România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Diploma cavalerilor ioaninţi, important izvor documentar pentru istoria românilor

     În acest an s-au împlinit 756 de ani de la apariţia Diplomei Cavalerilor Ioaniţi, iunie 1247, emisă de Cancelaria regelui Ungariei Bela al IV-lea, prin care ne-au fost transmise informaţii referitoare la existenţa pe teritoriul Munteniei a unor formaţiuni statale româneşti.

     Cavalerii Ioaniţi au fost chemaţi de regele Ungariei să apere teritoriul regatului de repetatele invazii ale tătarilor. În schimbul acestor obligaţii, regele le-a dat cavalerilor un teritoriu întins situat între Carpaţi, Dunăre şi Olt, în care se afla Ţara Severinului împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş până la Olt, nu şi Ţara voievodului Litovoi care a fost lăsată românilor să o stăpânească în aceleaşi condiţii ca până atunci. Le-a mai dat Cavalerilor şi toată ţara Cumaniei, dacă o pot cucerii, ce se află la răsărit de Olt, cu excepţia Ţării lui Seneslau “voievodul românilor” în aceleaşi condiţii ca şi cele date voievodului Litovoi. Românii menţionaţi trebuiau să dea ajutor armat Cavalerilor Ioaniţi pentru apărarea ţării, iar cavalerii să-i ajute pe români în aceleaşi condiţii.

     Au fost astfel amintite în această diplomă de donaţie cinci formaţiuni statale româneşti: Ţara Severinului, Cnezatele lui Ioan şi a lui Farcaş şi Voievodatele lui Litovoi şi Seneslau. Problema localizării acestor formaţiuni statale se mai discută şi azi de istoriografia românească. Important este faptul că după marea invazie a tătarilor din 1241-1242, care a distrus în mare parte viaţa politică, socială şi economică a popoarelor situate la sud-estul Europei, în teritoriile locuite de români a început să se cristalizeze din nou o viaţă politică proprie în forme tradiţionale, cnezatele şi voivodatele, care vor duce în final la întemeierea statului feudal Ţara Românească.

     Din acest important izvor istoric rezultă că atât la răsărit de Olt unde se afla Ţara Cumaniei stăpânită de tătari cât şi în teritoriul donat Cavalerilor se aflau unele formaţiuni politice româneşti, unele într-o mai strănsă dependenţă de regatul Ungariei, anume cnezatele lui Ioan şi Farcaş iar altele Voievodatele lui Seneslau şi Litovoi erau lăsate românilor cu obligaţia de a împărţii veniturile şi de a apăra ţara împreună cu cavalerii ioaniţi.

     Ceea ce n-a remarcat în mod deosebit istoriografia românască în textul Diplomei Cavalerilor Ioaniţi este pasajul care se referă la interdicţia Cavalerilor de a coloniza în teritoriul primit cu populaţie din regatul Ungariei, respectiv din Transilvania. Pasajul este extrem de relevant în ceea ce priveşte tendinţa populaţiei “de orice neam” de a se stabili la sud de Carpaţi. Cavalerii, se precizează în textul Diplomei: “vor avea grijă şi se vor strădui să populeze nu numai regiunile amintite dar şi alte regiuni din Regatul nostru, iar ţăranii (rusticii) din regatul nostru de orice stare şi neam ar fi şi pe saşi şi teutonici din Regatul nostru nu-i va primi să se aşeze în regiunile sus amintite fără îngăduinţa regească osebită”1. Dacă saşii şi teutonicii au fost nominalizaţi în Diplomă, ceilalţi ţărani “de orice neam”, nu puteau fi decât românii din Transilvania. Această precizare confirmă faptul că tendinţa generală a migrării populaţiei româneşti nu era din sudul Dunării spre Regatul Ungariei, respectiv spre Transilvania, conform teoriei istoriografiei maghiare, ci invers, din nord spre zonele de câmpie de la sud şi est de Carpaţi care se eliberau atunci de stăpânirea tătară, fenomen interzis de regele Ungariei. Se confirmă astfel relatările cronicarului Anonimus, că în Transilvania existau încă de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul celui următor, formaţiuni statale româneşti, respectiv Voievodatele lui Gelu, Glad şi Menumorut, unde exista o ţară românească, o ţară mamă, din care românimea a iradiat în tot cursul evului mediu, în funcţie de situaţia politică şi economică, din regatul Ungariei spre alte teritorii româneşti situate la estul şi sudul Carpaţilor.

     Exemplele cele mai cunoscute sunt cele privitoare la întemeierea Moldovei la care a contribuit voievozii Dragoş Vodă şi Bogdan Vodă originari din Maramureş ca şi Negru Vodă din Făgăraş, considerat primul descălecat al Ţării Româneşti, după relatarea cronicilor muntene din secolul al XVII-lea.

     Cu această precizare, Diploma Cavalerilor Ioaniţi reprezintă un foarte important izvor istoric privind procesul de continuitate a românilor din Transilvania.

 

Dr. Gh. Anghel

 

1. Documente privind Istoria Românilor, C. Transilvania, sec. XI-XIII, vol. I, Bucureşti 1951, documentul nr. 285, p. 329-333