|
După 13 ani de libertate politică, religioasă, culturală
şi economică şi după împlinirea a mai multor
orizonturi de aşteptare, Biserica noastră este pusă în
situaţia de a evalua realist şi pertinent situaţia actuală
a noilor mişcări religioase şi a fenomenului prozelitist pe
care acestea îl dezvoltă, situaţie de fap care, pe de o parte,
ar scoate în evidenţă greutăţile şi obstacolele
care în mod regulat frânează şi subminează eforturile de
asociere, apropiere şi colaborare intercreştină, iar pe de
altă parte ar sublinia aspecte pozitive şi benefice, cu titlu de
glorie între Biserica noastră.
În contextul contemporan al dialogului ecumenic, ne confruntăm totuşi
cu o majoră, problemă pe care o
ridică recrudescenţa prozelitismului sectelor şi al
noilor mişcări religioase. Contestarea şi respingerea
Bisericii, spaţiul consacrat al relaţiei unice şi mântuitoare
a oamenilor cu Dumnezeu, al experierii harului mântuitor şi al
fericirii eterne care începe încă din acest spaţiu şi din
această viaţă, nu reprezintă o noutate în istoria creştină
bimilenară. Aceste abateri şi deviaţii eretice cu
finalitate prozelitistă trebuiesc văzute în perspectiva
tensiunii dintre autoritatea eclasială şi libertatea individuală.
Când libertatea nu este înţeleasă şi recunoscută
prin lentila curată a credinţei şi al aspectului ei
comunitar, ea degenerează în erezie şi secte pe plan
ecleziologic.
Prozelitismul a fost motivat în timp de mai mulţi factori ideologici,
teologici şi filozofici, care au relativizat adevărul de credinţă
a Bisericii, cu implicaţiile lui majore şi multiple în
societate. Din dorinţa de a-l elibera pe om de autoritate religioasă,
pentru a-l împlini şi defini deplin autonom s-a ajuns la polul opus,
la o alienare alarmantă bazată pe destructurarea personalităţii,
la un păgubos vid interior şi la ceea ce teologii au numit
“omul fără rădăcini”.
(Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu). Destructurarea omului s-a extins
asupra întregii societăţi tradiţionale, omul devenind un
obiect, fără valore spirituală, destabilizat în plan
personal şi comunitar. O astfel de mutaţie poate să fie
considerată şi ruperea şi separarea unui număr tot mai
mare de oameni de Dumnezeu şi de viaţa harnică din Biserică.
În mod structural, omul este o fiinţă religioasă, care se
defineşte cel mai bine doar în raport cu Dumnezeu. Ieşit din
acest spaţiu vital, el este la îndemâna oricărui surogat
religios, servit interesat şi gratuit de diferiţi manipulatori
de conştiinţă şi de “prooroci” contemporani.
Prozelitismul actual poate fi înţeles cel mai simplu ca acţiunea
de atragere interesată a credincioşilor aparţinând unui
spaţiu spiritual consacrat - Biserica - la o nouă formă de
angajare religioasă, bazată de această dată pe dizidenţă,
elitism şi pragmatism. Acest act a generat în istoria misiunii creştine
numeroase tensiuni între confesiunile istorice, în special între
misionarii catolici şi protestanţi, ceea ce a dus la
cristalizarea ideii înfiinţării Mişcării Ecumenice
şi la dialogul intercreştin. În ciuda faptului însă că
Bisericile istorice au o teologie şi o strategie misionară bine
consacrată şi foarte veche, prozelitismul neoprotestant, ca acţiune
intracreştină, este o pată pe obrazul creştinismului
şi o realitate tristă a timpului nostru.
În faţa acestor provocări, Ortodoxia are posibilitatea şi
resursele să afirme şi să dovedească faptul că ea
este Biserica una şi nedespărţită, iar misiunea ei
este încorporată în misiunea lui Dumnezeu. De aceea ea doreşte
“ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină
la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2, 4). Misiunea
ortodoxă este activă şi valabilă în sensul unităţii
creştine, în acţiunea comună, în Liturghia în care se trăieşte
şi din care începe întreaga viaţă ortodoxă. De aceea
spunem că misiunea Bisericii Ortodoxe este fidelă şi păstrătoare
a adevărului creştin ortodox proclamat şi propovăduit
de Biserică din totdeauna, şi actualizat în diversitatea tradiţiilor
şi culturilor locale ortodoxe care şi-au asumat şi trăiesc
intens viaţa în Hristos.
