|
(continuare din nr. trecut)
Sfârşitul revoluţiei de la 1848-1849 a
adus românilor transilvăneni o cruntă deziluzie. După
aproape un an şi jumătate de suferinţe cumplite, de
teroare, jaf, distrugeri şi privaţiuni, după ce câteva
zeci de mii şi-au pierdut viaţa şi câteva sute de mii întregul
avut, toate suportate cu gândul că împăratul va face până
la urmă dreptate punând naţiunea română în drepturile
sale legitime, a urmat ingratitudinea lipsită de orice umanism a
monarhului şi a marii aristocraţii concentrate în jurul său.
Fără a se mai pune problema de ce s-au
ridicat românii la luptă şi de partea cui, ei nu mai sunt
consideraţi altfel decât nişte răzvrătiţi. Se
pun în aplicare planuri mârşave de compromitere a prefecţilor
şi a celorlalţi conducători români, se încearcă
stigmatizarea ca jefuitori a poporului român. Pentru a putea acţiona,
guvernul central proclamă starea de asediu în Transilvania, dând mână
liberă poliţiei şi armatei să acţioneze în mod
brutal şi abuziv. În principat se înstaurează absolutismul. La
Alba Iulia, începând cu 21 septembrie 1849, intră în funcţiune
trei instituţii militaro-civile: districtul şi cercul Alba,
precum şi magistratul Alba Iulia, care vor funcţiona până
în 1854. După această dată districtul se desfiinţează,
fiind înlocuit cu prefectura (Kreisamt), iar cercul cu pretura
(Bezirksamt). Sub această formă ele vor funcţiona până
spre sfârşitul primăverii anului 1861. În acest aparat îmbâcsit
de birocratism sunt angajaţi străini aduşi din toate părţile
imperiului care nu cunoşteau limba română şi realităţile
locale, fiind simpli executanţi rigizi ai ordinelor superioare.
Astfel, românii au fost supuşi vreme îndelungată batjocurii,
sfidării şi umilirii.116
Un număr redus de români au fost admişi
în diferite funcţii, aceia în care regimul avea încredere că
îl va sluji cu credinţă. Cu intenţia de învrăjbire
s-au împărţit şi decoraţiile, s-au intensificat acţiunile
de dezbinare confesională a românilor. În mod inexplicabil atunci,
dar nu şi mai târziu, sunt promovaţi în diferite posturi ale
aparatului de stat tocmai inamicii din timpul revoluţiei. Este de la
sine înţeles cum s-au comportat aceştia faţă de români.
Ioachim Băcilă a arătat în mai multe din memoriile sale că
foştii duşmani din Alba Iulia ai austriecilor au ocupat după
revoluţie funcţii în aparatul administrativ şi juridic, împiedicându-i
pe români să-şi câştige drepturile117.
În faţa acestei situaţii românii încep
să protesteze, să se revolte, să petiţioneze. Aceasta
dă prilej organelor de stat să înceapă arestările,
anchetele şi procesele politice118.
În această atmosferă îşi reia ocupaţiile de preot
Ioachim Băcilă. Reîntors în parohie el este întâmpinat cu
ostilitate de vechii săi duşmani, ofensaţi că în
timpul revoluţiei le dăduse ordine şi că i-a acuzat de
colaborarea cu inamicul. Răspunzând propriilor convingeri şi
apelurilor lui Bărnuţiu, care cerea preoţilor să
informeze poporul asupra drepturilor sale, Băcilă sfătuieşte
pe românii din Alba Iulia şi din satele de peste Mureş să
ţină cu împăratul, dar să-şi pretindă
drepturile câştigate prin jertfe grele. Astfel, el intră de la
bun început în atenţia noilor organe de stat ca agitator al
poporului. Episcopul Şaguna este informat imediat asupra faptului.
Decis să conducă biserica ortodoxă din Transilvania după
principiile de guvernare ale monarhiei absolutiste şi având grijă
să nu-şi strice bunele relaţii statornicite cu aceasta,
episcopul ordonă protopopului Raţ din Alba Iulia să-l
dojenească pe Băcilă şi să-l sfătuiască
să nu mai învrăjbească poporul, ci să semene pace în
rândurile sale, altfel va fi luat la “aspră censură”. Băcilă
însă continuă activitatea de propagandă, precum şi
lupta cu bogătaşii aciuiţi în consiliul parohial care îl
pârau necontenit, fapte pentru care este din nou admonestat de episcopie
pentru “pretenţiuni necoapte” şi “purtarea sa preoţească
nepotrivită”119.
