România este patria noastrã şi a tuturor românilor.

Barbu Ştefãnescu Delavrancea

Simion Prodan Probu

Vice-Prefectul lui Avram Iancu*

     În cadrul revoluţiei de la 1848, zguduire socială şi manifestare fără precedent a conştiinţei naţionale în viaţa poporului nostru din cele trei provincii locuite de români, revoluţia din Transilvania are un caracter propriu, nu numai prin specificul revendicărilor naţionale ci şi prin diagrama ei de durată şi intensitate. În ceea ce priveşte însăşi acţiunile revoluţionare din Transilvania, se ştie că ele s-au desfăşurat în bună parte pe aria teritorială a fostului comitat feudal Alba Inferioară, spre care convergeau arterele de comunicaţii ale provinciei, care vehiculau “sarea cea căutată, aurul începător al răului şi vinul sfânt al lui Dionysos”1, produse de ţarini mănoase, de încruntaţii munţi ca şi de însoritele podgorii de la poalele Apusenilor. Aceste abundente şi variate daruri, cu care această enclavă din inima Transilvaniei a fost dotată de la natură, nu erau însă stăpînite şi exploatate pentru îndestularea celor aproape 200.000 de ţărani şi mineri iobăgiţi, români în covârşitoarea majoritate, ci de o pletoră de feudali privilegiaţi care număra circa 800 proprietari, înstăpâniţi de secole cu peste 100 de domenii cu întindere de la 400 de iugăre de pământ în sus, de 200 de stăpâni cu moşii de peste 80 de iugăre, şi 500 de alţii din aceeaşi categorie socială, sub această cotă funciară2. Aceste domenii şi curii feudale, împreună cu cele 2 episcopii de la Alba Iulia şi Aiud, care aveau şi ele în proprietate zeci de sate, au restrâns până la minimum sforile de pământ ale sesiilor iobăgeşti, astfel că legea urbarială votată de dieta din Cluj în anul 1846-1847, a împins iobăgimea la marginile ultimei disperări, storcând din partea acesteia avertizarea adresată domnilor de pământ: “să nu ne luaţi nici un palmac de pământ din cât am lucrat noi până acum ... să nu ne jefuiţi că nu va fi bine de voi şi de noi”2a.

     Din pământurile, podgoriile, aurul şi sarea acestor meleaguri iobagul şi minerul nu se alegeau decât cu obidă, sărăcie, bastonade şi atâtea alte servituţi şi umiliri. Nu e de mirare că în subsolul sufletesc al oprimaţilor şi dezmoşteniţilor soartei nemulţumirile s-au depozitat şi stratificat din generaţie în generaţie ca o lavă vulcanică, permanent îngroşată de sudoare şi sânge. Agravate progresiv, aceste sarcini feudale impuse de o clasă îmbibată de orgoliu, dar şi de miopie politică tradiţională, au creat potenţe de răzvrătire şi de periodice izbucniri violente, cum au fost de pildă răscoalele majore conduse de Sofronie şi Horea, care au semănat panică dar şi represiuni sîngeroase din partea clasei feudale, care aplica cu regularitate reţeta unică a reprimării violente, practicată în toate cazurile de împotrivire a corpului social. Aşa s-a întâmplat şi în anul 1837, când refuzul unor sate din Munţii Apuseni de a împlini supracorvezile impuse a fost sancţionat prin forţa brutală a unei expediţii brahiale, care a stors zeci de mii de florini gloabă şi a schilodit în bătăi sau a trimis în temniţe pe ţăranii fruntaşi ai rezistenţei. La fel s-a procedat, dar cu mai multă şiretenie diplomatică, 10 ani mai târziu, prin ridicarea şi sechestrarea Ecaterinei Varga3, caz pilduitor al disperaţiei la care ajunseseră bărbaţii din munţi, care îşi ancoraseră himericele lor nădejdi de mai bine într-o femeie, onorată cu titulatura “Doamna noastră”.

     Pretutindeni în Transilvania feudală - şi cu mai multă pregnanţă pe întinsul comitat al Albei, starea claselor de jos era atât de precară încât, aşa cum remarcă George Bariţiu: “la noi era să vină revoluţia şi fără revoluţia din Paris” - pentru că “guvernul şi majoritatea parlamentului lucrau ca orbiţi de Dumnezeu”4.

