|
|
90 de ani de la moartea iubitului, veneratului şi mult regretatului
meu unchi Aurel Vlaicu cel care a fost şi va fi până la
sfârşit “icoana vie” a vieţii mele.
Aurelia Vlaicu
22 sept. 2003
Nepoata Aurelia Vlaicu lângă bustul lui Aurel Vlaicu |
Dacă uneori, Vulturul, care s-a înălţat în slava cerului,
deasupra norilor şi mai presus de piscurile munţilor celor mai
înalţi, cade la pământ lovit de trăznetele zeilor geloşi
de atotputernicia lor, el nu este mai puţin vrednic de admirat.
Un astfel de vultur a fost şi Aurel Vlaicu.
Desigur, că au avut şi alte popoare eroii lor, care au căzut
pe câmpul de onoare, dar noi nu l-am avut decât pe el între luptătorii
glorioşi al veşnicului scrutătorului creier uman. El a fost
un simbol, o sintetizare a aspiraţiilor noastre de neam nenorocit,
care tinde să ţină pasul cu alte neamuri culte, reclamându-şi
el partea de muncă în marea simfonie a civilizaţiei şi
drumul i-a fost cu atât mai greu, cu cât îndrăzneţul visător
pornea “dintru adâncuri”! Oamenii mari n-au privilegiul de a trăi
pentru ei, ci pentru obşte şi moartea lor preatimpurie, ori cât
de dureros ne-ar izbi, e un îndemn mai mult pentru cei rămaşi
în urmă, de a se reculege şi de a aduna fărâmă cu fărâmă
toată bogăţia tezaurului nepreţuit, pe care aceşti
mărinimoşi şi nesocotiţi oameni de geniu, au împărtăşit-o
în urma lor, cu amândouă mâinile.
Cine ar putea să-şi dea seama de opintirile acestui om de geniu, până
a reuşit să răzbată deasupra numeroaselor piedici,
ce-i stânjeneau avântul?
Numai el singur ne-ar putea povesti de visul, ce-l plămădise în
atâtea nopţi de veghe şi pe care-l vedea aievea, cu toate zâmbetele
sceptice ale contemporanilor care atunci când l-au înţeles, a fost
prea târziu.
Aurel Vlaicu a murit în cea mai glorioasă moarte, ce o poate avea un
erou, iar generaţiile viitoare îl vor preamări, în lumina, din
ce în ce mai mare, a mitului.
El s-a adus pe sine jertfă, ca să zidească în inimile celor
mulţi şi mărunţi, aceleaşi calde sentimente de
izbândă, ale Ardealului.
El a fost unul dintre bărbaţii geniali, care străbat cu
puterea sufletului lor spaţiile şi timpurile, care luminează
cu lumina minţii lor negurile prejudecăţilor, care nu se îngrozesc
nici de înălţimile văzduhului şi nici de adâncimea mărilor,
ci pătrund mereu înainte, dezlegând tainele firii, uşurând
greutăţile vieţii, înălţând omenirea, înfrăţind-o
şi făcând-o tot mai vrednică şi mai bună.
Aurel Vlaicu este eroul nostru naţional, alături de Mihai
Viteazul, Avram Iancu şi alţii.
Aurel Vlaicu ne-a înălţat moralul, ne-a întărit conştiinţa
naţională, cu magică putere a fortificat credinţa
noastră în izbânda dreptului nostru la libertate naţională.
A murit încercând să treacă în zbor Carpaţii, şi prin
moartea lui ne-a lăsat moştenire privirea aţintită
spre culmile înălţate cu pădurile de brazi! În schimb
pentru trupul lui Mihai Viteazul ce zace în ţărâna Câmpiei de
la Turda, am dat Ţării româneşti trupul lui Aurel Vlaicu.
Arma română şi geniul român, împreunate sunt acum prin vibrarea
pământului românesc ce trece de la un trup la altul!
Aurel Vlaicu e martirul unei naţiuni şi martirii nu vor ca să
fie plânşi, ei mor pentru învierea noastră! Dar, că este
taina aceea, ce a umplut cu numele lui Aurel Vlaicu tot sufletul românesc.
Taina acestei cuceriri sufleteşti este, că în creaţiunea
lui, Aurel Vlaicu a fost viaţa. Vlaicu şi-a zidit sufletul
şi sângele în creaţiunea sa, el este incarnaţia
principiului “Totul pentru naţiune!”
Cel ce a apucat să plutească deasupra semenilor săi, nu mai
putea rămâne între ei, cel ce a fost din nemărginit, nu mai
putea decât să fie mistuit de setea de a cuceri spaţiul.