Atunci când Bariţiu, Gavril Munteanu şi alţi fruntaşi
români, precum şi “Gazeta Transilvaniei” îndemnau pe foştii
combatanţi să-şi publice rapoartele, pentru ca opinia
publică să cunoască faptele reale ale românilor, Băcilă
ezită, deşi se afla în posesia unor date şi documente de
importanţă deosebită privind aportul
românilor în sprijinirea curţii imperiale. În aceste
momente de ezitare intervine poporul din satele de peste Mureş aflat
sub conducerea sa în 1848-1849. Prin scrisoarea din 19 decembrie 1850,
semnată de peste 88 de săteni fruntaşi din 7 sate şi
întărită prin notarii comunali, care au menţionat că
ea exprimă voinţa întregii populaţii a comunităţilor
pe care le administrau, poporul cerea insistent lui Băcilă să
raporteze guvernatorului Transilvaniei şi împăratului faptele
lor puse în slujba imperiului, “cum au făcut şi alţii
care au lucrat pentru Tronul împărătesc”120. Fostul viceprefect se
conformează şi după ce întocmeşte un raport detaliat,
îl înaintează direct curţii imperiale. La 27 februarie 1851
acesta a fost primit la cancelaria imperială. Acţiunea se
dovedea un adevărat act de curaj în condiţiile în care Axente
Sever şi alţi conducători şi revoluţionari români
fuseseră arestaţi şi anchetaţi, Iancu suspectat şi
urmărit, iar pe întregul teritoriu al principatului se operau zilnic
arestări pentru simplul motiv că se scriau petiţii către
Viena sau se alegeau delegaţii pentru revendicări121.
Din acest moment va începe însă adevăratul
calvar pentru Ioachim Băcilă. Raportul său este trimis prin
Aulă la guberniul Transilvaniei care, apreciindu-l ca neîntemeiat,
cere relaţii organelor militaro-civile din Alba Iulia în legătură
cu activitatea lui Băcilă în cetate122. Din aceasta deducem că, în urma insinuărilor
colonelului August, el era bănuit să a complotat pentru înstăpânirea
românilor asupra cetăţii. Districtul Alba cere relaţii
cercului, magistratului oraşului şi comenduirii cetăţii.
Băcilă afirmă în memoriile sale că aici s-au încurcat
lucrurile cu raportul său, întrucât i se vor pune în sarcină
delicte politice grave, neadevărate, în mod deosebit prin Augustin
Pop, ajuns, ca prin minune, protopop greco-catolic şi judecător,
prin vechii lui duşmani din consiliul parohial şi prin partida
maghiară din timpul revoluţiei123.
În luna mai 1851 i se cere o declaraţie cu
doleanţele sale. Băcilă cere, în primul rând, să i
se recunoască oficial meritele câştigate în revoluţie, ca
să-l cunoască “Naţia” ca fruntaş al său iar
“bălgrădenii” (albaiulienii) că a luptat pentru menţinerea
păcii în oraş. Apoi, ca avantaje materiale pentru toate
pagubele suferite în timpul revoluţiei, el cerea titularizarea ca
protopop în locul lui Raţ, pe care-l considera incapabil, menţinerea
vechiului serviciu la spitalul militar (oficierea slujbelor pentru
bolnavi) şi domeniul fiscal de la Oarda de jos, constând dintr-o
moară de apă.
Dar soarta lui era pecetluită. În luna
septembrie 1851 este anchetat îndelung pentru rechiziţiile de
cereale efectuate în timpul revoluţiei, nerecunoscându-i-se nici măcar
documentele de împuternicire emise de către Administratura Alba
şi comandantul cetăţii. În schimb, i s-au pus în faţă
reclamaţii nedrepte, “prin formari politice, civile şi
bisericeşti oculte” cum arată el, prin care a fost acuzat de
abuzuri şi agitarea poporului împotriva ordinii de stat. De aici
şi până la scoaterea lui din serviciu nu mai era decât un pas.
Pentru a da acesteia un aspect disciplinar bisericesc se acţionează
prin episcopul Şaguna. Acesta, informat probabil prin Dimitrie
Moldovan, cu care colabora intim în chestiunile politice şi
administrative, se deplasează la 14 octombrie 1851 la Alba Iulia
şi, fără să-l mai asculte pe Băcilă, îl
licenţiază din serviciu, predând parohia protopopului Raţ124.