     În comitatul Albei, concomitent cu tensiunea paroxistică din substratul societăţii feudale, contradicţii la fel de ireconciliabile se manifestau în suprastructura ei, generate de ideologia centrelor culturale şi naţionale de la Blaj şi Aiud, de unde emanau comandamente adoptate şi dincolo de graniţele comitatului. Astfel, când dieta feudală din 31 ianuarie 1842 de la Cluj a votat legea introducerii obligatorie a limbii maghiare în administraţie, şcoli şi biserică, sesizându-i gravitatea pentru cultura şi fiinţa noastră naţională în plină redeşteptare, reacţia Blajului a fost promptă şi categorică5. Însuşi filo-maghiarul episcop Lemeni şi-a dat seama “că numai limba ne-a mai rămas şi dacă şi aceasta ne-ar putea lipsi, rămâneam morţi”6. Această politică, formulată în dieta din 1847 şi în primele luni ale anului 1848 a devenit un credo al liberalismului feudal maghiar din Ungaria şi Transilvania, unde, aşa cum remarca Karl Marx, “Kossuth propune deschis ca limba maghiară să fie introdusă în şcolile primare ale slavilor şi românilor, să se înlăture orice altă limbă şi chiar preoţii să fie siliţi să slujească în ungureşte”7, cu tot avertismentul dat de Szécsenyi, care profetiza “că (această lege, n.n.) va duce poporul maghiar într-un  impas, că nici Dumnezeu însuşi nu va mai putea să-l salveze”8. Străduinţele, impulsionate de această tendinţă, izvorâte nu numai din imperialism-naţional cultural ci şi din temerea feudalilor, că numai prin aceast mijloc îşi vor putea apăra privilegiile şi dominaţia politică, le ilustrează cuvintele guvernatorului Gh. Banffy, care, vizitând şcolile Blajului, s-a speriat de numărul celor 200 de elevi care frecventau gimnaziul şi a întrebat pe episcop ce are să se facă cu atâţia indivizi trecuţi prin şcoală, care pot deveni periculoşi pentru ţară9. Îngrijorarea guvernatorului, din punctul său de vedere şi al intereselor pe care le reprezenta era oarecum justificată, deoarece în cadrul general al luptei pentru apărarea limbii şi culturii naţionale care se manifesta viguros în acele decenii10, dascălii Blajului, un Timotei Cipariu sau Simion Bărnuţiu, împărtăşeau elevilor nu numai ştiinţă de carte, ci propovăduiau de la catedră ideile înaintate ale liberalismului european, insuflând tinerei generaţii studioase “credinţă nouă în destinele neamului”11. La rândul său, Aiudul, cu instituţiile sale biseculare, cu oamenii săi politici, între care se remarcau un Szász Károly şi Dionisie Kemény, era considerat ca o mică Romă a calvinismului, în care gestau ideile patriotismului maghiar11a.

     În acest climat social şi politic, din care se conturau tot mai sesizabil simptomele unei apropiate furtuni revoluţionare, apare pe scena evenimentelor de la 1848-1849, figura lui Simion Prodan Probu, una din personalităţile cele mai controversate în deceniile de după revoluţie, dar azi aproape cu totul dată uitării de istoriografia noastră, în paginile căreia apare cu totul sporadic, deşi el a îndeplinit un rol fruntaş în perioada revoluţiei, rol pe care l-a ispăşit cu ani de grea temniţă.

     Datele biografice ale lui Prodan sunt puţine şi lacunar cunoscute. Este originar din satul Cara, comitatul Cojocnei, născut probabil în anul 1815, din părinţi a căror stare materială şi socială conchidem că a fost ceva mai bună, de vreme ce ei i-au putut asigura o şcolarizare corespunzătoare în Cluj şi pe urmă la Sibiu, unde în jurul anului 1840 a obţinut investitura de preot şi a fost numit duhovnic în comuna Măgina din apropierea Aiudului. Din unele acte ce se păstrează în arhiva mitropoliei din Sibiu, ca şi din spusele unor contemporani rezultă că Prodan ducea o viaţă materială strâmtorată în acel sărac sat de sub munte. “În general, scrie preotul aiudean Szilágyi Farkas, unul din istoriografii unguri care s-a ocupat mai de aproape de persoana lui Prodan12 în Aiud şi în jur era bătător la ochi că un om aşa de instruit şi capabil cum era el, se chinuia într-o parohie aşa de săracă”. Portretizându-i înfăţişarea fizică şi profilul spiritual, acelaşi Szilágyi îl descrie pe Prodan ca pe un “tânăr înalt şi robust, cu faţa brună acoperită de barbă şi mustaţă bogată date spre încărunţire, persoană remarcabilă ca pregătire intelectuală şi prestanţă socială, însuşiri care îl distingeau între ceilalţi preoţi din regiune”.