În fiecare zi dorea să zboare tot mai sus, iar acolo cu misterul
infinitului albastru, îl aştepta mireasa lui şi ea se chema
Moartea. Se logodise cu ea din clipa în care roţile “maşinei
de zburat” s-au ridicat întâia oară de pe pământul de care
era legat prin legile firii, spre a se înălţa în văzduhul
visurilor sale.
Toată România a simţit, spontan, instinctiv aproape, că
Vlaicu, din clipa când ne-a părăsit, nu mai era tânărul
zvelt cu mers elegant, cu zâmbetul cuceritor, ci un erou, simbol, un
exemplu. Erou prin tenacitatea cu care a ştiut să învingă
toate piedicile, ridicându-se din satul său Binţinţi (astăzi
Aurel Vlaicu) deasupra tuturor asupririlor, străbătând prin
indiferentismul Bucureştilor ciocoiţi, spre a învinge la Aspern
pe trimişii Apusului luminat.
Un simbol prin cutezanţa visurilor sale! Şi un exemplu pentru că
a înţeles, că spre a putea ajunge un ideal, trebuie să te
jertfeşti din dragă inimă. Şi el a fost jertfa supremă!
El, prin căderea lui, a ridicat zbuciumările noastre pentru
atingerea culmilor de lumină. Un fecior de ţăran îndrăzneţ,
ne-a pus dintr-odată alături de popoarele culte, ce încercau să
stăpânească văzduhul!
Aşa a fost fulgerat Vlaicu la începutul drumului. A răsărit
dintr-o dată din marea anonimă, şi-a rotit aripile deasupra
noastră, ne-a silit să-l căutăm tot mai sus, în înaltul
cerului, şi-a căzut într-o clipită, cu trupul gârbovit de
propriul făt. Eterna poveste a tuturor, care vin cu o prorocire pe pământ.
Înzestrat de Bunul Dumnezeu cu scânteia Divină a geniului creator,
ce, cu timpul maturităţii se va cunoaşte foarte bine
concretizată pe fruntea lui, într-o dungă foarte fină
orizontală, deasupra sprâncenelor şi despre care marele
Caragiale, cel care-l diviniza pe Vlaicu, le spunea prietenilor săi
“vedeţi voi mă, dunga din dreptul sprâncenelor lui Vlaicu,
criteriu al omului de geniu. Puţini se nasc cu acest semn, dar ei se
sting cu zile, ca toţi ce vin cu prorocire pe pământ”.
El a umblat la şcoală, a trecut, a făcut studii politehnice
la Budapesta şi München, a învăţat ungureşte şi
nemţeşte, a ascultat concerte şi teatru, a umblat prin
palate, dar cultura străină n-a fost în stare să-i
spulbere îndemnurile lui patriarhale pe care le purta în sufletul lui,
ca pe o comoară inestimabilă.
Erau ca o platoşe a sufletului său, împotriva celor ce i-au
omorât scurta lui viaţă.
De acea, în cele mai intime îndurări a sufletului său, a dat întotdeauna
dovadă că este un sătean drept şi limpede la minte,
cuviincios şi măsurat în faptele lui.
Nu i-a cerut culturii decât atâta, cât îi trebuia pentru planurile lui.
Alte tentaţii nu l-au putut robi. De aceea Vlaicu a fost toată
viaţa lui un izolat, cum rar se întâlneşte. Era fericit doar
între puţinii lui prieteni: O. Goga, Şt. O. Iosif, Chendi
şi marele Caragiale, D.D. Pătrăşcanu mâna dreaptă
a regretatului “om” Spiru Haret, cel care l-a iubit sincer pe Vlaicu,
l-a sprijinit ca să-şi poată realiza marele lui vis “Pasărea
măiastră” pe care o visase din copilărie.
A muncit ca un titan, târându-se prin ţărâna arsenalului,
jignit până în străfundul sufletului şi apoi, ca puţine
alte genii, şi-a văzut visul cu ochii.
Marele Andrei Bârseanu spunea: “Pentru ca să-l înţelegi pe
acest om, trebuie să-l vezi în atelier, ascultând zgomotul maşinilor,
strecurându-şi silueta zveltă în uniformă albastră
de uvrier, printre muncitori, dându-le indicaţii, cântărind
fiecare şurub, fiecare rotiţă şi atunci pupilele neastâmpărate
îi strălucesc ca doi licurici şi primeau o lumină ciudată
şi parcă simţeai plutind împrejur ceva din măreţia
creaţiei din misterul geniului în lupta cu materia.
