România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Reconsiderarea unui mare patriot si revolutionar pasoptist din Alba Iulia - preotul Ioachim  Băcilă (II)

(continuare din nr. trecut)

     Sfârşitul revoluţiei de la 1848-1849 a adus românilor transilvăneni o cruntă deziluzie. După aproape un an şi jumătate de suferinţe cumplite, de teroare, jaf, distrugeri şi privaţiuni, după ce câteva zeci de mii şi-au pierdut viaţa şi câteva sute de mii întregul avut, toate suportate cu gândul că împăratul va face până la urmă dreptate punând naţiunea română în drepturile sale legitime, a urmat ingratitudinea lipsită de orice umanism a monarhului şi a marii aristocraţii concentrate în jurul său.

     Fără a se mai pune problema de ce s-au ridicat românii la luptă şi de partea cui, ei nu mai sunt consideraţi altfel decât nişte răzvrătiţi. Se pun în aplicare planuri mârşave de compromitere a prefecţilor şi a celorlalţi conducători români, se încearcă stigmatizarea ca jefuitori a poporului român. Pentru a putea acţiona, guvernul central proclamă starea de asediu în Transilvania, dând mână liberă poliţiei şi armatei să acţioneze în mod brutal şi abuziv. În principat se înstaurează absolutismul. La Alba Iulia, începând cu 21 septembrie 1849, intră în funcţiune trei instituţii militaro-civile: districtul şi cercul Alba, precum şi magistratul Alba Iulia, care vor funcţiona până în 1854. După această dată districtul se desfiinţează, fiind înlocuit cu prefectura (Kreisamt), iar cercul cu pretura (Bezirksamt). Sub această formă ele vor funcţiona până spre sfârşitul primăverii anului 1861. În acest aparat îmbâcsit de birocratism sunt angajaţi străini aduşi din toate părţile imperiului care nu cunoşteau limba română şi realităţile locale, fiind simpli executanţi rigizi ai ordinelor superioare. Astfel, românii au fost supuşi vreme îndelungată batjocurii, sfidării şi umilirii.116

     Un număr redus de români au fost admişi în diferite funcţii, aceia în care regimul avea încredere că  îl va sluji cu credinţă. Cu intenţia de învrăjbire s-au împărţit şi decoraţiile, s-au intensificat acţiunile de dezbinare confesională a românilor. În mod inexplicabil atunci, dar nu şi mai târziu, sunt promovaţi în diferite posturi ale aparatului de stat tocmai inamicii din timpul revoluţiei. Este de la sine înţeles cum s-au comportat aceştia faţă de români. Ioachim Băcilă a arătat în mai multe din memoriile sale că foştii duşmani din Alba Iulia ai austriecilor au ocupat după revoluţie funcţii în aparatul administrativ şi juridic, împiedicându-i pe români să-şi câştige drepturile117.

     În faţa acestei situaţii românii încep să protesteze, să se revolte, să petiţioneze. Aceasta dă prilej organelor de stat să înceapă arestările, anchetele şi procesele politice118. În această atmosferă îşi reia ocupaţiile de preot Ioachim Băcilă. Reîntors în parohie el este întâmpinat cu ostilitate de vechii săi duşmani, ofensaţi că în timpul revoluţiei le dăduse ordine şi că i-a acuzat de colaborarea cu inamicul. Răspunzând propriilor convingeri şi apelurilor lui Bărnuţiu, care cerea preoţilor să informeze poporul asupra drepturilor sale, Băcilă sfătuieşte pe românii din Alba Iulia şi din satele de peste Mureş să ţină cu împăratul, dar să-şi pretindă drepturile câştigate prin jertfe grele. Astfel, el intră de la bun început în atenţia noilor organe de stat ca agitator al poporului. Episcopul Şaguna este informat imediat asupra faptului. Decis să conducă biserica ortodoxă din Transilvania după principiile de guvernare ale monarhiei absolutiste şi având grijă să nu-şi strice bunele relaţii statornicite cu aceasta, episcopul ordonă protopopului Raţ din Alba Iulia să-l dojenească pe Băcilă şi să-l sfătuiască să nu mai învrăjbească poporul, ci să semene pace în rândurile sale, altfel va fi luat la “aspră censură”. Băcilă însă continuă activitatea de propagandă, precum şi lupta cu bogătaşii aciuiţi în consiliul parohial care îl pârau necontenit, fapte pentru care este din nou admonestat de episcopie pentru “pretenţiuni necoapte” şi “purtarea sa preoţească nepotrivită”119.