Ortodoxia nu poate accepta sub nici o formă prozelitismul contemporan,
agresarea credincioşilor ei, credincioşi care tezaurizează
şi trăiesc în Biserică Cuvântul dumnzeiesc, propovăduit
în multe cazuri de înşişi Sfinţii Apostoli. Într-o epocă
a dialogului şi a deschiderii ecumenice, a acceptării diferenţei
şi înţelegerii celuilalt, ideologia prozeletismului sectar de
subminare a autorităţii ecleziale este condamnabilă. Acolo
unde există şi activează comunităţi bisericeşti,
acolo unde confesiunile şi-au structurat o doctrină, un cult
şi un mod etic, acţiunea prozelitistă este non-sens şi
o contradicţie teologică şi eclezială, deoarece nu se
poate elimina Biserica pentru a instala altă “Biserică”
şi aceasta cu atât mai mult cu cât Ortodoxia deţine şi
valorifică încă de la Cincizecime continuitatea neîntreruptă
a harului şi a adevărului divin.
Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze prozelitismul
practicat de cultele neoprotestante de factură evanghelică,
reunite în Alianţa Evanghelică din România şi să
ofere informaţii referitoare la anvergura impresionantă a
prozelitismului acestei Alianţe, ce ating cotele cele mai alarmante
în Transilvania.
Antecedentele oferite de spectrul misiunii protestante, istoricul şi
activitatea Alianţei Evanghelice precum şi a cultelor
neoprotestante de factură evanghelică, minimul doctrinar al
acestora ca şi mijloacele şi metodele de prozelitism pe care le
dezvoltă în România sunt puncte urmărite atent şi
analizate. Deosebit de important este faptul că principalul mijloc de
prozelitism evanghelic poartă numele “Proiectul de plantare de
biserici în România până la saturare”, desfăşurat prin
aplicarea strategiei D.A.W.N.
Răspunsul Bisericii Ortodoxe la intensificarea prozelitismului
neoprotestant, trăsăturile fundamentale ale misiunii ortodoxe
precum şi strategiile pe care Biserica le dezvoltă cu scop
antiprozelitist constituie cel de-al IV-lea capitol al lucrării.
În anexă prezentăm o sumă de date constând în hărţi,
statistici şi tabele, ce pot să contureze dimensiunea
impresionantă şi alarmantă la care se desfăşoară
acest proiect de implantare de biserici cu efecte dintre cele mai nocive
atât la adresa Bisericii, cât şi la fiinţa neamului românesc.
I. Alianţa evanghelică
A. Noţiuni generale
I. 1. Antecedente
Misiunea protestantă, pornind de la Reforma cu acelaşi nume din
secolul al XVI-lea, a fost analizată şi disecată în
contextul nou creat al diversităţii teologice şi
ecleziologice a noii - atunci - realităţi europene. Dacă
Biserica Romano-Catolică accentua aspectul vizibil al Bisericii în
defavoarea persoanei, Reforma a căutat să pună în valoare,
să recupereze şi să salveze individul, chiar cu preţul
distrugerii spaţiului instituţionalizat de comuniune în credinţă
şi în dragoste cu şi faţă de Domnul Hristos. Refuzul
de a accepta ierarhia şi autoritatea Bisericii, justificarea prin
credinţă, accentuarea cu
insistenţă a dimensiunii subiective a mântuirii omului,
interpelat de această dată direct de Dumnezeu prin cuvântul
Bibliei şi renăscut în credinţă prin lucrarea Sfântului
Duh şi lipsa preoţiei sacramentale au dat, fără doar
şi poate, câteva nuanţe distincte misiunii protestante, cu
efecte majore, aşa cum vom vedea în evoluţia ei ulterioară.
Misiunile protestante şi-au făcut simţite prezenţa
şi au început să răspândească ordonat sămânţa
Evangheliei în special din secolul al XVII-lea odată cu dezvoltarea
economico-financiară a statelor care au îmbrăţişat ca
religie de stat doctrinele protestante ale Reformei.1 Creşterea economico-financiară amintită a
dat un impuls fără precedent misiunilor protestante, care, odată
cu ideile credinţei au promovat şi răspândit pe arii
extinse şi valorile civilizaţiei europene şi, mai apoi,
americane.
