bibliografii, de mai mică circulaţie, dar care, în anumite momente, are valoarea ei. E vorba desigur, în mare măsură, de nuanţă. Dar sunt atâtea situaţii, în care nuanţa devine esenţă!  

Prof. dr. Gh. Dumitraşcu

Bibliografia fiind numeroasă, cei interesaţi o pot găsi la: colegiul de redacţie sau pe web:

 www.dacoromania.go.ro