Atunci când Bariţiu, Gavril Munteanu şi alţi fruntaşi români, precum şi “Gazeta Transilvaniei” îndemnau pe foştii combatanţi să-şi publice rapoartele, pentru ca opinia publică să cunoască faptele reale ale românilor, Băcilă ezită, deşi se afla în posesia unor date şi documente de importanţă deosebită privind aportul  românilor în sprijinirea curţii imperiale. În aceste momente de ezitare intervine poporul din satele de peste Mureş aflat sub conducerea sa în 1848-1849. Prin scrisoarea din 19 decembrie 1850, semnată de peste 88 de săteni fruntaşi din 7 sate şi întărită prin notarii comunali, care au menţionat că ea exprimă voinţa întregii populaţii a comunităţilor pe care le administrau, poporul cerea insistent lui Băcilă să raporteze guvernatorului Transilvaniei şi împăratului faptele lor puse în slujba imperiului, “cum au făcut şi alţii care au lucrat pentru Tronul împărătesc”120. Fostul viceprefect se conformează şi după ce întocmeşte un raport detaliat, îl înaintează direct curţii imperiale. La 27 februarie 1851 acesta a fost primit la cancelaria imperială. Acţiunea se dovedea un adevărat act de curaj în condiţiile în care Axente Sever şi alţi conducători şi revoluţionari români fuseseră arestaţi şi anchetaţi, Iancu suspectat şi urmărit, iar pe întregul teritoriu al principatului se operau zilnic arestări pentru simplul motiv că se scriau petiţii către Viena sau se alegeau delegaţii pentru revendicări121.

     Din acest moment va începe însă adevăratul calvar pentru Ioachim Băcilă. Raportul său este trimis prin Aulă la guberniul Transilvaniei care, apreciindu-l ca neîntemeiat, cere relaţii organelor militaro-civile din Alba Iulia în legătură cu activitatea lui Băcilă în cetate122. Din aceasta deducem că, în urma insinuărilor colonelului August, el era bănuit să a complotat pentru înstăpânirea românilor asupra cetăţii. Districtul Alba cere relaţii cercului, magistratului oraşului şi comenduirii cetăţii. Băcilă afirmă în memoriile sale că aici s-au încurcat lucrurile cu raportul său, întrucât i se vor pune în sarcină delicte politice grave, neadevărate, în mod deosebit prin Augustin Pop, ajuns, ca prin minune, protopop greco-catolic şi judecător, prin vechii lui duşmani din consiliul parohial şi prin partida maghiară din timpul revoluţiei123.

     În luna mai 1851 i se cere o declaraţie cu doleanţele sale. Băcilă cere, în primul rând, să i se recunoască oficial meritele câştigate în revoluţie, ca să-l cunoască “Naţia” ca fruntaş al său iar “bălgrădenii” (albaiulienii) că a luptat pentru menţinerea păcii în oraş. Apoi, ca avantaje materiale pentru toate pagubele suferite în timpul revoluţiei, el cerea titularizarea ca protopop în locul lui Raţ, pe care-l considera incapabil, menţinerea vechiului serviciu la spitalul militar (oficierea slujbelor pentru bolnavi) şi domeniul fiscal de la Oarda de jos, constând dintr-o moară de apă.

     Dar soarta lui era pecetluită. În luna septembrie 1851 este anchetat îndelung pentru rechiziţiile de cereale efectuate în timpul revoluţiei, nerecunoscându-i-se nici măcar documentele de împuternicire emise de către Administratura Alba şi comandantul cetăţii. În schimb, i s-au pus în faţă reclamaţii nedrepte, “prin formari politice, civile şi bisericeşti oculte” cum arată el, prin care a fost acuzat de abuzuri şi agitarea poporului împotriva ordinii de stat. De aici şi până la scoaterea lui din serviciu nu mai era decât un pas. Pentru a da acesteia un aspect disciplinar bisericesc se acţionează prin episcopul Şaguna. Acesta, informat probabil prin Dimitrie Moldovan, cu care colabora intim în chestiunile politice şi administrative, se deplasează la 14 octombrie 1851 la Alba Iulia şi, fără să-l mai asculte pe Băcilă, îl licenţiază din serviciu, predând parohia protopopului Raţ124.