Cu timpul însă, ca urmare a asumării diferite a noii realităţi
doctrinare şi misionare protestante, lumea protestantă s-a
divizat în două curente distincte, a căror proeminenţă
este de neocolit: protestantismul ecumenic, promotorul şi în egală
măsură spaţiul mişcării de refacere a unităţii
pierdute a Bisericii din secolul XX şi protestantismul evanghelic de
nuanţă fundamentalistă2. În ciuda aspectelor
specifice ce le demarcau, cele două curente au înţeles să
facă misiune atât ca promovare a misiunii Fiului, trimis de Tatăl
în lume, cât şi ca participarea activă în cadrele vieţii
comunitare la această misiune, la lucrarea lui Dumnezeu în lume.
Un rol foarte important pentru misiunea protestantă evanghelică -
a cărei caracteristică o urmărim în această lucrare -
l-a jucat pietistul Iacob Spener, care a militat activ pentru ca misiunea
creştină şi fie apanajul Biserici lui Hristos şi nu a
statului colonizator, care a militat pentru implicarea laicatului în
misiune, insistând şi în direcţia promovării unui
ecumenism creştin la nivelul misiunii, ecumenism ce poate transcede
limitele etnice, naţionale sau confesionale. Cea mai mare parte a
punctelor pentru care a luptat Iacob Spener sunt şi astăzi
valabile, ele fiind atent urmărite şi respectate de către
Alianţa Evanghelică.3
În urma a numeroase evaluări a misiunii creştine şi a
purificării treptate a motivaţiei misionare,4
pe fondul lipsei dureroase a unei eficienţe clare în plan misionar,
în secolele XIX şi XX s-au produs mutaţii importante în ceea
ce priveşte concepţia şi practica misionară modernă:
de la înţelegerea plurală a misiunii s-a trecut la dialogul
despre unica misiune a Bisericii, de la conflict s-a avansat în favoarea
parteneriatului pe linia misiunii, de la europenizarea sau amercanizarea
unor spaţii largi ale lumii sub pretextul “exportării” creştinismului,
la inculturaţie ş.a.m.d.5
În plus, procesul de răspândire a Evangheliei de către
Biserica Protestantă a cunoscut o mare înrâurire susţinut
fiind de influenţa şi puterea economico-financiară crescândă
a lumii anglo-saxone, în care începeau să apară cultele
neoprotestante. Aşa se face că între Bisericile protestante
şi comunităţile neo-protestante apărute în această
perioadă se pun bazele unei colaborări intense pe linia
misiunii. Societăţile biblice: Alianţa Evanghelică
(Londra, 1846), Asociaţia Mondială a Tinerilor Creştini
(1855), Alianţa Bisericilor Reformate (1875), Conferinţa
Ecumenică Metodistă (1881), Conferinţa Luterano-Evanghelică
Generală (1969), Federaţia Mondială a Studenţilor Creştini
(1895), pentru a enumera doar câteva din cele mai importante, pot oferi o
imagine suficient de convingătoare asupra efervescenţei
misionare existente în acele timpuri. O parte dintre aceste misiuni s-au
unificat în Conferinţa Misionară Mondială, a cărui
prim Congres s-a desfăşurat sub deviza “Evanghelizarea lumii
în această generaţie” în 1910 la Edinburg, cu participarea a
peste 150 de Societăţi Biblice şi Misionare protestante
şi neo-protestante.6
I.2. Istoricul Alianţei Evenghelice
Alianţa Evanghelică este “o Misiune mondială ce ajută
şi Conduce Bisericile locale să se alăture preocupării
esenţiale pentru orice creştin de a trăi şi vesti
Evanghelia lui Iisus în şi dincolo de comunităţile lor”.
Alianţa este o reţea a Bisericilor, activă în 123 de naţiuni,
fiecare dintre ele având o reprezentare şi o structură locală
a Alianţei. În plus mai mult de 100 de organizaţii internaţionale,
cele mai multe confesionale s-au întâlnit în spaţiul Alianţei
pentru a analiza şi oferi o identitate universală, personalitate
şi o platformă la mai mult de 200 de milioane de creştini,
pe care îi reprezintă.7
Militând pentru sfinţenie, pace şi reînoire la toate nivelele
societăţii (personal, familial, comunitar şi cultural).
Dumnezeu este slăvit iar popoarele sunt pentru totdeauna implicate într-un
proces de transformare şi renaştere.
