România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Permanenţa romanismului  

     Oamenii “circulau” de pe ambele maluri ale Dunării, limesul dunărean nefiind un “zid chinezesc” izolator între populaţiile din nord şi din sud. Relatările lui Salvianus, din secolul V, deşi se referă la alte teritorii, ne fiind lipsite de valoare analoagă şi chiar de putere doveditoare pentru zona carpato-danubiană, merită să fie reproduse în traducere: “în timpul acesta, săracii sunt jefuiţi, văduvele gem, orfanii sunt călcaţi în picioare, până într-atâta încât mulţi dintre ei - şi nu de obârşie umilă, ba chiar şi cu educaţie aleasă - fug la duşmani, ca să nu moară de suferinţa persecuţiei obşteşti; căutând adică la barbari omenia romană, deoarece nu pot îndura la romani neomenia barbară. Cu toate că se deosebesc prin obiceiuri şi limbă de cei la care fug, ba chiar - ca să zic aşa - nu se împacă nici cu urâtul miros al trupurilor şi straielor barbare, vor mai bine totuşi să ducă un trai deosebit al lor între barbari, decât să sufere crunta nedreptate între romani. Astfel ei se strămută peste tot locul, fie la goţi, fie la bacauzi, fie la alţi barbari ce stăpânesc pretutindeni şi nu le pare rău că s-au strămutat acolo. Căci vor mai bine să trăiască liberi sub înfăţişarea unor captivi, decât să fie captivi sub aparenţa de oameni liberi. Astfel de numele de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuit, ci şi cumpărat foarte scump, oamenii se leapădă acuma de la sine şi fug de la el...” etc (Salvianus, V 5, Patrol. Lat. LIII, 99); continuă apoi “unde sau la care popoare există asemenea rele ca la noi romanii?. La care oameni este atât de mare nedreptatea ca la noi Francii nu cunosc această crimă; hunii sunt străini de atare fărădelegi; nimic din acestea nu există la vandali, nimic la goţi. Atât de puţin tolerează barbarii la goţi asemenea lucruri, încât nici chiar romanii ce trăiesc între ei nu le suferă. Ca urmare o singură dorinţă au toţi romanii de acolo: să nu fie nevoiţi vreodată a trece sub legea romană. Populaţia romană de acolo înalţă o singură rugăciune într-un glas: să-i fie îngăduit a-şi duce viaţa dimpreună cu barbarii; şi ne mai mirăm că nu-i biruim pe goţi cu forţele noastre, câtă vreme (chiar) romanii preferă să trăiască la ei nu la noi? Astfel, nu numai că fraţii noştri nu vor deloc să fugă de la ei la noi ci ei ne părăsesc chiar pe noi ca să fugă la dânşii; mă mir că nu fac asta toţi birnicii săraci şi nevoiaşii; n-o fac dintr-o singură pricină, anume pentru că nu pot să-şi mute acolo lucruşoarele şi căscioarele şi familiile lor..” etc (ibidem, 103)

     Chiar dacă, - detestând stările din Imperiu - Salvianus laudă admirând şi idealizând cu scopuri moralizatoare pe barbarii de la hotarele imperiului, relatările lui oglindesc o realitate, sunt un document istoric cu deosebire semnificativ pentru stările social-economice din provinciile romane şi din “barbaricum”, pentru existenţa şi soarta populaţiei de jos, a sărăcimii; rezultă din ele - ca şi din alte documente - că existau şi “romani”, populaţie romanizată rustică în teritoriile ocupate de goţi, huni, etc. şi că chiar puteau să trăiască destul de bine în condiţiile relaţiilor eonomice şi politice aduse de aceste triburi în migraţie. Dacă în zonele de la Rhin şi cursul superior al Dunării situaţia era cea schiţată de Salvianus, de ce să fi fost diferite stările din teritorile din dreapta şi din stânga Dunării Inferioare? De ce să facă numai Dacia carpatică excepţie? O viaţă romană sub ocupaţia triburilor germanice ori de alt neam era posibilă şi chiar necesară aici, fapt confirmat şi de descoperirilie arheologice, în forme aproape exclusiv rustice, agrare, tot atât de uşor admisibilă ca în “Dacia Nova” din Moesia Superior. De altfel, persistenţa populaţiei romanice mai multe secole după evacuarea oficială romană este atestată şi unanim admisă şi în alte regiuni foste provincii romane ocupate de barbari: Noricum, Vindelicia, Raetia...

     După cum au arătat numeroşi erudiţi, permanenţa romanismului în zona carpato-balcanică şi danubiană este legată în primul rând de vechimea şi statornicia populaţiei autohtone traco-geto-dace, respectiv illyre în care, după trecerea perioadei de romantism şi exaltare latinistă a “Şcolii ardelene” şi ereziile ei, s-au recunoscut înaintaşii îndepărtaţi dar nemijlociţi ai populaţiei româneşti (românofone), “Romanii din Peninsula Balcanică şi din Dacia". S-a accentuat de asemenea că atare concluzie nu se sprijină pe documente istorice, arheologice şi toponimice, care prin însăşi natura şi structura lor nu pot oferi, fiind puţin probabil că vor da în viitor legătura documentară directă şi evidentă între populaţiile traco-geto-romane, adică traco-geţii romanizaţi, şi romanicii-românofoni evului mediu şi modern în provinciile romane, Moesia şi Dacia. Numai cine este prea puţin familiarizat cu natura şi proporţiile calitative ale materialului documentar referitor la epoca veche, mai ales prefeudală, a trecutului acestor teritorii poate să-şi mai facă iluzia că în vitor izvoarele istorice sau arheologice-epigrafice vor furniza acel mult dorit şi căutat mijloc sigur de necurmată legătură etnic-socială între perioada antică traco-daco-romană şi “descendenţii” românofoni ai traco-geto-romanilor, de la care se poate vorbi fără îndoială nu numai de tradiţii culturale şi lingvistice, ci chiar şi de ereditatea biologică autohtonă, despre care vom vorbi într-un articol viitor.

(Articolul este redactat după un material inedit al regretatului prof. univ. dr. doc. Ion I. Russu)

 

Cloşca L. Băluţă