Cu deosebire din lumea subţire a ciocoilor îi veneau cele mai multe
necazuri. Îi despărţea deci parcă o pornire inconştientă
de ură strămoşească. În faţa lor Vlaicu era
schimbat, mândru şi dispreţuitor.
Fire de artist, Vlaicu a fost un temperament pasionat.
Tot ce făcea pornea din convingerea şi devotamentul unui suflet cu
albia adâncă. Muncea, dar munca lui era determinată de o
necesitate organică şi nu avea nimic de-a face, cu micile
trebuinţe ale vieţii de toate zilele. Nu cunoştea nici
banul, nici mijloacele unei trai bun. Mergea înainte stăpânit de
nevroză, cu mintea chinuită de neastâmpărul creaţiunii.
Impulsurile lui veneau din mari adâncimi, de dincolo de limitele raţiunii.
În calendar era trecut atunci ziua de 13 sept. a anului 1913.
Aurel Vlaicu s-a sculat de dimineaţă. Era o zi splendidă de
toamnă, o zi minunată de zbor.
Îmbrăcat elegant (aşa cum i-a plăcut să umble în
scurta lui viaţă) şi peste costum şi-a îmbrăcat
pelerina de zbor, şi-a pus casca pe cap şi cu paşii lui
sprinteni s-a urcat în maşina-i zburătoare, neştiind sărmanul
că era ultima zi din viaţa
lui.
Fericit că vine în Ardeal să-i vadă pe cei iubiţi ai
lui, a făcut semn mecanicului, face semn cu mâna celor mai buni
prieteni şi motorul porneşte ridicându-l în slava cerului pe
cel ce-i făurise aripile acestei uriaşe păsări zburătoare.
Se înălţase frumos, cu multă siguranţă, începea să
ia înălţime, pentru ultima dată se mai rotise deasupra pământului
care-l dădu-se, şi apoi îl jertfise.
Şi de la o înălţime nu prea mare a alunecat din slava
cerului şi s-a sfărmat de acest pământ aspru, care-şi
răzbuna astfel pe acela ce tindea să se desfacă mai mult
din robia cea grea.
Cu aripile ultimului său zbor i s-a frânt şi viaţa şi
voinţa cea nebiruită şi în adevăr nebiruită a
fost această voinţă. Fecior de ţăran ardelean, fără
nici un sprijin, dintr-un neam, căruia guvernul îi vedea numai păcatele,
el s-a trezit într-o bună zi cu gândul, că e frumos să
zboare cineva, că el poate zbura, că trebuie să zboare
şi că pentru aceasta e făcut pe lume.
A trecut, ajutat de câţiva prieteni toate piedicile neînţelegerii
şi neprieteniei şi la capătul atâtor încercări
zadarnice, atâtor silinţi înfrânte, el s-a pomenit în sfârşit
acolo sus în cer, zburând. De atunci n-a mai voit alta. Îi ajungea doar
că a lui era cerul, cerul întreg.
Dar când fraţii lui români l-au văzut acolo, tăind undele văzduhului
luminos, frângând împotrivirile vântului, întrecând negurile, i s-au
închinat, nu numai unui fiu mai iubit, mai isteţ şi mai viteaz
decât alţii, ci ca unui vestitor, ca unui simbol. Era către
seară când acest Făt Frumos al aerului a căzut cu fruntea
în ţărâna de la poalele Carpaţilor. Când sângele lui tânăr
a început să înroşească pământul, când, în
spasmul greu al ultimei vibraţii, murea cu gândul îmbrăţişindu-şi
fraţii, atunci, poate, pentru o clipă a mai putut ridica ochi
lui strălucitori “ca doi licurici” către cerul pe care l-a
iubit atât de mult şi căruia îi căzuse jertfă. Apoi,
când lacrima îi îngheţase sub gene, s-a stins şi lumina care
a luminat destinele unui neam de oameni înzestraţi cu cele mai
nobile daruri, de către Bunul Dumnezeu dar, nu şi cu noroc.
Şi atunci, munţii Carpaţi, s-au cutremurat dintru adâncuri
zguduind întreg pământul românesc. Codrii au vuit a jale iar apele
s-au învolburat în matca lor. păsările s-au oprit din zborul
lor. Peste întreaga glie românească s-a aşternut valul
durerii.
Soarele care apucase să asfinţească îşi trimise razele
lui aurii pe fruntea lui Vlaicu, luminând-o ca într-o apoteoză.