Alianţa Evanghelică a luat naştere la mijlocul secolului al
XIX-lea, la 10 august 1846, perioadă marcată de puternice şi
intense eforturi ale mişcării evanghelice mondiale în vederea
refacerii unităţii creştine. Cu ocazia unei întâlniri
istorice care a avut loc la Londra, 8000 de pastori şi reprezentanţi
ai protestanţilor din 10 ţări şi a 50 de denominaţiuni
au hotărât să întemeieze o Alianţă care să dea
expresie unităţii dintre creştinii aparţinând unor
diferite denominaţiuni. Punctele doctrinare pe care proaspeţii
membrii le-au acceptat ca fiind esenţa Evangheliei sunt cuprinse într-un
document8 adoptat cu ocazia întemeierii Alianţei.
În număr de nouă, ele afirmă:
- autoritatea, inspiraţia divină şi suficienţa Sfintei
Scripturi;
- dreptul şi datoria unei hotărâri şi atitudini personale în
interpretarea Sfintei Scripturi;
- existenţa şi unitatea Persoanelor
Treimice;
- totala decădere a naturii umane, ca şi consecinţă a
neascultării şi căderii primilor oameni;
- întruparea Fiului lui Dumnezeu dimpreună cu cele trei lucrări
ale lui;
- eliberarea de păcat prin credinţă;
- activitatea Sfântului Duh în convertirea şi sfinţirea păcătoşilor;
- nemurirea sufletului, învierea trupurilor şi judecata lumii de către
Iisus Hristos, urmată de fericirea veşnică a drepţilor
şi de pedeapsa eternă a celor răi şi condamnaţi;
- instituirea divină a preoţiei creştine universale, ca
şi obligaţia de a perpetua cele două simboluri: Botezul
şi Cina Domnului.
Este foarte important ca această declaraţie, ca şi întreaga
activitate a Alianţei să fie înţeleasă nu într-un
sens formal sau ecleziastic, ci ca un minim de principii doctrinare pe
care trebuie să le împărtăşească membrii Alianţei.
Se prevede de asemenea un exerciţiu foarte larg al libertăţii
în interiorul acestui organism, astfel încât membrii ei să nu fie
nevoiţi să renunţe la viziunea iniţială a
denominaţiunilor sau organizaţiilor, şi totuşi să
poată să subscrie unui minim doctrinar. În plus, membrii îşi
păstrează identitatea confesională iniţială,
nefiind forţaţi nici sancţionaţi în cazul în care
insistă asupra ei, nici pentru convingerile lor şi nici pentru
eventuala părăsire a Alianţei. Alianţa Evanghelică
nu face apel după cum vedem la nici o autoritate doctrinară sau
legislativă deoarece ea este efectiv spaţiul “alierii”
dintre diferite culte şi denominaţiuni, care-L recunosc pe
Hristos ca singurul lor conducător, iar pe ei ca un singur trup în
Hristos, adunaţi împreună pentru scopuri comune şi care
manifestă o unitate vizibilă tocmai prin sublinierea marii
varietăţi pe care o reprezintă. În ceea ce priveşte
problemele subsidiare, toţi membrii Alianţei sunt liberi să-şi
păstreze propriile viziuni, cu condiţia însă de a se
respecta reciproc şi a se întâlni în “baza” stabilită
iniţial, bază care îi uneşte şi conferă
identitate şi suport acţiunilor şi iniţiativelor lor.
Alianţa a apărut într-un timp când ideea unităţii
“mustea” în minţile multor oameni. În timpul anilor de început
ai Mişcării de la Oxford din Biserica Angliei s-a cristalizat o
mişcare în favoarea unităţilor creştinilor, în ciuda
diferenţelor şi diviziunilor existente. În 1842 Biserica
Presbitariană a Scoţiei a încercat, fără succes însă,
să stabilească o relaţie cu alte biserici protestante. În
Anglia, procesul a ceea ce s-a numit “Tractarian Mouvement” i-a condus
pe mulţi non-conformişti evanghelici să dorească o
federaţie a oamenilor din toate bisericile, erau fideli adeziunii la
protestantismul evanghelic, cu scopul de a apăra credinţa
Reformei. La întâlnire anuală a Uniunii Congregaţionale ţinută
la Londra (mai 1882), John Angell a propus o schemă de organizare
care ulterior a fost întrebuinţată şi a condus la ceea ce
astăzi numim Alianţa Evanghelică. Organizaţia britanică
a fost prima formată la nivel naţional. La câţiva ani însă
această Alianţă a fost “exportată” şi s-a
implementat şi în spaţiul sacremental al altor ţări:
Statele Unite, Germania, Franţa, Eveţia, Olanda, Suedia, Italia,
Turcia, Australia, India, etc. Alianţa se întâlneşte şi
acţionează ca un întreg doar la conferinţele internaţionale.
