Momente din activitate sa politică şi diplomatică pusă
în slujba libertăţii şi unităşii romănilor
Moto: “Şaguna a fost un om
politic din creştet până în tălpi”
Mihai Eminescu
Andrei Şaguna a fost de nenumărate ori
mesagerul poporului român pentru a înmâna împăraţilor
Ferdinand I şi Francisc Iosif petiţiile şi memoriile românilor,
începând cu cea de a Blaj din 3/15 mai 1848.
Fiind adeptul zicalei româneşti că:
“Vorba dulce, mult aduce!” Şaguna a ştiut să-şi
atragă simpatia celor de la putere şi să-i adune pe români
în jurul său.
La 1848-1849 se putea constata, cu durere, că
nu toţi românii din statele Austriei aveau acţiuni unitare.
Este meritul lui Andrei Şaguna că a reuşit să-i adune
pe mulţi conducători români din Ardeal, Banat, din părţile
vecine ale Ungariei şi din
Bucovina, şi împreună au redactat memoriul prin care cereau:
“Maiestate!
Naţiunea română din marele principat al
Ardealului, din Banat, din părţile vecine ale Ungariei şi
din Bucovina, care este cea mai veche, şi cea mai numeroasă în
ţinutul locuit de dânsa, şi fiindcă numără până
la trei milioane şi jumătate… şi n-au cruţat nici o
jertfă pentru interesele statului şi ale dinastiei, cu toate că
a fost apăsată de celelalte conaţiuni, şi scoasă
prin legile feudale de sute de ani, din toate drepturile cuvenite unei naţiuni,
ba încă în anul trecut (1848 – n.n.) fu ameninţată
chiar cu stârpirea de către maghiarii ce umblă cu cugete dezbinătoare…
vrăjmaşul năvăli neîncetat, cu puteri tot mai mari
şi mai tari, jefui sute de sate şi le prefăcu în cenuşă,
omorî peste 10.000 de oameni (la sfârşitul revoluţiei erau
40.0000 de români omorâţi – n.n.) fără deosebire de vârstă,
de bărbat sau femeie. Lipsa de arme (căci poporul se bătu
numai cu lănci şi cu suliţe) fu o piedică pentru care
războiul nu s-a sfârşit până astăzi… Pentru
faptele sale de eroism şi jertfă, naţiunea română aşterne
Maiestăţii tale rugămintea pentru întinderea aceluiaşi
principiu – ca pentru celelalte naţiuni - şi spre fiii săi.
Ea cere cu toată plecăciunea şi cu toată încredinţarea
de la dreptatea Maiestăţii tale:
1. Unirea tuturor românilor din satul austriac într-o
singură naţiune de sine stătătoare sub sceptrul
Austriei, ca parte întregitoare a Monarhiei.
2. Administraţie naţională de sine
stătătoare în privinţa politică şi bisericească.
3. Deschiderea cât mai curând a unui congres (adunare) universală a
toată naţiunea spre constituirea sa, şi în parte:
a) – spre alegerea unui cap naţional care se va întări de
Maiestatea ta, şi a cărui titlu aşişderea
Maiestatea ta va binevoi al hotărî;
b) – spre alegerea unui sfat administrativ sub titlul de Senat român;
c) – spre alegerea unui cap bisericesc de sine stătătoriu, care
se va întări de Maiestatea ta, şi sub care vor sta
şi ceilalţi episcopi naţionali (merită să
reţinem faptul că e vorba de un singur cap bisericesc -
pentru ortodocşi şi greco-catolici - asta presupune că
reprezentanţii celor două culte semnatare a memoriului
se gândiseră la o contopire;
d) – despre organizarea administraţiunii în comunităţile
şi cercurile române;
e) – spre organizarea şcoalelor şi ridicarea instituţiilor
trebuincioase de învăţătură;
f) – introducerea limbei române în toate lucrurile ce ating pe români.
|
5. O adunarea de toată naţiunea pe
fiecare an spre a se sfătui despre interesele naţionale ce la va
cere timpul.
6. Reprezentarea naţiunei române după
numărul sufletelor la dieta universală a Imperiului austriac.