Indiferent de motive, pedeapsa a fost nu numai din
cale afară de severă, dar şi inumană, întrucât Băcilă,
împreună cu numeroasa sa familie, au rămas practic fără
nici un mijloc de existenţă. Şaguna, Moldovan, Augustin Pop
şi bogătaşii din consiliul parohial nu şi-au dovedit
decât carierismul în acest caz, dar poporul din parohie s-a revoltat în
faţa acestor abuzuri şi nedreptăţi. Episcopul cere
imediat protopopului să aducă la cunoştinţă
poporului rezultatul anchetei sale asupra “vrajbelor dintre preotul
Ioachim Băcilă şi cei mai însemnaţi (mai corect bogaţi)
poporeni” şi să-l
lămurească de vinovăţia acestuia. Că suspendarea
din serviciu a lui Băcilă, cu scopul de a-l scoate din mijlocul
maselor pe care le influenţa, a fost dictată de motive politice
o demonstrează, pe de o parte, faptul că s-a deplasat la Alba
Iulia însuşi Şaguna, deşi problema era prezentată ca
o simplă ceartă în consiliul parohial, iar, pe de altă
parte, faptul că în anul următor episcopul îi comunică
acestuia că este de acord cu reîncadrarea lui în orice parohie
vacantă, dar în cea de la Alba Iulia “nici într-un chip”125. Motivele reale ale suspendării
vor fi relatate mai târziu în chiar documentele guberniului şi ale
autorităţilor locale, în care se arată că între
acuzaţiile aduse lui Băcilă au fost “şi cele de
ordin politic”, întrucât acesta a desconsiderat ordinele superioare
“în privinţă politică”, “a deranjat liniştea
publică din Alba Iulia şi nu mai poate funcţiona în
biserică”126.
Băcilă nu era însă omul care să
fie înfrânt. Avînd asentimentul maselor, el sfidează toate autorităţile
de stat şi ecleziastice, oficiind slujbe în bisericile săteşti
şi în casele credincioşilor săi. Duşmanii săi acţionează
în continuare şi, în luna septembrie 1852, cu ajutorul organelor de
stat, îl scot şi din casa parohială127. Rămânând pe
drumuri, acesta, şi, în paralel, poporenii ce i-au rămas
credincioşi, încep să înainteze petiţii şi memorii
forurilor superioare, de la district până la curtea imperială.
După ce la 1 iunie 1852 mai multe comune de
peste Mureş îi dau lui Băcilă adeverinţe oficiale
privind activitatea sa proimperială din timpul revoluţiei, la 22
iulie, cu ocazia vizitei împăratului la Alba Iulia, “un popor
greu” (numeros) înmânează acestuia o petiţie pentru
repunerea sa în parohie. “Acest bărbat este spre onoare noastră,
spre prietenia şi folosul nostru, spre lauda naţiunii, este unul
dintre cei mai aleşi... Destituirea lui nu a fost făcută
legal... pentru el stăm chezăşie cu toţii”, se arată
în petiţie128. La 25 iulie, o delegaţie a poporenilor mai predă
o petiţie asemănătoare împăratului, de data aceasta
la Sibiu, iar la 26 iulie, în acelaşi loc, Băcilă este
primit în audienţă de către suveran. Cu această
ocazie i s-au făcut probabil promisiuni, dar după plecarea împăratului
el a rămas tot la cheremul organelor centrale şi locale din
Transilvania, şocate de îndrăzneala lui. Nimic nu se schimbă
în situaţia lui Băcilă. Dimpotrivă, este din nou
anchetat, umilit, făcându-i-se oferte de trecere la religia catolică
pentru a i se lua în considerare cererile129.
Revoltate, zece comunităţi săteşti
se adresează la 6 august 1853 Gazetei Transilvaniei, cerând
insistent să se facă publică situaţia acestui demn
luptător pentru cauza naţională. “Măcar a lucra
pentru Înaltul Tron Împărătesc austriac sub toată revoluţiunea,
cum a făcut acel bărbat brav, a fi întru ajutor la 2 împăraţi,
nu sunt fapte de a se pune ad acta la uitare şi a nu se recunoaşte
pre cum şi noi dorim a le citi prin foile publice”, se arăta
în scrisoarea către redacţie130. Bineînţeles că
cenzura nu a permis publicarea scrisorii. Intervenţii în favoarea
fostului viceprefect au făcut şi locuitorii din Alba Iulia. Aceştia
au fost ameninţaţi însă de Şaguna că vor fi
aspru pedepsiţi dacă vor mai îndrăzni să “supere
locurile înalte cu petiţii”131.