     Până la izbucnirea revoluţiei, care l-a proiectat şi pe el, ca pe mulţi alţii din generaţia sa, în tumultul evenimentelor, câtva timp Prodan rămâne totuşi un anonim. Dar, după adunările de la 3/15 mai şi din septembrie 1848 de la Blaj, la care a participat, datorită unor împrejurări pe care nu ni le  putem explica îndeajuns, Prodan se impune, surprinzător, atenţiei Comitetului Naţional Român de la Sibiu, care îi încredinţează organizarea gărzilor naţionale din regiunea Sibiu. Acest fapt ne este cunoscut dintr-o scrisoare în limba maghiară, datată din Sibiu la 29 septembrie 1848, adresată de Prodan unui amic cu numele Ioan, pe care îl informează ca a înglobat în prefectura sa localitatea Ocna Sibiului şi îl îndrumă să trimită acolo tribuni (la Sîngătin) pentru organizarea gărzii naţionale, alminteri - scrie el - “voi face eu acest lucru”13. Ulterior, la o dată pe care nu o putem preciza, mandatul său în părţile Sibiului a încetat, fiindu-i încredinţată prefectura din tractul Aiudului”, aşa cum rezultă din corespondenţa lui viitoare pe care i-o adresează comitetul. Singurul lucru cert rămâne doar atât, că de la primele începuturi ale organizării revoluţionare a poporului român, Prodan s-a bucurat de încrederea Comitetului Naţional, care îl aprecia ca o persoană de suprafaţă şi de mare încredere. În noua calitate care i s-a acordat. Prodan a fost chemat să organizeze şi să instruiască gloatele de ţărani chemate la luptă prin cunoscutele proclamaţii ale generalului Puchner şi Comitetului naţional, lansate către români în zilele de 17-18 octombrie 184814. Primele activităţi ale lui Prodan în jurul Aiudului le cunoaştem dintr-o scrisoare către Axente Sever, pe care îl informează că “în 8 octombrie (probabil stil vechi, n.n.) mă aflam în câmpul Măginei, unde având 6.000 oameni adunaţi, exercitam şi organizam poporul:”15. În aceeaşi scrisoare Prodan mai informează pe interlocutorul său că a solicitat de la comitet să i se repartizeze ceva “miliţie regulată şi tunuri, căci - zice el - Aiudul stă tare fiind, pot zice, toate puterile maghiarilor aici concentrate” şi de aceea îi cere lui Axente, ca atunci când împreună cu Iancu şi Buteanu el, adică Prodan, va întreprinde o acţiune convergentă, să alerge şi acesta la cea dintâi chemare “în coasta Mureşului”.

     Până la declanşarea acestei acţiuni de dezarmare a Aiudului, pe care o proiecta Prodan, dar care se va produce abia la începutul lunii noiembrie, el adresează aiudenilor două lungi apeluri, din conţinutul cărora se desprinde clar concepţia şi orizonturile lui, surprinzător de largi şi generoase în problemele vremii în general şi în cazul de stringentă actualitate cu care era confruntat vis a vis de Aiud. Astfel, în primul său apel, care nu poartă dată, Prodan stăruie asupra necesităţii unei paşnice convieţuiri între români şi unguri pe bază de încredere reciprocă în scopul de a evita războiul civil şi îşi exprimă nedumerirea pentru faptul care i s-a adus la cunoştinţă, că aiudenii, i-au hotărât suprimarea fără să-i poată reproşa vreo vinovăţie. Oricum, Prodan îi încredinţează pe aiudeni, că pentru naţiunea sa el este gata în orice moment să-şi sacrifice viaţa16. Neprimind răspuns la această primă scrisoare, la 17/19 octombrie 1848 Prodan revine cu un al doilea mesaj paşnic, conceput de data aceasta în termeni mai energici, întrebând pe aiudeni pentru care motiv se înarmează ei împotriva românilor, când este lucru ştiut că românii - scrie el textual - “nu au dat până acum nici o palmă”, deşi, din partea adversă s-au comis împotriva lor nedreptăţi şi s-a vărsat sânge românesc. “Să se ştie însă, zice Prodan în continuare, că poporul este înfuriat şi greu de ţinut în frâu, că nu mai este dispus să aştepte cu braţele încrucişate ca să fie ridicat în furci şi din nou înrobit, că preferă moartea pe câmpul de luptă mai ales acum, când el are numeroşi conducători, nu ca pe vremea lui Horea”. Citând din versul lui Petröfi, că prin împăcare se va evita moartea. Prodan sfătuieşte pe interlocutorii săi să respecte lozincile de egalitate şi frăţie proclamate de revoluţie, încetând să mai comită execuţii, omoruri şi alte violenţe împotriva poporului român. A sosit timpul, declară el, că acei care nu servesc interesele obştei să fie înlăturaţi de la putere, acum fiind momentul unei reconcilieri cu poporul român care “nu doreşte sîngele nimănui, nici nu vrea să se poarte tătărăşte, deşi i-ar veni destul de uşor să facă acest lucru”17.

