|
Oamenii “circulau” de pe ambele maluri
ale Dunării, limesul dunărean nefiind un “zid chinezesc”
izolator între populaţiile din nord şi din sud. Relatările
lui Salvianus, din secolul V, deşi se referă la alte teritorii,
ne fiind lipsite de valoare analoagă şi chiar de putere
doveditoare pentru zona carpato-danubiană, merită să fie
reproduse în traducere: “în timpul acesta, săracii sunt jefuiţi,
văduvele gem, orfanii sunt călcaţi în picioare, până
într-atâta încât mulţi dintre ei - şi nu de obârşie
umilă, ba chiar şi cu educaţie aleasă - fug la duşmani,
ca să nu moară de suferinţa persecuţiei obşteşti;
căutând adică la barbari omenia romană, deoarece nu pot îndura
la romani neomenia barbară. Cu toate că se deosebesc prin
obiceiuri şi limbă de cei la care fug, ba chiar - ca să zic
aşa - nu se împacă nici cu urâtul miros al trupurilor şi
straielor barbare, vor mai bine totuşi să ducă un trai
deosebit al lor între barbari, decât să sufere crunta nedreptate între
romani. Astfel ei se strămută peste tot locul, fie la goţi,
fie la bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpânesc pretutindeni
şi nu le pare rău că s-au strămutat acolo. Căci
vor mai bine să trăiască liberi sub înfăţişarea
unor captivi, decât să fie captivi sub aparenţa de oameni
liberi. Astfel de numele de cetăţean roman, odinioară nu
numai foarte preţuit, ci şi cumpărat foarte scump, oamenii
se leapădă acuma de la sine şi fug de la el...” etc
(Salvianus, V 5, Patrol. Lat. LIII, 99); continuă apoi “unde sau la
care popoare există asemenea rele ca la noi romanii?. La care oameni
este atât de mare nedreptatea ca la noi Francii nu cunosc această
crimă; hunii sunt străini de atare fărădelegi; nimic
din acestea nu există la vandali, nimic la goţi. Atât de puţin
tolerează barbarii la goţi asemenea lucruri, încât nici chiar
romanii ce trăiesc între ei nu le suferă. Ca urmare o singură
dorinţă au toţi romanii de acolo: să nu fie nevoiţi
vreodată a trece sub legea romană. Populaţia romană de
acolo înalţă o singură rugăciune într-un glas: să-i
fie îngăduit a-şi duce viaţa dimpreună cu barbarii;
şi ne mai mirăm că nu-i biruim pe goţi cu forţele
noastre, câtă vreme (chiar) romanii preferă să trăiască
la ei nu la noi? Astfel, nu numai că fraţii noştri nu vor
deloc să fugă de la ei la noi ci ei ne părăsesc chiar
pe noi ca să fugă la dânşii; mă mir că nu fac
asta toţi birnicii săraci şi nevoiaşii; n-o fac
dintr-o singură pricină, anume pentru că nu pot să-şi
mute acolo lucruşoarele şi căscioarele şi familiile
lor..” etc (ibidem, 103)
Chiar dacă, - detestând stările din Imperiu - Salvianus laudă
admirând şi idealizând cu scopuri moralizatoare pe barbarii de la
hotarele imperiului, relatările lui oglindesc o realitate, sunt un
document istoric cu deosebire semnificativ pentru stările
social-economice din provinciile romane şi din “barbaricum”,
pentru existenţa şi soarta populaţiei de jos, a sărăcimii;
rezultă din ele - ca şi din alte documente - că existau
şi “romani”, populaţie romanizată rustică în
teritoriile ocupate de goţi, huni, etc. şi că chiar puteau
să trăiască destul de bine în condiţiile relaţiilor
eonomice şi politice aduse de aceste triburi în migraţie. Dacă
în zonele de la Rhin şi cursul superior al Dunării situaţia
era cea schiţată de Salvianus, de ce să fi fost diferite stările
din teritorile din dreapta şi din stânga Dunării Inferioare? De
ce să facă numai Dacia carpatică excepţie? O viaţă
romană sub ocupaţia triburilor germanice ori de alt neam era
posibilă şi chiar necesară aici, fapt confirmat şi de
descoperirilie arheologice, în forme aproape exclusiv rustice, agrare,
tot atât de uşor admisibilă ca în “Dacia Nova” din Moesia
Superior. De altfel, persistenţa populaţiei romanice mai multe
secole după evacuarea oficială romană este atestată
şi unanim admisă şi în alte regiuni foste provincii romane
ocupate de barbari: Noricum, Vindelicia, Raetia...
După cum au arătat numeroşi erudiţi, permanenţa
romanismului în zona carpato-balcanică şi danubiană este
legată în primul rând de vechimea şi statornicia populaţiei
autohtone traco-geto-dace, respectiv illyre în care, după trecerea
perioadei de romantism şi exaltare latinistă a “Şcolii
ardelene” şi ereziile ei, s-au recunoscut înaintaşii îndepărtaţi
dar nemijlociţi ai populaţiei româneşti (românofone),
“Romanii din Peninsula Balcanică şi din Dacia". S-a
accentuat de asemenea că atare concluzie nu se sprijină pe
documente istorice, arheologice şi toponimice, care prin însăşi
natura şi structura lor nu pot oferi, fiind puţin probabil că
vor da în viitor legătura documentară directă şi
evidentă între populaţiile traco-geto-romane, adică
traco-geţii romanizaţi, şi romanicii-românofoni evului
mediu şi modern în provinciile romane, Moesia şi Dacia. Numai
cine este prea puţin familiarizat cu natura şi proporţiile
calitative ale materialului documentar referitor la epoca veche, mai ales
prefeudală, a trecutului acestor teritorii poate să-şi mai
facă iluzia că în vitor izvoarele istorice sau
arheologice-epigrafice vor furniza acel mult dorit şi căutat
mijloc sigur de necurmată legătură etnic-socială între
perioada antică traco-daco-romană şi “descendenţii”
românofoni ai traco-geto-romanilor, de la care se poate vorbi fără
îndoială nu numai de tradiţii culturale şi lingvistice, ci
chiar şi de ereditatea biologică autohtonă, despre care vom
vorbi într-un articol viitor.
(Articolul este redactat după un material inedit al regretatului prof.
univ. dr. doc. Ion I. Russu)
Cloşca
L. Băluţă
|
|