Sus pe cer, stelele care începuseră să apară una câte una,
aveau o strălucire ciudată, o strălucire ce parcă
prevesteau o nouă istorie a neamului românesc!
Pe la miezul nopţii, sus pe crestele munţilor au apărut doi
vulturi, un vultur şi o vulturiţă, îşi ciuguleau
penele cu dragoste, când vulturiţa l-a întrebat pe regele vultur:
iubitul meu soţ şi rege al văzduhului, nu te bucuri că
uite acolo jos, la poalele munţilor, zace mort rivalul tău?
Şi atunci, regele vultur, înălţându-şi capul cu
nobleţea şi distincţia care-i caracterizează doar pe
ei, pe vulturi, i-a răspuns: NU, iubita mea soţie şi regină,
nu mă bucur, îmi pare rău că a murit, fiindcă tu să
ştii draga mea, că el, n-a fost pasăre ca noi, ci un pământean,
pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu minte strălucită şi mână
dibace şi şi-a făcut şi el nişte aripi din lemn
şi fier şi cu care a tot zburat peste întreagă seminţia
lui, numai că, nişte corbi haini, răi, geloşi pe
atotputernicia lui, i-au tot dat târcoale şi-a căzut zdrobit la
poalele munţilor. Iar tu să ştii, draga mea, că prin căderea
lui, el s-a ridicat mult mai sus decât noi şi v-a purta pe veşnicie
numele de “Vulturul Carpaţilor”.
Şi apoi fiindcă apăreau zorile, nobilii vulturi au plecat
spre cuiburile lor, şi atunci, minune de la Dumnezeu, de la pământ
până la cer se ridicase un curcubeu de-un roşu, galben şi
albastru. Strălucea ca o minune pe cer. Era semnul unirii ce avea să
vină, cele trei culori, pentru care acest cutezător spre înălţimi
s-a născut şi s-a jertfit, ca ele, să strălucească
veşnic peste capetele noastre.
Ele, cele trei culori, sunt emblema sfântă a Ţării şi
neamului nostru Românesc.
Şi dacă vom ştii să stăm drept şi cu demnitate
în faţa istoriei, oricare ar fi ea, şi să nu ne tot plecăm
capul în faţa nedreptăţilor, atunci ne vom putea păstra
identitatea de români şi integritatea naţională. Altfel,
ne vom scufunda în propria noastră inconştienţă
şi nimeni, niciodată, nu ne va mai scoate la liman.
Noi românii, nu ne-am născut pentru a crea o istorie a urii, ci una a
faptelor pozitive, căci trăind într-o lume a urii ne-am fi
pierdut idealul perfecţiunii. Uităm cu toţii că, avem
în sângele nostru, în celulele noastre, în psihicul nostru, amintirea
tuturor fiinţelor care ne-au precedat şi însemnul demiurgului
care ne-a creat, acel mare creator care ne-a desprins din lut şi ne-a
modelat după chipul său, dându-ne denumirea de oameni.
Dar, iată că, numai “oameni” nu mai suntem! Orgoliul şi
egoismul i-au făcut pe unii să se pretindă “zei”, dar
şi zeii au căzut de pe soclurile lor.
Ei vor totul, să aibă cât mai mult, indiferent cum, să tindă
tot mai sus. Şi iată, cum ura, crima, şantajul celor mari
asupra celor mici îşi arată colţii la fiecare pas, pe care
adevăratul om trebuie să-l facă în această lume cupidă
şi venală.
Un mare învăţat spunea: “omul încă nu s-a regăsit, rătăcind
pe cărări de Univers, în căutarea clipei astrale a împlinirii
sale".
Dar, când va fi aceasta..., cine ştie...
***
Acum că au trecut 90 de ani de istorie dorită şi nedorită,
acum la ceas de aniversare a celui ce a dat dovada în lume de geniul
tehnic al poporului român, de înalta lui capacitate de creaţie în
domeniul aviaţiei - acest modest, bun, generos şi inegalabil
geniu românesc, inventator, constructor şi pilot ing. Aurel Vlaicu,
unul dintre cei mai străluciţi ingineri ai omenirii, acum mă
gândesc cu mare durere în sufletul meu, oare nu era mai bine să nu
se fi născut?
Acest ilustru dispărut al familie noastre pe care Dumnezeu îl înzestrase
cu scânteia Divină a geniului creator, care, mai târziu s-a răsfrâns
peste întreg neamul românesc, dătătoare de lumină. El,
care în nobleţea sufletească s-a dăruit trup şi
suflet unei cauze nobile sfântă şi dragă ca însuşi
viaţa lui. Şi cu ce s-a ales din toate acestea? Cu ura, invidia
şi moartea.