     Sesizându-se de acest al doilea apel a lui Prodan, magistratul oraşului Aiud trimite la Măgina o delegaţie condusă de căpitanul pensionar Podhajesky, sfătuind pe Prodan să recunoască uniunea Ardealului decretată de dieta de la 29 mai din Cluj, şi să se solidarizeze cu cauza maghiară - propunere pe care el o respinge categoric. Aceeaşi femitate o arată şi cu prilejul celui de-al doilea demers al aiudenilor, care de astă dată avea caracter ultimativ, semnat de căpitanul Novac, unul din conducătorii militari ai gărzilor concentrate în oraş18. La această somaţie Prodan n-a mai avut răgaz să răspundă, deoarece în ziua de 22 octombrie 1848 garda naţională din Aiud a atacat şi împrăştiat lagărul său de la  Măgina. Istoriografia maghiară descrie cu lux de amănunte această expediţie19, în schimb Prodan într-o scrisoare către Comitetul naţional o menţionează în termeni mult mai laconici, spunând: “Ungurii din Aiud au năvălit de trei laturi pe poporul meu şi după un puţin atac cu ei am fost silit a retira. Eu, batăr că am avut 400 de puşcaşi, însă nu am avut muniţie, nici încărcătură şi aşa lesne ni-au putut împrăştia. Nu-i altă cale dară - continuă el - decât că cu Ianc şi Buteanu înţelegându-ne să putem porni cu puteri împreunate spre smerirea aiudenilor”20.

     Scrisoarea lui Prodan fiind datată din Abrud arată, că după împrăştierea lagărului său el s-a refugiat la Iancu, astfel că este problematic dacă a fost prezent şi la cea de-a doua expediţie întreprinsă de aiudeni, la 30 octombrie 1848, împotriva satelor din jurul Măginei, pe care le-au jefuit şi incendiat, deoarece au refuzat să furnizeze alimente oraşului21. Această acţiune a gărzii feudale din Aiud încheia un şir de atacuri preventive, soldate cu deplin succes, întreprinse contra taberelor ţărăneşti de la Noşlac (24 octombrie) şi Ciumbrud - Sîncrai (25 octombrie)22 aglomerări puţin organizate şi foarte slab dotate, care li se părea că ameninţau securitate oraşului. Referitor la aceste întreprinderi agresive ale gărzilor din Aiud, în scrisoarea-raport mai sus menţionată. Prodan informează Comitetul naţional, că “multe sate s-au aprins, oamenii s-au gonit din sate cu toţi pruncii şi averile” ... Dar, după tentativa eşuată din 28 octombrie a gărzilor din Aiud de a pune pe fugă tabăra ţărănească de la Cricău23, deşi Aiudul era fortificat cu şanţuri şi dispunea de o putere militară care lui Prodan i se părea “grozavă”, datorită situaţiei militare din nordul Ardealului, favorabilă austriecilor şi pregătirilor care se făceau la Alba Iulia, în jurul căreia Avram Iancu strânsese o puternică concentrare de oaste ţărănească de circa 20.000 glotaşi, la începutul lunii noiembrie el se găsea izolat din toate părţile, dar în acelaşi timp şi lipsit de apărare, deoarece în ziua de 8 noiembrie în urma ordinului dat de comandamentul militar şi comisariatul politic revoluţionar din Cluj, gărzile sale înarmate au părăsit oraşul. Ajuns pe neaşteptate în acest grav impas, având pe conştiinţă agresiunile mai sus menţionate, săvârşite împotriva populaţiei rurale, Aiudul a fost totuşi salvat de nobila ţinută a lui Avram Iancu24, a cărui umanitate şi cavalerism sunt unanim recunoscute atât de istoriografia care s-a ocupat de acest caz, cît şi de căpitanul Gratze25, care îl seconda la conducerea operaţiunii ce avea misiunea ca după dezarmarea gărzilor feudale de la Aiud, Vinţu de Sus şi Turda, să facă joncţiunea cu oastea imperială care opera în nord-vestul Transilvaniei. După capitularea Aiudului, care, aşa cum dorea şi aspira Prodan, a fost “smerit” fără violenţă sau vărsări de sânge, în dispozitivul oastei ţărăneşti care se îndrepta spre Turda, lui Prodan i s-a dat conducerea flancului stâng, având ca obiectiv principal dezarmarea gărzilor de la Sângeorz şi Trascău,  misiune pe care el a şi dus-o la bun sfârşit, fără violentarea populaţiei din cele două localităţi.

