România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Prozelitismul neo-protestant prin Alianţa Evanghelică din Romănia (studiu de caz)

     După 13 ani de libertate politică, religioasă, culturală şi economică şi după împlinirea a mai multor orizonturi de aşteptare, Biserica noastră este pusă în situaţia de a evalua realist şi pertinent situaţia actuală a noilor mişcări religioase şi a fenomenului prozelitist pe care acestea îl dezvoltă, situaţie de fap care, pe de o parte, ar scoate în evidenţă greutăţile şi obstacolele care în mod regulat frânează şi subminează eforturile de asociere, apropiere şi colaborare intercreştină, iar pe de altă parte ar sublinia aspecte pozitive şi benefice, cu titlu de glorie între Biserica noastră.

     În contextul contemporan al dialogului ecumenic, ne confruntăm totuşi cu o majoră, problemă pe care o  ridică recrudescenţa prozelitismului sectelor şi al noilor mişcări religioase. Contestarea şi respingerea Bisericii, spaţiul consacrat al relaţiei unice şi mântuitoare a oamenilor cu Dumnezeu, al experierii harului mântuitor şi al fericirii eterne care începe încă din acest spaţiu şi din această viaţă, nu reprezintă o noutate în istoria creştină bimilenară. Aceste abateri şi deviaţii eretice cu finalitate prozelitistă trebuiesc văzute în perspectiva tensiunii dintre autoritatea eclasială şi libertatea individuală. Când libertatea nu este înţeleasă şi recunoscută prin lentila curată a credinţei şi al aspectului ei comunitar, ea degenerează în erezie şi secte pe plan ecleziologic.

     Prozelitismul a fost motivat în timp de mai mulţi factori ideologici, teologici şi filozofici, care au relativizat adevărul de credinţă a Bisericii, cu implicaţiile lui majore şi multiple în societate. Din dorinţa de a-l elibera pe om de autoritate religioasă, pentru a-l împlini şi defini deplin autonom s-a ajuns la polul opus, la o alienare alarmantă bazată pe destructurarea personalităţii, la un păgubos vid interior şi la ceea ce teologii au numit “omul fără rădăcini”.  (Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu). Destructurarea omului s-a extins asupra întregii societăţi tradiţionale, omul devenind un obiect, fără valore spirituală, destabilizat în plan personal şi comunitar. O astfel de mutaţie poate să fie considerată şi ruperea şi separarea unui număr tot mai mare de oameni de Dumnezeu şi de viaţa harnică din Biserică. În mod structural, omul este o fiinţă religioasă, care se defineşte cel mai bine doar în raport cu Dumnezeu. Ieşit din acest spaţiu vital, el este la îndemâna oricărui surogat religios, servit interesat şi gratuit de diferiţi manipulatori de conştiinţă şi de “prooroci” contemporani.

     Prozelitismul actual poate fi înţeles cel mai simplu ca acţiunea de atragere interesată a credincioşilor aparţinând unui spaţiu spiritual consacrat - Biserica - la o nouă formă de angajare religioasă, bazată de această dată pe dizidenţă, elitism şi pragmatism. Acest act a generat în istoria misiunii creştine numeroase tensiuni între confesiunile istorice, în special între misionarii catolici şi protestanţi, ceea ce a dus la cristalizarea ideii înfiinţării Mişcării Ecumenice şi la dialogul intercreştin. În ciuda faptului însă că Bisericile istorice au o teologie şi o strategie misionară bine consacrată şi foarte veche, prozelitismul neoprotestant, ca acţiune intracreştină, este o pată pe obrazul creştinismului şi o realitate tristă a timpului nostru.

     În faţa acestor provocări, Ortodoxia are posibilitatea şi resursele să afirme şi să dovedească faptul că ea este Biserica una şi nedespărţită, iar misiunea ei este încorporată în misiunea lui Dumnezeu. De aceea ea doreşte “ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2, 4). Misiunea ortodoxă este activă şi valabilă în sensul unităţii creştine, în acţiunea comună, în Liturghia în care se trăieşte şi din care începe întreaga viaţă ortodoxă. De aceea spunem că misiunea Bisericii Ortodoxe este fidelă şi păstrătoare a adevărului creştin ortodox proclamat şi propovăduit de Biserică din totdeauna, şi actualizat în diversitatea tradiţiilor şi culturilor locale ortodoxe care şi-au asumat şi trăiesc intens viaţa în Hristos.

