|
Răsfoind revista “Magyar Democrata” (anul
VII, nr. 34/20 august 2003), la pagina a 52-a am dat de o corespondenţă
a numitului Keébe György (din Budapesta) care – pe marginea unor
recomandări vizând locurile de neuitat ce trebuie vizitate în
Ardeal (milenara piatră de hotar de la Ghimeş, “Secuiul de
fier” din Odorhei etc.) – aduce nişte completări în aceeaşi
ordine de idei, menţionând şi alte obiective în stare să
producă tahicardie vizitatorului din “Patria Mamă”. Iată
textul cu pricina:
“În drumul spre Gheorgheni opriţi-vă
la Gyorgyofalu (denumirea românească ne scapă) pentru a vedea,
în curtea bisericii, blocul de marmoră - aflat acolo şi în
perioada comunistă - ce poartă următoarea inscripţie:
TRECĂTORULE, NU UITA CĂ ACEST PĂMÂNT A FOST DINTOTDEAUNA
SECUIESC – ŞI VA RĂMÂNE CA ATARE ÎN VECI! (…)
Dealtfel, în întreg Ardealul, vizitarea
cimitirelor ar trebui să devină o practică obligatorie –
spre a se putea vedea cine au fost, de fapt, cei ce au trăit, în
ultimul mileniu, pe aceste meleaguri.”
Cele de mai sus mă întorc în urmă cu
vreo cinci ani, când, într-un context de aceeaşi factură, nu
mi-am putut reprima impulsul de a da o replică. Similitudinea cu
pricina şi, pe de altă parte, actualitatea nealterată a
replicii mă determină s-o reproduc.
Care popor şi care patrie?
Cultul morţilor include nu numai elementarul
gest de respect şi de igienă al înhumării sau ritualul ce
vizează “odihna” şi ipotetica rută transcendentală
a celui intrat în nefiinţă, ci şi preţuirea şi
veneraţia pentru înaintaşi, pentru lanţul genetic (sau
“cordonul ADN”) ce ne leagă de aceştia, simbol de
continuitate şi permanenţă - de neconceput în afara unui
anumit timp istoric şi a unui anume spaţiu geografic.
Cultul morţilor, al strămoşilor
este, în această accepţiune, suportul tuturor elementelor ce
asigură consacrarea şi păstrarea unei identităţi
a unui areal existenţial, a unei deveniri în timp şi spaţiu.
Însăşi istoria este de neconceput fără acest cult.
În lumina celor de mai sus, un cimitir este un
document istoric, sau, în funcţie de vechime, unul arheologic. Drept
care, acest document este cultivat şi folosit dacă reprezintă
un argument pro domo, iar în caz contrar este pângărit,
distrus, sau contestat peste veacuri. Ca, de pildă, în Secuime, unde
în perioada 1940-1944 erau vânaţi şi batjocoriţi,
deopotrivă, viii şi morţii (în cimitirul din Odorheiul
Secuiesc, ca să dăm un singur exemplu, nici o piatră
funerară, nici o cruce de român n-a scăpat neprofanată în
fel şi chip) şi unde astăzi se trece cu buldozerul peste
cimitire întregi de-ale românilor. Pe de altă parte, aceiaşi
“campioni ai toleranţei etnice şi religioase”, pentru a-şi
proba vechimea şi “întâietatea”
în Ardeal, printre alte “argumente”, se folosesc şi de
preponderenţa şi vechimea monumentelor funerare (fireşte,
în mediu urban doar), “uitând” că, secole în şir, românii
nu aveau acces în oraşe, nu se puteau aşeza “intra-muros”
decât cu preţul asumării prealabile a unei totale deznaţionalizări.
Că aşa a fost, o poate ilustra o simplă plimbare prin
oricare din cimitirele oraşelor, mai mici sau mai mari, din Ardeal. Să
alegem, la întâmplare, cimitirul central din Cluj-Napoca şi să
parcurgem o singură alee a acestuia.
Ce vom constata? Toate crucile, toate monumentele
funerare ce datează de dinainte de 1918 poartă inscripţii
exclusiv ungureşti, numele celor înhumaţi, scris cu ortografie
maghiară, fiind de asemenea maghiar. (De notat că germanii au un cimitir separat, mai vechi şi cu
inscripţii în limba respectivă). La o citire mai atentă a
epitafurilor vom constata, însă, că o parte (nu foarte mică)
a celor ce-şi dorm somnul de veci sub pietrele funerare cu pricina au
fost, cândva (ei, sau înaintaşii lor) români. Astfel, sub “Itt
nyugszik” (Aici odihneşte), vom găsi, pe ici – pe acolo,
nume ca: Moise Géza, Hidán János, Daraboncz János, Brendus Gergely,
Hetman Miklos, Morosán Tódór, Placsintár János, Vulpán György
şi aşa mai departe. N-ar trebui s-o spunem, toţi aceşti
Moise, Hidean, Darabonţ, Brânduş, Hatman, Mureşan, Plăcintar,
Vulpean (sau Berszán – Bârsan, Demjén – Demian, Argyelán –
Ardelean, Raduly – Radu, Korbuly – Corbu etc. etc.) şi-au plătit
statutul de orăşeni cu preţul deznaţionalizării.