     După dizolvarea oastei ţărăneşti, Prodan s-a stabilit din nou la Măgina, având ca mandat, de astă dată din partea lui Iancu, să vegheze asupra oraşului Aiud şi a siguranţei defileelor din munţi26. Însărcinat cu aceste atribuţii clar definite, Prodan se străduieşte din răsputeri să readucă la normal viaţa din satele circumscripţiei ce i-a fost încredinţată, sarcină foarte grea, deoarece el este confruntat cu multiple greutăţi din care unele aproape insolubile, neavând la îndemână alt mijloc de convingere decât persuasiunea şi prestigiul său personal. Or, aşa cum apreciază şi Bariţiu “după ce s-a încins războiul civil... cu toată furia, cu măsuri lipsite de eficacitate, cu fraze şi promisiuni rănile războiului civil nu puteau fi vindecate”27. Cu toate că nu dispunea de colaboratori de nădejde şi nici de asistenţă înarmată, Prodan a izbutit totuşi, în bună parte, să facă faţă situaţiei adânc tulburate şi simultan cu aprovizionarea populaţiei din satele sinistrate, el a împiedicat să se producă “jafuri, prădări sau alte fapte crudale şi barbare” - aşa cum îi recomanda textual şi Comitetul naţional din Sibiu28.

     Dar, începând cu luna decembrie 1848, prin contraofensiva dirijată de Bem, care a izgonit armata austriacă din nordul Ardealului, străduinţele depuse de Prodan de împăciuire a conflictului social care mocnea nerăbdător în populaţia satelor împotriva Aiudului, au fost aşa zicând paralizate de apropierea armatei revoluţionare maghiare. Datorită faptului, că unitatea de la Turda comandată de colonelul Csetz şi-a oprit înaintarea, iar pe de altă parte colonelul Losneau postat la Mihalţ nu era nici el  dispus să-şi părăsească poziţiile, Aiudul a devenit un teritoriu al nimănui, situat între două fronturi şi înconjurat de o populaţie dornică de a răzbuna asupra lui. În această situaţie, care putea deveni tragică dintr-un moment în altul, Prodan a rămas singurul mentor al oraşului, arătându-se - după cum recunoaşte şi istoriografia maghiară29 - mai interesat de salvarea oraşului decât comandanţii cetăţii de la Alba Iulia, care i-ar fi putut întinde oraşului o mână de salvare. Strângând în jurul său o mână de  glotaşi, organizând patrule cetăţeneşti pentru asigurarea ordinii în oraş, improvizând baricade de apărare la bariere şi pe străzile principale, Prodan se afla zilnic în mijlocul populaţiei, tot mai alarmată de versiunea care se colporta, după care comandantul cetăţii de la Alba Iulia ar fi hotărât devastarea oraşului pentru motive de ordin strategic30. Cât de sincere au fost intenţiile lui Prodan în acele zile critice de a salva Aiudul, o demonstrează şi autorizarea dată unei delegaţii de aiudeni de a solicita de la colonelul Csetz trimiterea unui detaşament militar pentru apărarea oraşului, cerere respinsă de acesta, cu consensul comisarului Beöthy. Dacă mai adăugăm la acest complex de împrejurări potrivnice faptul, că din teritoriile ocupate de armata maghiară se revărsau continuu spre Aiud cete de ţărani bejenari forţaţi să-şi părăsească căminele şi că, pe de altă parte în situaţia militară ce s-a creat comandamentul austriac a încercat să recurgă din nou la concursul maselor chemându-le sub arme - avem aproape toate elementele care explică şi pun în lumină deplină cauzele obiective care au determinat dezastrul Aiudului în zilele de 8-9 ianuarie 1849, cînd singurul care a încercat efectiv să-l salveze a fost Prodan, care împreună cu garda lui de 150 de persoane s-au opus cu focuri de arme trase asupra mulţimii care a invadat oraşul din toate părţile31.

     Majoritatea istoriografilor din perioada dualismului, pentru motive uşor de înţeles s-au ferit să atribuie răspunderea dezastrului autorităţilor militare austriece, aruncând pe umerii lui Prodan şi Axente întreaga răspundere. Cu puţine excepţii şi câteva opinii izolate, care recomandau o triere nepărtinitoare a ştirilor tendenţioase provenite de la particulari interesaţi sau rău informaţi, aceasta explică atitudinea luată faţă de Prodan32.