     Ortodoxia nu poate accepta sub nici o formă prozelitismul contemporan, agresarea credincioşilor ei, credincioşi care tezaurizează şi trăiesc în Biserică Cuvântul dumnzeiesc, propovăduit în multe cazuri de înşişi Sfinţii Apostoli. Într-o epocă a dialogului şi a deschiderii ecumenice, a acceptării diferenţei şi înţelegerii celuilalt, ideologia prozeletismului sectar de subminare a autorităţii ecleziale este condamnabilă. Acolo unde există şi activează comunităţi bisericeşti, acolo unde confesiunile şi-au structurat o doctrină, un cult şi un mod etic, acţiunea prozelitistă este non-sens şi o contradicţie teologică şi eclezială, deoarece nu se poate elimina Biserica pentru a instala altă “Biserică” şi aceasta cu atât mai mult cu cât Ortodoxia deţine şi valorifică încă de la Cincizecime continuitatea neîntreruptă a harului şi a adevărului divin.

     Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze prozelitismul practicat de cultele neoprotestante de factură evanghelică, reunite în Alianţa Evanghelică din România şi să ofere informaţii referitoare la anvergura impresionantă a prozelitismului acestei Alianţe, ce ating cotele cele mai alarmante în Transilvania.

     Antecedentele oferite de spectrul misiunii protestante, istoricul şi activitatea Alianţei Evanghelice precum şi a cultelor neoprotestante de factură evanghelică, minimul doctrinar al acestora ca şi mijloacele şi metodele de prozelitism pe care le dezvoltă în România sunt puncte urmărite atent şi analizate. Deosebit de important este faptul că principalul mijloc de prozelitism evanghelic poartă numele “Proiectul de plantare de biserici în România până la saturare”, desfăşurat prin aplicarea strategiei  D.A.W.N.

     Răspunsul Bisericii Ortodoxe la intensificarea prozelitismului neoprotestant, trăsăturile fundamentale ale misiunii ortodoxe precum şi strategiile pe care Biserica le dezvoltă cu scop antiprozelitist constituie cel de-al IV-lea capitol al lucrării.

     În anexă prezentăm o sumă de date constând în hărţi, statistici şi tabele, ce pot să contureze dimensiunea impresionantă şi alarmantă la care se desfăşoară acest proiect de implantare de biserici cu efecte dintre cele mai nocive atât la adresa Bisericii, cât şi la fiinţa neamului românesc.

 

I. Alianţa evanghelică

A. Noţiuni generale

     I. 1.  Antecedente

     Misiunea protestantă, pornind de la Reforma cu acelaşi nume din secolul al XVI-lea, a fost analizată şi disecată în contextul nou creat al diversităţii teologice şi ecleziologice a noii - atunci - realităţi europene. Dacă Biserica Romano-Catolică accentua aspectul vizibil al Bisericii în defavoarea persoanei, Reforma a căutat să pună în valoare, să recupereze şi să salveze individul, chiar cu preţul distrugerii spaţiului instituţionalizat de comuniune în credinţă şi în dragoste cu şi faţă de Domnul Hristos. Refuzul de a accepta ierarhia şi autoritatea Bisericii, justificarea prin credinţă, accentuarea cu          insistenţă a dimensiunii subiective a mântuirii omului, interpelat de această dată direct de Dumnezeu prin cuvântul Bibliei şi renăscut în credinţă prin lucrarea Sfântului Duh şi lipsa preoţiei sacramentale au dat, fără doar şi poate, câteva nuanţe distincte misiunii protestante, cu efecte majore, aşa cum vom vedea în evoluţia ei ulterioară.

     Misiunile protestante şi-au făcut simţite prezenţa şi au început să răspândească ordonat sămânţa Evangheliei în special din secolul al XVII-lea odată cu dezvoltarea economico-financiară a statelor care au îmbrăţişat ca religie de stat doctrinele protestante ale Reformei.1 Creşterea economico-financiară amintită a dat un impuls fără precedent misiunilor protestante, care, odată cu ideile credinţei au promovat şi răspândit pe arii extinse şi valorile civilizaţiei europene şi, mai apoi, americane.