     Indiferent de motive, pedeapsa a fost nu numai din cale afară de severă, dar şi inumană, întrucât Băcilă, împreună cu numeroasa sa familie, au rămas practic fără nici un mijloc de existenţă. Şaguna, Moldovan, Augustin Pop şi bogătaşii din consiliul parohial nu şi-au dovedit decât carierismul în acest caz, dar poporul din parohie s-a revoltat în faţa acestor abuzuri şi nedreptăţi. Episcopul cere imediat protopopului să aducă la cunoştinţă poporului rezultatul anchetei sale asupra “vrajbelor dintre preotul Ioachim Băcilă şi cei mai însemnaţi (mai corect bogaţi) poporeni”  şi să-l lămurească de vinovăţia acestuia. Că suspendarea din serviciu a lui Băcilă, cu scopul de a-l scoate din mijlocul maselor pe care le influenţa, a fost dictată de motive politice o demonstrează, pe de o parte, faptul că s-a deplasat la Alba Iulia însuşi Şaguna, deşi problema era prezentată ca o simplă ceartă în consiliul parohial, iar, pe de altă parte, faptul că în anul următor episcopul îi comunică acestuia că este de acord cu reîncadrarea lui în orice parohie vacantă, dar în cea de la Alba Iulia “nici într-un chip”125. Motivele reale ale suspendării vor fi relatate mai târziu în chiar documentele guberniului şi ale autorităţilor locale, în care se arată că între acuzaţiile aduse lui Băcilă au fost “şi cele de ordin politic”, întrucât acesta a desconsiderat ordinele superioare “în privinţă politică”, “a deranjat liniştea publică din Alba Iulia şi nu mai poate funcţiona în biserică”126.

     Băcilă nu era însă omul care să fie înfrânt. Avînd asentimentul maselor, el sfidează toate autorităţile de stat şi ecleziastice, oficiind slujbe în bisericile săteşti şi în casele credincioşilor săi. Duşmanii săi acţionează în continuare şi, în luna septembrie 1852, cu ajutorul organelor de stat, îl scot şi din casa parohială127. Rămânând pe drumuri, acesta, şi, în paralel, poporenii ce i-au rămas credincioşi, încep să înainteze petiţii şi memorii forurilor superioare, de la district până la curtea imperială.

     După ce la 1 iunie 1852 mai multe comune de peste Mureş îi dau lui Băcilă adeverinţe oficiale privind activitatea sa proimperială din timpul revoluţiei, la 22 iulie, cu ocazia vizitei împăratului la Alba Iulia, “un popor greu” (numeros) înmânează acestuia o petiţie pentru repunerea sa în parohie. “Acest bărbat este spre onoare noastră, spre prietenia şi folosul nostru, spre lauda naţiunii, este unul dintre cei mai aleşi... Destituirea lui nu a fost făcută legal... pentru el stăm chezăşie cu toţii”, se arată în petiţie128. La 25 iulie, o delegaţie a poporenilor mai predă o petiţie asemănătoare împăratului, de data aceasta la Sibiu, iar la 26 iulie, în acelaşi loc, Băcilă este primit în audienţă de către suveran. Cu această ocazie i s-au făcut probabil promisiuni, dar după plecarea împăratului el a rămas tot la cheremul organelor centrale şi locale din Transilvania, şocate de îndrăzneala lui. Nimic nu se schimbă în situaţia lui Băcilă. Dimpotrivă, este din nou anchetat, umilit, făcându-i-se oferte de trecere la religia catolică pentru a i se lua în considerare cererile129.