7. Îngăduinţa unui organ al naţiunii
la Înaltul Ministeriu (guvern – n.n.) imperial spre reprezentarea
intereselor naţionale.
8. Maiestatea ta să binevoieşti a purta
titlul de Mare Duce al românilor.
Maiestate! Naţiunea – care a trecut prin atâtea
probe în cursul veacurilor, a ajuns la maturitate… Ea nu poate şi
nu trebuie să mai rămână subordonată nici unei alte
naţiuni în statul Maiestăţii tale…
Olmuţ 25/13 februarie 1849
Ai Maiestăţii Tale cei mai credincioşi şi supuşi:
Andrei Şaguna, episcop român din Ardeal
Ioan Mocioni de Fău, proprietar din Bănat
Ioan Popasu, protopop de Braşov din Ardeal
I. Stoica, consilier de contabilitate din Ardeal
A. Tre. Laurian, din Ardeal
Iosif Pop de Macedonfi, oficial de contabilitate din Ardeal
Dr. Ion Dobranu, agent de curte din Bănat
Dr. Eudosiei Hormuzache, proprietar din Bucovina
Dr. Constantin Pomuţu, din Ungaria
Vasile Ciupe, oficial împărătesc din Ardeal
Lucian Mocioni de Fău, proprietar din Bănat
Iacob Bologa, din Ardeal
Mihail Botnariu, deputat în Dietă din Bucovina”1 |
.
Din însărcinarea împăratului,
Ministerul (guvernul) le răspunde românilor că nu se acceptă
dolenaţele.
Considerăm că merită să fie
redat răspunsul la punctul 1.
“Potrivit art. 1 şi 4 al Constituţiei
imperiului, care indică regiunile locuite de români (Bucovina,
Ungaria, Transilvania, districtele grănicereşti), ca
ţări de sine stătătoare ale coroanei şi le asigură
această independenţă, precum şi art. 6, care nu
permite modificarea forntierelor actuale ale acestor ţări ale
coroanei decât numai printr-o lege, este cu totul inadmisibilă întrucât
acordarea acestui punct al petiţiei ar dizolva numitele ţări
aparţinând coroanei, creând în locul lor o ţară nouă
de sine stătătoare a coroanei – “România”.2
Până în 1855, Şaguna a înaintat 11
petiţii la care a primit răspunsuri evazive sau rămâneau fără
răspuns.
“Graţie raportului de intimitate, în care
trăia Şaguna cu guvernatorul Ardealului, Schwarzenberg, acesta
cunoscând toate nemulţumirile credincioşilor bisericii
ortodoxe, îndeamnă pe Şaguna, să facă arătare la
împăratul contra ministrului Thun… În vara anului 1855
guvernatorul călători în Boemia, la moşiile sale, şi
petrecu la băile din Karlsbad, câtăva vreme. Într-un rând
fiind invitat de către Maiestatea sa la vânătoare, şi întrebat
din partea acestuia, ce mai face, Şaguna, avu prilej a-i descoperi
nemulţumirile lui şi ale românilor ortodocşi, cauzate de
procedura plină de ură şi volnicie a ministrului Thun.
Şi împăratul i-a transmis prin Schwarzemberg vorbă lui
Şaguna, să aştearnă toate jalbele asle într-un
“recurs majestatic”… Aceasta este geneza frumosului memorandum din 1
decembrie 1855, în care sunt desfăşurate pe larg, cu o temeinică
argumentaţie dolenaţele bisericii ortodoxe.
După o energică acuză la adresa
ministrului Thun, care tratează biserica română ortodoxă
ca şi cum ar fi rămas tot în starea de “biserică tolerată”
cum era înainte de 1848, Şaguna, cere:
“1. – regularea poziţiei bisericii
greco-orientale din Ardeal faţă de stat şi de celelalte
biserici, pe baza egalei îndreptăţiri;
2. – să se dea acestei biserici numirea
pozitivă, singura corectă, de biserică greco-orientală;
3. – la căsătoriile mestecate (mixte)
această biserică să nu mai fie desconsiderată şi
nedreptăţită;
4. – tot aşa în privinţa trecerilor
religionare de la o confesiune la alta să nu i se pună piedici;
5. – să se admită organizarea
consistorului pe baze canonice şi istorice;
6. – să
se pună la dispoziţie mijloacele necesare pentru
organizarea seminarului, în conformitatea cu cerinţele timpului;
7. – să i se facă posibilă
organizarea parohiilor şi dotarea preoţilor;
8. – să i se dea fondurile spre administrare
şi chivernisire proprie;
9. – să i se recunoască acestei
biserici dreptul la mitropolia sa istorică lăsânduli-se
credincioşilor ei speranţa mângăietoare de a-şi vedea
“vechea mitropolie reînviind în strălucirea nouă”.