Băcilă se decide să plece la Viena
pentru a interveni la forurile centrale ale imperiului, dar i se refuză
eliberarea paşaportului. Este luat de mai multe ori la cercetări
şi silit să semneze angajamente că nu mai întocmeşte
petiţii132. Un timp Băcilă se conformează dar, la 1
ianuarie 1857, comunităţile care l-au îndemnat să-şi
înainteze raportul revin şi îl împuternicesc în scris să-şi
caute drepturile, prezentându-se până la împărat. Ca urmare,
la 1 iunie 1857, el se prezintă în audienţă la principele
Albrecht în Viena, care îl sfătuieşte să se adreseze
direct împăratului. Deşi mai rămâne două zile în
capitala imperiului, Băcilă nu poate să ajungă la
suveran, întrucât acesta era plecat din localitate, astfel că se reîntoarce
acasă fără rezultat.
La 8 decembrie 1857 locuitorii comunelor de peste
Mureş îl stimulează din nou pe Băcilă să-şi
ceară drepturile. După două zile este însă arestat
şi anchetat de către judecătoria locală. La 24
decembrie este iarăşi arestat pentru trei zile şi ameninţat
cu pedepse grele dacă va mai scrie forurilor superioare. Este
semnificativ că aceste persecuţii au avut loc şi vor
continua după ce împăratul emisese, la 9 iulie 1857, marele
decret de amnistiere politică a revoluţionarilor de la
1848-1849.
Dintre intervenţiile poporului în favoarea
lui Băcilă mai amintim: memoriul din 26 mai 1858 al locuitorilor
din Alba Iulia către guvernatorul Transilvaniei Schwarzenberg şi
două noi reveniri stimulatoare, din 5 iunie şi 8 decembrie 1858,
ale locuitorilor comunelor de peste Mureş133.
Deziluzia fostului viceprefect este şi mai adâncă
atunci când află că Axente Sever a fost judecat, găsit
nevinovat, iar pentru meritele sale împăratul i-a acordat, la 2
februarie 1858, o gratificaţie anuală de 600 florini.
Hăituit, batjocorit, sărăcit, la cei
51 de ani ai săi Băcilă se considera deja bătrân.
Grijile pentru copii săi, a căror existenţă depindea
de darurile rudelor, prietenilor şi ale poporenilor ce i-au rămas
credincioşi, îl macină treptat. Era încă una dintre
victimele “bolii Iancului”134. Cu ultimele resurse fizice, morale
şi, mai ales, financiare, Băcilă începe o campanie necruţătoare
de petiţionare (cca 160 de memorii şi petiţii).
Dintre cele 30 de memorii pe care le-am depistat
şi care cuprind perioada 23 aprilie 1858 - 20 martie 1861, 11 au fost
adresate Ministerului Justiţiei, 8 au avut o adresă colectivă
(Ministerului Justiţiei, de Finanţe, Aulei, Casei de Austria
şi “tuturor care vreau să mă ajute”), 4 erau adresate
guberniului Transilvaniei, 3 prefecturii (Kreisamt) Alba şi câte 2
principelui Albrecht şi Ministerului de Finanţe. La memorii s-au
anexat, ca acte probatorii, documente din timpul revoluţiei în
original sau în copii autentificate, precum şi declaraţii,
adeverinţe, cereri ale comunităţilor, din perioada de după
revoluţie (1850-1858). Aproape toate memoriile au o trăsătură
comună, în sensul că relatează întreaga activitatea a lui
Băcilă şi a românilor conduşi de el din anii
1848-1849, precum şi intervenţiile lor pentru câştigarea
drepturilor ce li se cuveneau. Ele au însă un specific, fiecare în
parte scoţând la lumină date şi fapte noi. Fostul
viceprefect îşi repeta de fiecare dată povestea pentru faptul că,
neprimind răspuns la memoriile sale, bănuia că acestea nu
ajung la destinaţie, fiind ascunse, rătăcite sau chiar
distruse de către răuvoitorii săi. Pentru a-i deruta pe aceşti
presupuşi răuvoitori el îşi expedia memoriile din localităţi
diferite, cerând întotdeauna “retour recipisse”. În afară de
Alba Iulia, dintre aceste localităţi am putut stabili Sebeşul,
Deva, Dobra, Clujul, Aiudul, Aradul, Teiuşul, Budapesta şi
Viena, ceea ce înseamnă că Băcilă se deplasa foarte
des, uneori la mari distanţe. Din aceste motive mulţi, îndeosebi
diverşi funcţionari de stat cu care venea în contact, îl
considerau un maniac, un nebun. Analiza atentă a conţinutului
memoriilor sale ne demonstrează însă că nu avem deloc de-a
face cu un bătrân ramolit şi ranchiunos, ci cu o minte profundă
care analiza bine totul, care intuia bine totul.