     Revoltate, zece comunităţi săteşti se adresează la 6 august 1853 Gazetei Transilvaniei, cerând insistent să se facă publică situaţia acestui demn luptător pentru cauza naţională. “Măcar a lucra pentru Înaltul Tron Împărătesc austriac sub toată revoluţiunea, cum a făcut acel bărbat brav, a fi întru ajutor la 2 împăraţi, nu sunt fapte de a se pune ad acta la uitare şi a nu se recunoaşte pre cum şi noi dorim a le citi prin foile publice”, se arăta în scrisoarea către redacţie130. Bineînţeles că cenzura nu a permis publicarea scrisorii. Intervenţii în favoarea fostului viceprefect au făcut şi locuitorii din Alba Iulia. Aceştia au fost ameninţaţi însă de Şaguna că vor fi aspru pedepsiţi dacă vor mai îndrăzni să “supere locurile înalte cu petiţii”131.

     Băcilă se decide să plece la Viena pentru a interveni la forurile centrale ale imperiului, dar i se refuză eliberarea paşaportului. Este luat de mai multe ori la cercetări şi silit să semneze angajamente că nu mai întocmeşte petiţii132. Un timp Băcilă se conformează dar, la 1 ianuarie 1857, comunităţile care l-au îndemnat să-şi înainteze raportul revin şi îl împuternicesc în scris să-şi caute drepturile, prezentându-se până la împărat. Ca urmare, la 1 iunie 1857, el se prezintă în audienţă la principele Albrecht în Viena, care îl sfătuieşte să se adreseze direct împăratului. Deşi mai rămâne două zile în capitala imperiului, Băcilă nu poate să ajungă la suveran, întrucât acesta era plecat din localitate, astfel că se reîntoarce acasă fără rezultat.

     La 8 decembrie 1857 locuitorii comunelor de peste Mureş îl stimulează din nou pe Băcilă să-şi ceară drepturile. După două zile este însă arestat şi anchetat de către judecătoria locală. La 24 decembrie este iarăşi arestat pentru trei zile şi ameninţat cu pedepse grele dacă va mai scrie forurilor superioare. Este semnificativ că aceste persecuţii au avut loc şi vor continua după ce împăratul emisese, la 9 iulie 1857, marele decret de amnistiere politică a revoluţionarilor de la 1848-1849.

     Dintre intervenţiile poporului în favoarea lui Băcilă mai amintim: memoriul din 26 mai 1858 al locuitorilor din Alba Iulia către guvernatorul Transilvaniei Schwarzenberg şi două noi reveniri stimulatoare, din 5 iunie şi 8 decembrie 1858, ale locuitorilor comunelor de peste Mureş133.

     Deziluzia fostului viceprefect este şi mai adâncă atunci când află că Axente Sever a fost judecat, găsit nevinovat, iar pentru meritele sale împăratul i-a acordat, la 2 februarie 1858, o gratificaţie anuală de 600 florini.

     Hăituit, batjocorit, sărăcit, la cei 51 de ani ai săi Băcilă se considera deja bătrân. Grijile pentru copii săi, a căror existenţă depindea de darurile rudelor, prietenilor şi ale poporenilor ce i-au rămas credincioşi, îl macină treptat. Era încă una dintre victimele “bolii Iancului”134. Cu ultimele resurse fizice, morale şi, mai ales, financiare, Băcilă începe o campanie necruţătoare de petiţionare (cca 160 de memorii şi petiţii).

     Dintre cele 30 de memorii pe care le-am depistat şi care cuprind perioada 23 aprilie 1858 - 20 martie 1861, 11 au fost adresate Ministerului Justiţiei, 8 au avut o adresă colectivă (Ministerului Justiţiei, de Finanţe, Aulei, Casei de Austria şi “tuturor care vreau să mă ajute”), 4 erau adresate guberniului Transilvaniei, 3 prefecturii (Kreisamt) Alba şi câte 2 principelui Albrecht şi Ministerului de Finanţe. La memorii s-au anexat, ca acte probatorii, documente din timpul revoluţiei în original sau în copii autentificate, precum şi declaraţii, adeverinţe, cereri ale comunităţilor, din perioada de după revoluţie (1850-1858). Aproape toate memoriile au o trăsătură comună, în sensul că relatează întreaga activitatea a lui Băcilă şi a românilor conduşi de el din anii 1848-1849, precum şi intervenţiile lor pentru câştigarea drepturilor ce li se cuveneau. Ele au însă un specific, fiecare în parte scoţând la lumină date şi fapte noi. Fostul viceprefect îşi repeta de fiecare dată povestea pentru faptul că, neprimind răspuns la memoriile sale, bănuia că acestea nu ajung la destinaţie, fiind ascunse, rătăcite sau chiar distruse de către răuvoitorii săi. Pentru a-i deruta pe aceşti presupuşi răuvoitori el îşi expedia memoriile din localităţi diferite, cerând întotdeauna “retour recipisse”. În afară de Alba Iulia, dintre aceste localităţi am putut stabili Sebeşul, Deva, Dobra, Clujul, Aiudul, Aradul, Teiuşul, Budapesta şi Viena, ceea ce înseamnă că Băcilă se deplasa foarte des, uneori la mari distanţe. Din aceste motive mulţi, îndeosebi diverşi funcţionari de stat cu care venea în contact, îl considerau un maniac, un nebun. Analiza atentă a conţinutului memoriilor sale ne demonstrează însă că nu avem deloc de-a face cu un bătrân ramolit şi ranchiunos, ci cu o minte profundă care analiza bine totul, care intuia bine totul.