     Cu timpul însă, ca urmare a asumării diferite a noii realităţi doctrinare şi misionare protestante, lumea protestantă s-a divizat în două curente distincte, a căror proeminenţă este de neocolit: protestantismul ecumenic, promotorul şi în egală măsură spaţiul mişcării de refacere a unităţii pierdute a Bisericii din secolul XX şi protestantismul evanghelic de nuanţă fundamentalistă2. În ciuda aspectelor specifice ce le demarcau, cele două curente au înţeles să facă misiune atât ca promovare a misiunii Fiului, trimis de Tatăl în lume, cât şi ca participarea activă în cadrele vieţii comunitare la această misiune, la lucrarea lui Dumnezeu în lume.

     Un rol foarte important pentru misiunea protestantă evanghelică - a cărei caracteristică o urmărim în această lucrare - l-a jucat pietistul Iacob Spener, care a militat activ pentru ca misiunea creştină şi fie apanajul Biserici lui Hristos şi nu a statului colonizator, care a militat pentru implicarea laicatului în misiune, insistând şi în direcţia promovării unui ecumenism creştin la nivelul misiunii, ecumenism ce poate transcede limitele etnice, naţionale sau confesionale. Cea mai mare parte a punctelor pentru care a luptat Iacob Spener sunt şi astăzi valabile, ele fiind atent urmărite şi respectate de către Alianţa Evanghelică.3

     În urma a numeroase evaluări a misiunii creştine şi a purificării treptate a motivaţiei misionare,4 pe fondul lipsei dureroase a unei eficienţe clare în plan misionar, în secolele XIX şi XX s-au produs mutaţii importante în ceea ce priveşte concepţia şi practica misionară modernă: de la înţelegerea plurală a misiunii s-a trecut la dialogul despre unica misiune a Bisericii, de la conflict s-a avansat în favoarea parteneriatului pe linia misiunii, de la europenizarea sau amercanizarea unor spaţii largi ale lumii sub pretextul “exportării” creştinismului, la inculturaţie ş.a.m.d.5 În plus, procesul de răspândire a Evangheliei de către Biserica Protestantă a cunoscut o mare înrâurire susţinut fiind de influenţa şi puterea economico-financiară crescândă a lumii anglo-saxone, în care începeau să apară cultele neoprotestante. Aşa se face că între Bisericile protestante şi comunităţile neo-protestante apărute în această perioadă se pun bazele unei colaborări intense pe linia misiunii. Societăţile biblice: Alianţa Evanghelică (Londra, 1846), Asociaţia Mondială a Tinerilor Creştini (1855), Alianţa Bisericilor Reformate (1875), Conferinţa Ecumenică Metodistă (1881), Conferinţa Luterano-Evanghelică Generală (1969), Federaţia Mondială a Studenţilor Creştini (1895), pentru a enumera doar câteva din cele mai importante, pot oferi o imagine suficient de convingătoare asupra efervescenţei misionare existente în acele timpuri. O parte dintre aceste misiuni s-au unificat în Conferinţa Misionară Mondială, a cărui prim Congres s-a desfăşurat sub deviza “Evanghelizarea lumii în această generaţie” în 1910 la Edinburg, cu participarea a peste 150 de Societăţi Biblice şi Misionare protestante şi neo-protestante.6

     I.2. Istoricul Alianţei Evenghelice

     Alianţa Evanghelică este “o Misiune mondială ce ajută şi Conduce Bisericile locale să se alăture preocupării esenţiale pentru orice creştin de a trăi şi vesti Evanghelia lui Iisus în şi dincolo de comunităţile lor”. Alianţa este o reţea a Bisericilor, activă în 123 de naţiuni, fiecare dintre ele având o reprezentare şi o structură locală a Alianţei. În plus mai mult de 100 de organizaţii internaţionale, cele mai multe confesionale s-au întâlnit în spaţiul Alianţei pentru a analiza şi oferi o identitate universală, personalitate şi o platformă la mai mult de 200 de milioane de creştini, pe care îi reprezintă.7 Militând pentru sfinţenie, pace şi reînoire la toate nivelele societăţii (personal, familial, comunitar şi cultural). Dumnezeu este slăvit iar popoarele sunt pentru totdeauna implicate într-un proces de transformare şi renaştere.