     Neavând mijloace suficiente se a se opune dezlănţuirii furiei maselor populare formate din români şi maghiari, deopotrivă, fenomen frecvent în istoria tuturor revoluţiilor din perioada dominaţiei feudale, Prodan a părăsit temporar nefericitul oraş, mutându-şi sediul undeva pe valea Geoagiului, de unde însă revine din când în când pentru a supraveghea înhumarea morţilor şi a potoli starea de spirit din lumea satelor, înfricoşate dar şi exacerbate de cele ce se petreceau în zona învecinată din jurul Ocnei Mureş - localitate devenită reşedinţă temporară a administraţiei maghiare revenite - de activitatea curţilor marţiale, care trimiteau la moarte cu sutele pe ţăranii satelor, făcând şi incursiuni prădalnice în direcţia Aiudului33.

     În vreme ce, din aceste pricini, regiunea Aiudului cădea tot mai mult în stare de anarhie, comandantul cetăţii Alba Iulia, fără să mişte măcar un deget, cuprins de un subit acces ipocrit umanitarist, în zilele de 7 şi 9 februarie 1849, adresează lui Prodan aspre şi nemeritate mustrări şi acuze34, făcându-se a uita că la începutul războiului civil comandantul din Sibiu, generalul Puchner a fost acela care îndemna landsturmul “să răspândească groaza asupra inamicului”35 în localităţile pe unde trecea. Când Prodan cere de la colonelul August, noul comandant al cetăţii, măcar un pluton de armată regulată pentru restabilirea ordinii, cererea lui, sprijinită şi de administratorii Poruţiu şi Fink36, este respinsă pe motivul că Prodan este în stare şi singur să pacifice spiritele.

     Constrâns de aceste motive de ordin major de a abandona definitiv Aiudul, Prodan se stabileşte în 10 februarie 1849 în comuna Stremţ, situată la poalele munţilor, mai aproape de protecţia Iancului, la care putea să apeleze la nevoie. După două săptămâni de şedere şi de minoră activitate în acest loc, în ziua de 24 februarie Prodan se deplasează la Alba Iulia unde îşi avea familia. Prinzând de veste, în urma denunţului făcut de femeia Szoboszlai, Prodan este oprit de o patrulă de ostaşi şi depus în arestul cetăţii din ordinul colonelului August. Sesizându-se de această arestare, Avram Iancu împreună cu alţi tribuni intervine pe lângă comandantul cetăţii pentru eliberarea lui Prodan. O intervenţie asemănătoare se produce şi din partea Comitetului naţional din Sibiu pe lângă generalul Pfersmann, care a şi promis că va interveni ca Prodan să fie numaidecât pus pe picior liber37. Respectându-şi cuvântul, generalul Pfersmann la 9 martie ordonă ca Prodan “so gleich des Arestes zu entlassen”38. Dar în loc să se conformeze ordinului, comandantul cetăţii înaintează un lung raport superiorului său, acuzând pe Prodan de a fi fost unul din autorii principali ai devastării Aiudului39. Din nefericire pentru Prodan, corespondenţa între factorii amintiţi pe tema eliberării sale, a fost întreruptă din cauza ocupării Sibiului de către armatele lui Bem (21 martie 1849) şi încercuirea cetăţii Alba Iulia (26 martie) de către corpul de asediu comandat de către Kemény Farkas. Datorită acestor împrejurări, nefaste pentru cauza lui Prodan, ale cărui proteste făcute cu toate prilejurile audierilor la care a fost supus, n-au fost luate în seamă40 el a fost ţinut în stare de arest atât în timpul asediului cetăţii, cât şi în tot cursul anilor 1849-1850, cu toate că tribunalul militar nu i-a putut stabili vinovăţia în nici unul din capetele de acuză formulate împotriva lui. Transferat la Sibiu, ajuns la capătul rezistenţei sale morale şi fizice, Prodan, care într-una din depoziţiile sale afirma că este “curat ca soarele”, apelează la guvernatorul Wohlgemuth. Dar “excelenţa sa” nu face altceva decât să ordone reluarea anchetei şi la 16 decembrie 1850 îl retrimite în faţa tribunalului militar din Alba Iulia, declinându-şi competenţa. “Zdremţos şi desculţ - cum arată însuşi în una din cererile sale - Prodan este menţinut în continuare arestat până la data de 16 mai 185141, când tribunalul militar din Alba Iulia îl pune în libertate condiţionată, fixându-i domiciliu obligator în Alba Iulia până la încheierea cercetărilor şi închiderea definitivă a dosarului său42.