     Este interesant faptul că Băcilă nu cere sprijinul lui Axente Sever, deşi acesta se afla la Alba Iulia, şi nici al altor foşti colaboratori. Îi considera pe toţi nişte căpătuiţi, cu excepţia lui Iancu. De aceea el se încăpăţânează să ducă singur lupta, sperând că insistenţa sa va sparge crusta de nepăsare şi va scoate adevărul la lumină. Ca martor nu mai invoacă decât poporul, singurul în care mai avea încredere. Băcilă era conştient că duşmanul său principal era “politicul”. Ştiindu-se nevinovat, el nu cerea altceva decât să fie judecat oficial, în instanţă, pentru a se stabili adevărul; pretindea să înceteze “tertipurile politice”, iar acuzatorii săi să iasă la lumină. Adevărul nu va putea ieşi la lumină, afirma Băcilă, atât timp cât “pâraşii mei sunt şi judecătorii mei”. Comparându-se, ca atitudine politică cu Iancu şi Axente, care au fost adepţii cuceririi libertăţii pe calea armelor, el demonstrează că a luptat permanent pentru menţinerea păcii între naţionalităţi. Băcilă sesizează că după revoluţie uni au primit titluri, decoraţii şi funcţii, dar consideră că nu toţi le-au meritat, în timp ce mulţi dintre cei ce au luptat cu abnegaţie au rămas necunoscuţi, sau în cea mai neagră mizerie. El vede corupţia peste tot. Căutând să se dumirească cine l-ar fi putut pârî, Băcilă supune unei aspre critici pe Şaguna, Măcelariu, Augustin Pop şi pe alţii. Lui Şaguna, spre exemplu, îi contestă dreptul la titlul de baron, întrucât în timpurile cele mai grele “el şi consistoriul petreceau la Viena”. Deşi episcop el şi-a permis să “încalce legile lui Dumnezeu şi ale naturii”, motiv pentru care Băcilă, şi el preot, se întreabă: “oare este Dumnezeu?”135. Comparându-se cu Şaguna, Băcilă se considera mai în drept de a fi înnobilat şi decorat ca acesta, întrucât el se baza pe fapte şi nu pe vorbe.

     Despre Măcelariu, pe atunci consilier juridic în Alba Iulia, Băcilă credea că “l-ar apăsa” din cauză că în raportul său el ar fi scris adevărul “despre unii”. În timpul anchetelor Măcelariu i-a reproşat “că vrea să ajungă mai mare ca episcopul”.

     Dintre toţi însă pe Augustin Pop îl acuză Băcilă cel mai tare. El nu mai prididea să se mire cum a ajuns acest om fără merite şi fără scrupule la putere, “acum când trebuie bărbaţi nepărtinitori între împărat şi popoare”136.