106 ani mai târziu, la Woudeschote (Olanda) 91 de bărbaţi
şi femei reprezentând 21 de ţări au stabilit un centru
administrativ general al Alianţei: World Evangelical Alliance.
În ceea ce priveşte activitatea şi strategia acestui organism,
trebuie spus că în luna ianuarie a fiecărui an începând din
1846, Alianţa invită toţi creştinii să se întâlnească
o săptămână în rugăciune, programul fiind pregătit
de reprezentanţii denominaţiunilor şi tipărit în mai
multe limbi. Activitatea în ceea ce priveşte creştinii
persecutaţi, strângerea de date, studierea şi predarea istoriei
şi a doctrinei, ajutarea a diferite categori de creştini să
înţeleagă cine sunt ei din punct de vedere teologic şi
sociologic, ajutarea Alianţelor Evanghelice regionale sau naţionale
să întărească şi să mobilizeze biserici locale
şi organizaţii creştine pentru a uceniciza naţiunile
pentru şi către Hristos, formarea de lideri pentru bisericile
locale sau naţionale, oferirea unei platforme unde este convocat
şi conectat la tot ceea ce creştinul, de oriunde ar fi, are de
oferit, toate strigătele şi lacrimile în faţa nevoilor
şi cerinţelor acestei lumi, dar şi a unei voci care fie să
vorbească pentru cei care nu pot să o facă pentru ei, fie să
dea greutate vocilor individuale la nivel naţional, sunt alte câteva
direcţii în care Alianţa excelează.9
Asociaţiile şi fundaţiile neo-protestante cu activităţi
specifice în judeţul Alba
A.D.R.A. (Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere şi
Ajutor)
Adunările lui Dumnezeu din România
Alege Viaţa
Arc Ministries
Asociaţia Baptistă a învăţătorilor din şcolile
biblice pentru copii din România
Asociaţia Caritatea Umanitar Internaţională
Asociaţia Medicilor Creştini din România
Asociaţia Tinerilor Creştini din Transilvania
Betel, Asociaţia Creştină Apostolică Penticostală
Colegiul iblic “Betania”
Asociaţia “Cu Isus nou început”
Dorcas Aid International România
Fundaţia E.B.E.
Emanuel, Asociaţia Misionară Creştină
Emanuel Humanitarian Aid Romania
Federaţia Bisericilor Creştine Autonome din România
Asociaţia Ghedeon
Asociaţia Misionară Creştină Golgota
Asociaţia de Caritate şi Misiune Help
Fundaţia Iochebed
Liga Bibliei
Fundaţia “Misionarul creştin din România”
Asociaţia Misiunea Micul Samaritean
Misiunea Mondială Unită
Mission Without Borders - România
Societatea Misionară şi de Caritate Pacea
Asociaţia “Precept Ministries” pentru Europa de Răsărit
Fundaţia Romcom
Fundaţia Stâca Veacurile
Societatea misionară Strigătul Inimii
Uniunea Cultului Creştin după Evanghelie
Uniunea Penticostală - Biserica lui Dumnezeu Apostolică din România
Asociaţia creştină Viaţa Nouă
Cursul biblic prin corespondenţă Viaţă Nouă
Asociaţia Worldteach
Pr. Florin Spiridon Croitoru
Note
1. Pr. Gheorghe Petraru, Ortodoxie şi Prozelitism, Editura Trinitas, Iaşi,
2000, p. 116
2. David J. Bosch, Dinamique de la mission chreti_nne. Histoire et avenir
des models missionaires, Hako-Kerthalo-Labor et Fides, Lom, Paris, Geneve,
1995, p. 326-330
3. Ibidem, p. 340
4. Ibidem
5. K. Blaser, Mission, în “Enciclopedie du protestantisme”, Editions du
Cerf, Paris; Editions Labor et Fides, Geneve, 1995, p. 987
6. Ibidem, p. 988
7. R. Daumal, The Encyclopedia of Modern Christian Mission. The Agencies,
Editors Burton L. Goddard Camden, New-Jersey, London, Toronto, 1993
8. Ibidem
9. http://www.lank.org/contentmanager/content/aboutthealliance/missionandbof.cfm
|