Este interesant faptul că Băcilă nu
cere sprijinul lui Axente Sever, deşi acesta se afla la Alba Iulia,
şi nici al altor foşti colaboratori. Îi considera pe toţi
nişte căpătuiţi, cu excepţia lui Iancu. De aceea
el se încăpăţânează să ducă singur lupta,
sperând că insistenţa sa va sparge crusta de nepăsare
şi va scoate adevărul la lumină. Ca martor nu mai invoacă
decât poporul, singurul în care mai avea încredere. Băcilă
era conştient că duşmanul său principal era
“politicul”. Ştiindu-se nevinovat, el nu cerea altceva decât să
fie judecat oficial, în instanţă, pentru a se stabili adevărul;
pretindea să înceteze “tertipurile politice”, iar acuzatorii săi
să iasă la lumină. Adevărul nu va putea ieşi la
lumină, afirma Băcilă, atât timp cât “pâraşii mei
sunt şi judecătorii mei”. Comparându-se, ca atitudine politică
cu Iancu şi Axente, care au fost adepţii cuceririi libertăţii
pe calea armelor, el demonstrează că a luptat permanent pentru
menţinerea păcii între naţionalităţi. Băcilă
sesizează că după revoluţie uni au primit titluri,
decoraţii şi funcţii, dar consideră că nu toţi
le-au meritat, în timp ce mulţi dintre cei ce au luptat cu abnegaţie
au rămas necunoscuţi, sau în cea mai neagră mizerie. El
vede corupţia peste tot. Căutând să se dumirească
cine l-ar fi putut pârî, Băcilă supune unei aspre critici pe
Şaguna, Măcelariu, Augustin Pop şi pe alţii. Lui
Şaguna, spre exemplu, îi contestă dreptul la titlul de baron,
întrucât în timpurile cele mai grele “el şi consistoriul
petreceau la Viena”. Deşi episcop el şi-a permis să “încalce
legile lui Dumnezeu şi ale naturii”, motiv pentru care Băcilă,
şi el preot, se întreabă: “oare este Dumnezeu?”135.
Comparându-se cu Şaguna, Băcilă se considera mai în drept
de a fi înnobilat şi decorat ca acesta, întrucât el se baza pe
fapte şi nu pe vorbe.
Despre Măcelariu, pe atunci consilier juridic
în Alba Iulia, Băcilă credea că “l-ar apăsa” din
cauză că în raportul său el ar fi scris adevărul
“despre unii”. În timpul anchetelor Măcelariu i-a reproşat
“că vrea să ajungă mai mare ca episcopul”.
Dintre toţi însă pe Augustin Pop îl
acuză Băcilă cel mai tare. El nu mai prididea să se
mire cum a ajuns acest om fără merite şi fără
scrupule la putere, “acum când trebuie bărbaţi nepărtinitori
între împărat şi popoare”136.
Memoriile sale din anul 1858 au fost îndreptate
mai întâi spre organele locale şi centrale din Transilvania, pentru
ca mai apoi ele să fie trimise exclusiv organelor centrale din Viena.