     Memoriile sale din anul 1858 au fost îndreptate mai întâi spre organele locale şi centrale din Transilvania, pentru ca mai apoi ele să fie trimise exclusiv organelor centrale din Viena. Nici o măsură, indiferent cât de drastică ar fi fost ea, nu-l mai putea opri pe Băcilă să petiţioneze. Pe măsură ce timpul trecea, fără ca rezultatele intervenţiilor sale să se vadă, critica lui este tot mai caustică, mai profundă, vizând sistemul politic al statului. Astfel, Băcilă apreciază că, în condiţiile în care au ajuns la putere foştii duşmani ai imperiului şi tot felul de străini, justiţia statului este complet coruptă: “Deaceea nu e judecată pentru că nu e dreptate ci numai politică. Ei omoară dreptul!”, arăta el137. Scriind despre presiunile ce s-au făcut asupra lui pentru a trece la catolicism, Băcilă remarca că “naţiunile nu trebuie să-şi renege religia” pentru a obţine drepturi. Considerând că între românii greco-catolici şi ortodocşi nu sunt “pereţi tari”, el cerea drepturi pentru întregul popor român, inclusiv puterea politică. În sfârşit, Băcilă îşi exprimă părerea că cei din anturajul împăratului nu ştiu să-l povăţuiască pe acesta cum să aducă “pacea între popoare”. Demonstrându-şi spiritul internaţionalist, el exclamă: “Să trăiască toate naţiile!”.

     După alte două călătorii la Viena (1861), în timpul cărora, ca şi Iancu, evită să se prezinte la împăratul138, Băcilă se convinge că a pierdut orice şansă de a-şi mai recâştiga măcar parohia. De aceea, în ultimele memorii pe care le înaintează găsim o aspră critică la adresa curţii imperiale. Astfel, el apreciază că în timpul revoluţiei, când toate “naţiile vroiau drepturi şi o nouă constituţie”, împăratul Francisc Iosif I, neluând în seamă promisiunile predecesorului său Ferdinand, a schimbat toată politica faţă de naţionalităţile imperiului. Băcilă crede că dacă s-ar fi dat o nouă constituţie, pe voia popoarelor, s-ar fi evitat revolta din Transilvania. “Ar fi mulţi credincioşi împăratului dacă acesta le-ar apăra drepturile în baza legilor”, afirma el. Într-unul din memorii Băcilă îşi permite să dea şi o sugestie politică: “Cel mai uşor drum spre pacea între toate neamurile de pretutindeni este respectarea drepturilor lor sfinte. Ele ridică sabia numai pentru că sunt asuprite; dacă li s-ar respecta drepturile nici un strigăt de revoltă n-ar izbucni”139. Criticând noua orientare politică a curţii vieneze spre coaliţia cu aristocraţia maghiară, el arată că aceasta îi consideră pe români “muşte” şi numai pe unguri “albine”140.

     Pierzându-şi încrederea şi orice speranţă în dreptatea Vienei şi temându-se să nu moară “pătat”, în primăvara anului 1861 Băcilă cere dreptul de a convoca într-o adunare obştească pe toţi cei cu care a colaborat în timpul revoluţiei pentru a discuta cauza sa141. Nu mai vroia deci dreptatea imperială, ci numai opinia poporului său. Istovit şi bolnav, deprimat până în adâncul sufletului, înstrăinat până şi de familia sa, Ioachim Băcilă s-a pierdut în necunoscut. Nu avem informaţii în legătură cu data, locul şi împrejurările morţii sale. Suntem siguri însă că a murit, ca şi Iancu, cu o adâncă deznădejde în suflet. Viceprefectul de Alba Iulia a avut, într-un fel, soarta prefectului său. Faptul ne este confirmat de o scrisoare a unuia dintre fiii săi, trimisă la 22 mai 1888 redacţiei “Tribuna” din Sibiu, cu scopul de a reabilita memoria tatălui său, în urma unei calomnii publicate de vechiul său duşman N. Görög (Grecu) din Alba Iulia. În scrisoare se arată că pe popa Băcilă l-a ajuns o mare nenorocire, ca urmare a duşmăniei a 5 familii din oraş. Protestând împotriva calomnierii celui mort, fiul lui Băcilă arată că “de acel nefericit au rămas 5 fiinţe în lume care ţin la reputaţia părintelui lor...”142.

     Ioachim Băcilă a murit cu teama că nu va fi reabilitat. El nu a mai avut desigur răgazul să reflecteze la valenţele poporului din care provenea, la recunoştinţa sa veşnică faţă de eroii săi vii sau morţi.

     În ce ne priveşte, considerăm că am realizat un început de drum pentru încadrarea binemeritată în istoria naţională a acestui mare luptător revoluţionar.

Ioan Pleşa

(reluare din Anuarul I.I.A. Cluj-Napoca pe 1978)