Acest memorandum, însoţit de recomandarea
favorabilă a lui Schwarzemberg, fu înaintat împăratului.3
După toate demersurile, în ziua de 24
decembrie 1864, Andrei Şaguna obţine dreptul de a reînfiinţa
Mitropolia Transilvaniei cu reşedinţa la Sibiu.
“Mitropolia fusese desfiinţată în anul 1700, când s-a
impus violent în viaţa Transilvaniei uniaţia.4
În anul 1867 a luat fiinţă duslismul
austro-ungar şi se anulează legile prin care românii mai obţinuseră
ceva drepturi.
Din acel moment a dat dihonia între români care
s-au divizat în activişti şi pasivişti.
Activiştii conduşi de Şaguna doreau
să lupte pentru drepturile lor, chiar în Parlamentul din Budapesta.
Şaguna susţinea că “românii îşi
pot croi soarta lor, independent de guvernele şi sistemele politice,
ce se vor succeda. Pentru această concepţie e caracteristic următorul
pasaj dintr-o epistolă; “… noi nu avem alta să facem, decât
să gândim la ouăle, care rămân naturei lor consecvente, fără
privire la cloca (cloşca – n.n), sub care se pun ele spre clocire.
Ouăle raţei puse sub găină, dau pui de raţă,
iar cele de găină puse sub curcă dau pui de găină.
Aşa şi noi totdeauna trebuie să rămânem români, fie
cum va fi regimul şi maxima lui. Eu nu zic nici aceea, ca să
documentăm o independenţă fără margine, căci
cea dintâi ce-ar arăta pe noi ca minoreni, şi cea de a doua de
“übermütig” (obraznic); aşa dar toată doctrina mea se
reduce la proverbul nostru: “fă şi taci!”5. Şi câte nu a făcut
Şaguna pentru propăşirea naţiunii române. A îndurat
umilinţe de la asupritori şi multe jigniri de la conaţionalii
pasivişti care nu încetau a-l ponegri în publicaţiile din
Transilvania.
Foarte târziu au înţeles pasivişti că
au pornit pe o cale greşită şi fără sorţi de
izbândă.
Un alt val de ponegriri s-a abătut asupra lui
Şaguna după al II-lea război mondial. A fost transformat
din revoluţionar devotat neamului românesc în contrarevoluţionar.
Abia la cea de a 155-a aniversare a Adunării
de la 3/15 mai 1848 de la Blaj a fost dezvelit şi pentru marele
patriot Andrei baron de Şaguna un bust lângă cel al lui Avram
Iancu.
Cinste celor care au avut griji de realizarea
acestui monument.
În imaginile alăturate: bustul lui Andrei
baron şi Şaguna şi o parte din cei care au participat la
dezvelirea şi depunerea de coroane din ziua de 15 mai 2003.
Prof. Ilie Furduiu
Bibliografie
1. Cornelia Bodea 91982), 1848 la români, Ed. Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, pp. 960-962.
2. Cornelia Bodea, op. cit., pp. 970-973.
3. Ioan Lupaş (1911), Mitropolitul Andrei Şaguna, Sibiu, Tip.
Arhidiecezană, pp. 104-106.
4. Antonie Plămădeală (1997), Momentul Şaguna în
istoria bisericii Transilvaniei, în Magazin istoric, iunie, pp. 3-6.
5. Ioan Lupaş, op. cit., p. 242.
|
prof. dr. Ioan Scurtu consilier al
presedintelui Ion Iliescu langa bustul lui Andrei Saguna la 15 mai
2003 (ziua dezvelirii) |
|