Nici o măsură, indiferent cât de drastică ar fi fost ea,
nu-l mai putea opri pe Băcilă să petiţioneze. Pe măsură
ce timpul trecea, fără ca rezultatele intervenţiilor sale să
se vadă, critica lui este tot mai caustică, mai profundă,
vizând sistemul politic al statului. Astfel, Băcilă apreciază
că, în condiţiile în care au ajuns la putere foştii duşmani
ai imperiului şi tot felul de străini, justiţia statului
este complet coruptă: “Deaceea nu e judecată pentru că nu
e dreptate ci numai politică. Ei omoară dreptul!”, arăta
el137. Scriind despre presiunile ce
s-au făcut asupra lui pentru a trece la catolicism, Băcilă
remarca că “naţiunile nu trebuie să-şi renege
religia” pentru a obţine drepturi. Considerând că între românii
greco-catolici şi ortodocşi nu sunt “pereţi tari”, el
cerea drepturi pentru întregul popor român, inclusiv puterea politică.
În sfârşit, Băcilă îşi exprimă părerea că
cei din anturajul împăratului nu ştiu să-l povăţuiască
pe acesta cum să aducă “pacea între popoare”. Demonstrându-şi
spiritul internaţionalist, el exclamă: “Să trăiască
toate naţiile!”.
După alte două călătorii la
Viena (1861), în timpul cărora, ca şi Iancu, evită să
se prezinte la împăratul138,
Băcilă se convinge că a pierdut orice şansă de a-şi
mai recâştiga măcar parohia. De aceea, în ultimele memorii pe
care le înaintează găsim o aspră critică la adresa
curţii imperiale. Astfel, el apreciază că în timpul revoluţiei,
când toate “naţiile vroiau drepturi şi o nouă constituţie”,
împăratul Francisc Iosif I, neluând în seamă promisiunile
predecesorului său Ferdinand, a schimbat toată politica faţă
de naţionalităţile imperiului. Băcilă crede că
dacă s-ar fi dat o nouă constituţie, pe voia popoarelor,
s-ar fi evitat revolta din Transilvania. “Ar fi mulţi credincioşi
împăratului dacă acesta le-ar apăra drepturile în baza
legilor”, afirma el. Într-unul din memorii Băcilă îşi
permite să dea şi o sugestie politică: “Cel mai uşor
drum spre pacea între toate neamurile de pretutindeni este respectarea
drepturilor lor sfinte. Ele ridică sabia numai pentru că sunt
asuprite; dacă li s-ar respecta drepturile nici un strigăt de
revoltă n-ar izbucni”139. Criticând noua orientare
politică a curţii vieneze spre coaliţia cu aristocraţia
maghiară, el arată că aceasta îi consideră pe români
“muşte” şi numai pe unguri “albine”140.
Pierzându-şi încrederea şi orice speranţă
în dreptatea Vienei şi temându-se să nu moară “pătat”,
în primăvara anului 1861 Băcilă cere dreptul de a convoca
într-o adunare obştească pe toţi cei cu care a colaborat
în timpul revoluţiei pentru a discuta cauza sa141. Nu mai vroia deci dreptatea
imperială, ci numai opinia poporului său. Istovit şi
bolnav, deprimat până în adâncul sufletului, înstrăinat până
şi de familia sa, Ioachim Băcilă s-a pierdut în
necunoscut. Nu avem informaţii în legătură cu data, locul
şi împrejurările morţii sale. Suntem siguri însă că
a murit, ca şi Iancu, cu o adâncă deznădejde în suflet.
Viceprefectul de Alba Iulia a avut, într-un fel, soarta prefectului său.
Faptul ne este confirmat de o scrisoare a unuia dintre fiii săi,
trimisă la 22 mai 1888 redacţiei “Tribuna” din Sibiu, cu
scopul de a reabilita memoria tatălui său, în urma unei
calomnii publicate de vechiul său duşman N. Görög (Grecu) din
Alba Iulia. În scrisoare se arată că pe popa Băcilă
l-a ajuns o mare nenorocire, ca urmare a duşmăniei a 5 familii
din oraş. Protestând împotriva calomnierii celui mort, fiul lui Băcilă
arată că “de acel nefericit au rămas 5 fiinţe în
lume care ţin la reputaţia părintelui lor...”142.
Ioachim Băcilă a murit cu teama că
nu va fi reabilitat. El nu a mai avut desigur răgazul să
reflecteze la valenţele poporului din care provenea, la recunoştinţa
sa veşnică faţă de eroii săi vii sau morţi.
În ce ne priveşte, considerăm că am
realizat un început de drum pentru încadrarea binemeritată în
istoria naţională a acestui mare luptător revoluţionar.
Ioan
Pleşa
(reluare
din Anuarul I.I.A. Cluj-Napoca pe 1978)
|
|