Dealtfel, în acele vremuri de “toleranţă” şi
“multiculturalitate”, românii din Ardeal se “bucurau” şi de
mai multe alte discriminări “pozitive”, dacă ar fi să
amintim doar interdicţia de a-şi dura case, biserici sau împrejmuiri
din alt material decât cel lemnos. Asta tot din “autonomie culturală”
şi pentru a-şi “păstra” identitatea şi fiinţa
naţională. Aşa cu “raiul minorităţilor” în
care au fost nevoiţi să vieţuiască, secole în şir,
strămoşii noştri, sub imperiul catolic al Habsburgilor, sau
pe vremea dualismului Austro-Ungar.
Să revenim însă la numitul Placsintár János,
pe a cărui piatră funerară, la loc de cinste, se află
o stemă nobiliară. Nu ştim dacă, la vremea respectivă,
acesta şi-a trădat neamul pentru a-şi păstra titlul
sau pentru a-l dobândi? Oricum, important ni se pare faptul că în
întreg cimitirul de care ne ocupăm nu mai există vre-un caz
similar. Cât îi priveşte pe ceilalţi, pe muritorii de rând,
departe de noi intenţia de a-i condamna. De condamnat sunt acei ce
i-au discriminat (eufemism de-a-dreptul jenant) şi, în egală măsură,
urmaşii lor din zilele noastre, care-şi continuă
nestingheriţi opera, folosind când buldozerul, când mijloace mai
sofisticate. Vom ilustra, în cele ce urmează, cât de inepuizabilă
în nuanţe şi posibilităţi este paleta la care se
recurge.
Rămânem, în continuare, în Cimitirul
Central al capitalei transilvane, pe care îl abordăm prin intrarea
de pe Calea Turzii. Imediat după intrare, în stânga aleei
principale, pe un teren mărginit de acesta, de gardul exterior, de
cel ce priveşte spre Observatorul Astronomic şi de cimitirul
ostaşilor sovietici, se află ceea ce îndeobşte se cunoaşte
sub denumirea de cimitirul Eroilor. Urcăm pe nişte trepte,
traversăm un spaţiu liber şi ne aflăm în faţa
unui monument impunător de marmoră, pe care stă scris:
“Slavă ostaşilor români care s-au jertfit pentru eliberarea
patriei”. Până aici totul pare a fi în regulă. Dacă
examinăm însă cele 373 de morminte aflate de-o parte şi
alta a monumentului, constatăm, cu nedumerire şi stupefacţie,
că abia 100 din acestea adăpostesc ostaşi români, restul
fiind străini, 203 unguri şi 70 germani. Mai mult, inscripţiile
de pe crucile respective sunt în limbi străine. Nu numai atât, un
grup compact de morminte de “gyalogos”-i (infanterişi), “huszár”-i
(cavalerişti) şi “tüzér”-i (artilerişti), însumând
133 de cruci, este străjuit de o troiţă pe care scrie:
“Cei ce mor pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor
poporului sunt eroi. Glorie lor.”
Singurea reacţie firească, în faţa
tabloului descris, a fi să ne întrebăm: care patrie şi
care popor?; ostaşi români din a cui armată?; ce fel de
eliberare?; a cui şi de sub cine?
Fireşte, orice militar care şi-a dat viaţa
pentru o cauză în care a crezut, sau a servit-o doar din datorie,
chiar dacă a luptat, după 23 august, împotriva României, chiar
dacă, în octombrie 1944, s-a opus cu arma în mână românilor
veniţi să elibereze Clujul, îşi are dreptul la un loc de
veci şi la o cruce la căpătâi. Dar nu în cimitirul
eroilor neamului! Nu alături de ostaşii români care s-au
jertfit pentru eliberarea Ardealului şi a capitalei acestuia, Clujul,
exact de sub ocupaţia maghiară!
P.S. Se vor întreba unii ce legătură au cele de mai sus cu ideea de
la care am pornit sau cu lărgimea evantaiului diversionist al forţelor
ce se străduiesc, de peste 80 de ani, să anuleze realităţile
post-trianonice (dar şi temeiurile celor statutate atunci şi
acolo)? Desigur, nu aceasta este întrebarea care se impune, ci cum de a
fost posibilă materializarea respectivei anomalii? Răspunsul e
simplu: a fost vorba de falsificarea (cu bătaie mai lungă) a
istoriei, de cenzurarea unui “document” care ar fi putut incomoda într-un
viitor oarecare şi într-o anume conjunctură, iar materializarea
contrafacerii a fost posibilă în condiţiile în care Ardealul
de Nord a rămas încă mulţi ani de zile sub hegemonia, de
facto, a maghiarimii ardelene – singurul element colaboraţionist de
care au beneficiat – atunci şi acolo – forţele comuniste de
sorginte NKVD-istă!
…………………………………………
Iată, aşadar, situaţia reală
din cimitirele ardelene (urbane, dar şi rurale - în speţă
în secuime) şi măsura în care acesta reflectă “cine au
fost cei ce au trăit, în ultimul mileniu, pe aceste meleaguri”!
Cei ce ne contestă autohtonitate şi
continuitatea – cu o viză mai mult decât evidentă - au
cenzurat nu numai istoria, ci şi cimitirele, au maghiarizat nu numai
actele de identitate, ci şi epitafurile, au exterminat – fizic sau
identitar – nu numai viii, ci şi morţii! Şi o fac -
şi astăzi - în Secuime!!!
Dar, desigur, de falsificarea istoriei şi de deznaţionalizarea
minorităţilor tot noi suntem acuzaţi! (Va urma)
Zeno Milea
|
|