Alianţa Evanghelică a luat naştere la mijlocul secolului al XIX-lea, la 10 august 1846, perioadă marcată de puternice şi intense eforturi ale mişcării evanghelice mondiale în vederea refacerii unităţii creştine. Cu ocazia unei întâlniri istorice care a avut loc la Londra, 8000 de pastori şi reprezentanţi ai protestanţilor din 10 ţări şi a 50 de denominaţiuni au hotărât să întemeieze o Alianţă care să dea expresie unităţii dintre creştinii aparţinând unor diferite denominaţiuni. Punctele doctrinare pe care proaspeţii membrii le-au acceptat ca fiind esenţa Evangheliei sunt cuprinse într-un document8 adoptat cu ocazia întemeierii Alianţei.

     În număr de nouă, ele afirmă:

     - autoritatea, inspiraţia divină şi suficienţa Sfintei Scripturi;

     - dreptul şi datoria unei hotărâri şi atitudini personale în interpretarea Sfintei Scripturi;

     - existenţa şi unitatea Persoanelor Treimice;

     - totala decădere a naturii umane, ca şi consecinţă a neascultării şi căderii primilor oameni;

     - întruparea Fiului lui Dumnezeu dimpreună cu cele trei lucrări ale lui;

     - eliberarea de păcat prin credinţă;

     - activitatea Sfântului Duh în convertirea şi sfinţirea păcătoşilor;

     - nemurirea sufletului, învierea trupurilor şi judecata lumii de către Iisus Hristos, urmată de fericirea veşnică a drepţilor şi de pedeapsa eternă a celor răi şi condamnaţi;

     - instituirea divină a preoţiei creştine universale, ca şi obligaţia de a perpetua cele două simboluri: Botezul şi Cina Domnului.

     Este foarte important ca această declaraţie, ca şi întreaga activitate a Alianţei să fie înţeleasă nu într-un sens formal sau ecleziastic, ci ca un minim de principii doctrinare pe care trebuie să le împărtăşească membrii Alianţei. Se prevede de asemenea un exerciţiu foarte larg al libertăţii în interiorul acestui organism, astfel încât membrii ei să nu fie nevoiţi să renunţe la viziunea iniţială a denominaţiunilor sau organizaţiilor, şi totuşi să poată să subscrie unui minim doctrinar. În plus, membrii îşi păstrează identitatea confesională iniţială, nefiind forţaţi nici sancţionaţi în cazul în care insistă asupra ei, nici pentru convingerile lor şi nici pentru eventuala părăsire a Alianţei. Alianţa Evanghelică nu face apel după cum vedem la nici o autoritate doctrinară sau legislativă deoarece ea este efectiv spaţiul “alierii” dintre diferite culte şi denominaţiuni, care-L recunosc pe Hristos ca singurul lor conducător, iar pe ei ca un singur trup în Hristos, adunaţi împreună pentru scopuri comune şi care manifestă o unitate vizibilă tocmai prin sublinierea marii varietăţi pe care o reprezintă. În ceea ce priveşte problemele subsidiare, toţi membrii Alianţei sunt liberi să-şi păstreze propriile viziuni, cu condiţia însă de a se respecta reciproc şi a se întâlni în “baza” stabilită iniţial, bază care îi uneşte şi conferă identitate şi suport acţiunilor şi iniţiativelor lor.

     Alianţa a apărut într-un timp când ideea unităţii “mustea” în minţile multor oameni. În timpul anilor de început ai Mişcării de la Oxford din Biserica Angliei s-a cristalizat o mişcare în favoarea unităţilor creştinilor, în ciuda diferenţelor şi diviziunilor existente. În 1842 Biserica Presbitariană a Scoţiei a încercat, fără succes însă, să stabilească o relaţie cu alte biserici protestante. În Anglia, procesul a ceea ce s-a numit “Tractarian Mouvement” i-a condus pe mulţi non-conformişti evanghelici să dorească o federaţie a oamenilor din toate bisericile, erau fideli adeziunii la protestantismul evanghelic, cu scopul de a apăra credinţa Reformei. La întâlnire anuală a Uniunii Congregaţionale ţinută la Londra (mai 1882), John Angell a propus o schemă de organizare care ulterior a fost întrebuinţată şi a condus la ceea ce astăzi numim Alianţa Evanghelică. Organizaţia britanică a fost prima formată la nivel naţional. La câţiva ani însă această Alianţă a fost “exportată” şi s-a implementat şi în spaţiul sacremental al altor ţări: Statele Unite, Germania, Franţa, Eveţia, Olanda, Suedia, Italia, Turcia, Australia, India, etc. Alianţa se întâlneşte şi acţionează ca un întreg doar la conferinţele internaţionale. 106 ani mai târziu, la Woudeschote (Olanda) 91 de bărbaţi şi femei reprezentând 21 de ţări au stabilit un centru administrativ general al Alianţei: World Evangelical Alliance.