     Vlăguit, lipsit de orice mijloc de existenţă, neavând asupra lui nici “crucerii” necesari pentru cumpărarea “ştempelului” de care avea nevoie să-l aplice pe cererea înaintată episcopului Şaguna, Prodan obţine în fine de la superiorul său ierarhic un post de învăţător, cu caracter provizoriu, la una din şcolile din Alba Iulia. Dar, constatând cu mâhnire că învăţământul elementar din acest oraş se afla într-o stare de izbelişte, în aşa hal încât nu-i putea asigura nici minimul de trai, spre sfârşitul anului 1851, mai precis la 13/25 noiembrie, el solicită lui Şaguna parohia vacantă din comuna Roşia Montană, ai cărui locuitori îl cereau. În aşteptarea unei rezolvări favorabile, cu încuviinţarea “scaunului criminal” din Alba Iulia, Prodan se mută temporar în comuna Mogoş, însă răspunsul primit de la Sibiu îi spulberă şi această ultimă nădejde. Este nevoit să se reîntoarcă la Alba Iulia. În dimineaţa zilei de 5 ianuarie 1852, Prodan se îndreaptă spre Măgina dar abia ieşit din oraş, cade pe marginea şoselei, lovit de congestie cerebrală. Protopopul Grigore Raţiu din Alba Iulia îl înmormântează la 7 ianuarie în “progadia de lângă biserica greco-răsăriteană”, fapt pe care îl comunică în aceeaşi zi tribunalului militar. Comentându-i moartea în câteva cuvinte, Gheorghe Bariţiu scrie doar atât: “Bietul preot Prodan, fost paroh în Măgina, care suferise captivitate grea din cauza Aiudului, fără să se fi probat asupra lui crima catastrofei”45.

     Astfel, Prodan s-a desprins de pe copacul vieţii ca o frunză de mult vestejită de temniţele stăpânirii. Ca mulţi alţi tineri din generaţia sa, visători eroici care - cum spune Nicolae Iorga48 -, fără să fi pierdut o luptă, pierduseră un război, Prodan a avut de îndurat represalii îndelungate în anii absolutismului, iar posteritatea pe nedrept i-a aşezat figura şi personalitatea în centrul unei grave controverse istorice şi i-a nimbat memoria cu o aureolă întunecată, când de fapt strădania lui a fost tot timpul de a atenua antitezele şi de a domoli dezlănţuirea revoluţionară a maselor, care îşi cereau dreptul lor firesc de a trăi o altă viaţă, prin zdrobirea cătuşelor feudale multiseculare. Cu alte cuvinte, după curţile marţiale ale habsburgilor care i-au istovit sufletul şi trupul, el nu a fost lăsat să odihnească în pacea pământului, căci un alt judecător a continuat să răscolească în faptele lui, tălmăcindu-le incomplet, greşit sau tendenţios. La împlinirea unui secol şi un sfert de la moartea sa, era timpul să-i fie reabilitată memoria, în lumina adevărului istoric nepărtinitor.

Eugen Hulea

(Din “Apulum”, vol. XVII/1979)

Note:

*Articolul acesta este un rezumat al unui manuscris mai vast asupra evenimentelor din jud. Alba în anii 1848-1849, în contextul cărora a activat Simion Prodan.

1. Vasile Pârvan, "Parentalia".

2. Sollner, „Statistik des Gross furstenthum Siebenburgen”, Sibiu 1856, p. 297; Szilagyi Farkas, AFM, vol. III, p. 7 (Aiud, 1898).

2a Gh. Bariţiu, „Părţi alese din istoria Transilvaniei” Sibiu, I, 1889, p. 650.

3. Toth Zoltan, „Mişcările ţărăneşti din Munţii Apuseni până la 1848", Bucureşti, 1955, cap. VII, pp. 322-341; N. Popea, „Memorialul arhiepiscopului şi mitropolitului Andrei baron de Şaguna”, Sibiu, 1889, tom. I, pp. 29-33; S. Balint, „Scurtă descriere...”, publicată în extenso la Bariţiu, op. cit., pp. 652-661.