A trebuit să moară fiindcă a îndrăznit să se nască
şi să se ridice deasupra celor mici şi mărunţi.
La ceas de aniversare, care aproape că nici n-a fost şi cum să
fie, când, nimeni din această ţară, n-a venit la casa
visurilor sale măcar cu o singură floare!
Ruşine să le fie tuturor care au profitat “politic” de această
zi şi nu din suflet.
Numai că mai sunt şi români adevăraţi, cei pe care
bunul Dumnezeu i-a înzestrat şi cu suflet şi cu minte luminată.
Ei, vor ştii să ducă mai departe în timp imaginea sfântă
a lui Vlaicu!
Acum, când el nu mai este, au rămas în urma lui, copiii lui,
aviatorii, aceşti îngeri albaştri ai cerului românesc.
Şi zboară aceşti îngeri albaştrii ca cerul nostru să
fie veşnic senin şi câteodată, mai zboară şi cu
o singură aripă şi atunci ei cad şi mor! Şi-apoi,
desigur, ce-i dacă cad şi mor? Păi lasă să moară,
că de aceea sunt ei aviatori să zboare, să cadă, să
moară.
Tristă şi nedorită poveste! Când în toate ţările
lumii ei sunt preţuiţi la mare înălţime, la noi ei
sunt umiliţi şi necăjiţi!
Şi între toate neajunsurile ştiute şi neştiute, care-i
înconjoară ei îşi fac datoria cu acelaşi curaj şi
abnegaţie, cu acelaşi devotament şi demnitate care-i
caracterizează doar pe ei, pe zburători. Ei au fost şi vor
fi întotdeauna arma de elită a ţării. Au fost şi vor
fi întotdeauna fala, mândria şi nădejdea noastră a
tuturor românilor curaţi la suflet şi cu credinţă în
Dumnezeu.
Ca nepoată mai mică, al acestui cutezător spre înălţimi,
le port în sufletul meu şi nu numai eu, ci şi ceilalţi
urmaşi, mai mici şi mai mari, multă dragoste, consideraţie,
profundă admiraţie şi respect, dorindu-le pe această
cale ca Bunul Dumnezeu să-i aibă în grija lui şi odată
şi odată, să fie şi ei răsplătiţi aşa
cum ar fi trebuit demult să fie.
Noi, toţi laolaltă le dorim din sufletele noastre cu toată căldura,
întregii armate române: vivat cresceat florest, acum, întotdeauna
şi până la sfârşit!
Iar atunci când îi văd trecând în zbor peste casa noastră,
stiu că în fiecare avion este un Vlaicu, fiindcă numai ei,
aviatorii au moştenit ceva din nobleţea sufletului său, din
cutezanţa şi dragostea lui de neam şi ţară.
Să fie binecuvântaţi, să poată duce mai departe în
lume, pe aripile lor argintii, imaginea acestui Icar Românesc.
Nimeni şi niciodată nu-i va putea întuneca amintirea acestui
vultur românesc. El va dăinui în timp şi spaţiu. Va fi
deasupra o stea strălucitoare spre spaţiile extraterestre, strălucire
eternă în speranţa de mâine, călăuzindu-ne paşii
cu siguranţa celor dintr-un început, a primului Icar Românesc.
Nicolae Iorga spunea: Se uită bărbaţi politici, se uită
scriitori de renume pe el însă nu-l vom uita.
Oricând îndrăzneala românească va smulge succese strălucite
naturii învinse, şi nu vom privi cu invidie spre acel învingător,
ci vom zice cu mândrie: ŞI NOI AM AVUT PE VLAICU!.
Şi parcă acum, de acolo de undeva din infinitul albastru coboară
printre noi ca un îndemn, o voce blândă şi care parcă ne
şopteşte: “nu disperaţi niciodată de soarta voastră
şi a neamului”.
Munciţi aşa cum am muncit eu, nu vă pierdeţi speranţa,
căci drumul spre lumină este atât de lung, iar viaţa
voastră atât de scurtă. Uniţi în cuget şi simţiri,
să păşim înainte, cu deviza strămoşilor noştrii,
care a fost întotdeauna: Nihil sine Deo! Nimic fără Dumnezeu!
|
|
Bicicleta lui Aurel Vlaicu care l-a
purtat de la Munchen la Bintinti (1200 Km.) |
|
|
Interiorul casei lui Aurel Vlaicu |
|
|
Aurelia Vlaicu
|
|