     În ceea ce priveşte activitatea şi strategia acestui organism, trebuie spus că în luna ianuarie a fiecărui an începând din 1846, Alianţa invită toţi creştinii să se întâlnească o săptămână în rugăciune, programul fiind pregătit de reprezentanţii denominaţiunilor şi tipărit în mai multe limbi. Activitatea în ceea ce priveşte creştinii persecutaţi, strângerea de date, studierea şi predarea istoriei şi a doctrinei, ajutarea a diferite categori de creştini să înţeleagă cine sunt ei din punct de vedere teologic şi sociologic, ajutarea Alianţelor Evanghelice regionale sau naţionale să întărească şi să mobilizeze biserici locale şi organizaţii creştine pentru a uceniciza naţiunile pentru şi către Hristos, formarea de lideri pentru bisericile locale sau naţionale, oferirea unei platforme unde este convocat şi conectat la tot ceea ce creştinul, de oriunde ar fi, are de oferit, toate strigătele şi lacrimile în faţa nevoilor şi cerinţelor acestei lumi, dar şi a unei voci care fie să vorbească pentru cei care nu pot să o facă pentru ei, fie să dea greutate vocilor individuale la nivel naţional, sunt alte câteva direcţii în care Alianţa excelează.9

Asociaţiile şi fundaţiile neo-protestante cu activităţi specifice în judeţul Alba

A.D.R.A. (Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere şi Ajutor)

Adunările lui Dumnezeu din România

Alege Viaţa

Arc Ministries

Asociaţia Baptistă a învăţătorilor din şcolile biblice pentru copii din România

Asociaţia Caritatea Umanitar Internaţională

Asociaţia Medicilor Creştini din România

Asociaţia Tinerilor Creştini din Transilvania

Betel, Asociaţia Creştină Apostolică Penticostală

Colegiul iblic “Betania”

Asociaţia “Cu Isus nou început”

Dorcas Aid International România

Fundaţia E.B.E.

Emanuel, Asociaţia Misionară Creştină

Emanuel Humanitarian Aid Romania

Federaţia Bisericilor Creştine Autonome din România

Asociaţia Ghedeon

Asociaţia Misionară Creştină Golgota

Asociaţia de Caritate şi Misiune Help

Fundaţia Iochebed

Liga Bibliei

Fundaţia “Misionarul creştin din România”

Asociaţia Misiunea Micul Samaritean

Misiunea Mondială Unită

Mission Without Borders - România

Societatea Misionară şi de Caritate Pacea

Asociaţia “Precept Ministries” pentru Europa de Răsărit

Fundaţia Romcom

Fundaţia Stâca Veacurile

Societatea misionară Strigătul Inimii

Uniunea Cultului Creştin după Evanghelie

Uniunea Penticostală - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România

Asociaţia creştină Viaţa Nouă

Cursul biblic prin corespondenţă Viaţă Nouă

Asociaţia Worldteach

Pr. Florin Spiridon Croitoru

Note

1. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi Prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 116

2. David J. Bosch, Dinamique de la mission chreti_nne. Histoire et avenir des models missionaires, Hako-Kerthalo-Labor et Fides, Lom, Paris, Geneve, 1995, p. 326-330

3. Ibidem, p. 340

4. Ibidem

5. K. Blaser, Mission, în “Enciclopedie du protestantisme”, Editions du Cerf, Paris; Editions Labor et Fides, Geneve, 1995, p. 987

6. Ibidem, p. 988

7. R. Daumal, The Encyclopedia of Modern Christian Mission. The Agencies, Editors Burton L. Goddard Camden, New-Jersey, London, Toronto, 1993

8. Ibidem

9. http://www.lank.org/contentmanager/content/aboutthealliance/missionandbof.cfm