4. Gh. Bariţiu, în ziarul „Observatoriul”, pe anul 1880.

5. I. Lupaş, „O lege votată în dieta Transilvaniei din Cluj la 1842”, în „Studii Istorice”, vol. V, pp. 231-264.

6. Coriolan Suciu, „Crîmpeie din procesul dintre profesorii de la Blaj şi episcopul Lemeni”, Blaj, 1933, p. 8.

7. Karl Marx, „însemnări despre români”, Bucureşti, 1964, p. 146.

8. C. Sassu, „Românii şi Ungurii", Bucureşti, 1940, p. 135.

9. Gh. Bariţiu, „Părţi alese din istoria Transilvaniei”, Sibiu, 1889, vol. I.

10. I. Breazu, „Lupta românilor din Transilvania pentru limbă”.

11. N. Comşa, „Dascălii Blajului”, Blaj, 1940, p. 7.

11a. Vezi aprecierile făcute de Axente Sever, în „Răspuns la Cartea Neagră”, pp. 186-189.

12. Szilagyi Farkas, „Nagy-Enyed pusztulasa 1849-ben” (Dezastrul Aiudului în anul 1849), pp. 334-335.

13. Actul în col. Muzeului din Alba Iulia, cota 102/848.

14. Manifestările publicate în „Die Rumanen der Oesterreichische Monarchie”, fasc. II.

15. S. Dragomir, „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor din Transilvania”, vol II, Sibiu, 1944, p. 302.

16. Ibidem, vol. III, pp. 129-131.

17. Ibidem, vol. III, pp. 124-129

18. Acest al doilea demers, Prodan îl menţionează cu prilejul unuia din multele interogatorii ce i s-au luat în timpul detenţiei. Dosarul acestor acte se păstrează la biblioteca Academiei RSR. La această bogată şi unică sursă documentară privitoare la Prodan între anii 1849-1851, ne vom referi abreviat, cu titlul: „Dosar...”

19. De ex. Kemeny Gabor, „Nagy Enyed es videkenek veszedelme 1848-1849-ben". Pest, 1863; Szilagyi Farkas, în lucrarea citată la nota 12; idem, AFM, vol. III, Aiud, 1898.

20. Scrisoarea la S. Dragomir, op. cit., vol. II, pp. 303-304.

21. Conform scrisorii lui Prodan din l iunie 1851, cuprinsă în "Dosar...", pp. 146-149.

22. Axente Sever, „Răspuns la Cartea Neagră”, p. 195.

23. V. Bologa, „Începuturile revoluţiei din 1848/49 în jud. Alba”, Sibiu, 1939. Szilagyi Farkas, AFM, pp. 174-182.

24. Capitularea şi dezarmarea oraşului în „Raportul lui Avram Iancu”, p. 10, publ. în „Die Rumanen...”, fasc. II.

25. S. Dragomir, op. cit., vol. I, pp. 25-26. Scrisoarea este adresată generalului Gedeon. Aprecieri identice face şi Szilagyi Farkas, AFM, pp. 195-198.

26. ”Dosar...”, p. 151

27. Op. cit., p. 373.

28. Scrisoarea Com. Naţional, semnată de Bărnuţiu şi A. Florian, în „Dosar”, p. l

29. Szilagyi Farkas, AFM, p. 217.

30. Idem, „Nagy-Enyed pusztulasa 1849-ben", pp. 35-36.

31. Idem, AFM, p. 235.

32. Vezi Pap Miklos, editorul „Cărţii Negre” a baronului Kemeny, în Tortenelmi Lupok”, a. III, nr. 48 din 1876.

33. Mai detaliat vezi Szilagyi Farkas, AFM, p. 240.

34. Cuprinse în „Dosar...”, la pp. 257 şi 258.

35. Apelul lui Puchner în „Die Rumanen...”, fasc. I, p. 49; în „Răspuns la Cartea Neagră” şi Axente reproduce acest îndemn al lui Puchner.

36. Vezi adresa celor doi administratori români către comandantul cetăţii în „Dosar...”, p. 259.

37. Intervenţia este menţionată în scrisoarea lui Bărnuţiu adresată delegaţiei române din Viena şi este publicată de S. Dragomir, în „Studii şi documente”, vol II, p. 542.

38.Scrisoarea inclusă în „Dosar...”, p. II.

39. Ibidem, p. 14 şi urm.

40. Ibidem, pp. 168 şi 171.

41. Ibidem, pp. 58-63, 64-67.

42. Decizia de eliberare în „Dosar...”, pp. 45-46 şi 48.

43. Arhiva Mitropoliei din Sibiu pe anul 1851 - Scrisoare copiată integral de pr. Bodogaie.

44. Ibidem, actul nr. 796/851.

45. „Părţi alese...”, vol. II, p. 637.

46. „Din viaţa românilor din Ardeal", biblioteca „Semănătorul”, Arad, 1926