În cadrul revoluţiei de la 1848, zguduire socială şi
manifestare fără precedent a conştiinţei naţionale
în viaţa poporului nostru din cele trei provincii locuite de români,
revoluţia din Transilvania are un caracter propriu, nu numai prin
specificul revendicărilor naţionale ci şi prin diagrama ei
de durată şi intensitate. În ceea ce priveşte însăşi
acţiunile revoluţionare din Transilvania, se ştie că
ele s-au desfăşurat în bună parte pe aria teritorială
a fostului comitat feudal Alba Inferioară, spre care convergeau
arterele de comunicaţii ale provinciei, care vehiculau “sarea cea căutată,
aurul începător al răului şi vinul sfânt al lui
Dionysos”1,
produse de ţarini mănoase, de încruntaţii munţi ca
şi de însoritele podgorii de la poalele Apusenilor. Aceste abundente
şi variate daruri, cu care această enclavă din inima
Transilvaniei a fost dotată de la natură, nu erau însă stăpînite
şi exploatate pentru îndestularea celor aproape 200.000 de
ţărani şi mineri iobăgiţi, români în covârşitoarea
majoritate, ci de o pletoră de feudali privilegiaţi care număra
circa 800 proprietari, înstăpâniţi de secole cu peste 100 de
domenii cu întindere de la 400 de iugăre de pământ în sus, de
200 de stăpâni cu moşii de peste 80 de iugăre, şi 500
de alţii din aceeaşi categorie socială, sub această
cotă funciară2.
Aceste domenii şi curii feudale, împreună cu cele 2 episcopii
de la Alba Iulia şi Aiud, care aveau şi ele în proprietate zeci
de sate, au restrâns până la minimum sforile de pământ ale
sesiilor iobăgeşti, astfel că legea urbarială votată
de dieta din Cluj în anul 1846-1847, a împins iobăgimea la
marginile ultimei disperări, storcând din partea acesteia
avertizarea adresată domnilor de pământ: “să nu ne luaţi
nici un palmac de pământ din cât am lucrat noi până acum ...
să nu ne jefuiţi că nu va fi bine de voi şi de noi”2a.
Din pământurile, podgoriile, aurul şi sarea acestor meleaguri
iobagul şi minerul nu se alegeau decât cu obidă, sărăcie,
bastonade şi atâtea alte servituţi şi umiliri. Nu e de
mirare că în subsolul sufletesc al oprimaţilor şi dezmoşteniţilor
soartei nemulţumirile s-au depozitat şi stratificat din generaţie
în generaţie ca o lavă vulcanică, permanent îngroşată
de sudoare şi sânge. Agravate progresiv, aceste sarcini feudale
impuse de o clasă îmbibată de orgoliu, dar şi de miopie
politică tradiţională, au creat potenţe de răzvrătire
şi de periodice izbucniri violente, cum au fost de pildă răscoalele
majore conduse de Sofronie şi Horea, care au semănat panică
dar şi represiuni sîngeroase din partea clasei feudale, care aplica
cu regularitate reţeta unică a reprimării violente,
practicată în toate cazurile de împotrivire a corpului social. Aşa
s-a întâmplat şi în anul 1837, când refuzul unor sate din Munţii
Apuseni de a împlini supracorvezile impuse a fost sancţionat prin
forţa brutală a unei expediţii brahiale, care a stors zeci
de mii de florini gloabă şi a schilodit în bătăi sau
a trimis în temniţe pe ţăranii fruntaşi ai rezistenţei.
La fel s-a procedat, dar cu mai multă şiretenie diplomatică,
10 ani mai târziu, prin ridicarea şi sechestrarea Ecaterinei Varga3,
caz pilduitor al disperaţiei la care ajunseseră bărbaţii
din munţi, care îşi ancoraseră himericele lor nădejdi
de mai bine într-o femeie, onorată cu titulatura “Doamna noastră”.
Pretutindeni în Transilvania feudală - şi cu mai multă
pregnanţă pe întinsul comitat al Albei, starea claselor de jos
era atât de precară încât, aşa cum remarcă George Bariţiu:
“la noi era să vină revoluţia şi fără
revoluţia din Paris” - pentru că “guvernul şi
majoritatea parlamentului lucrau ca orbiţi de Dumnezeu”4.
În comitatul Albei, concomitent cu tensiunea paroxistică din
substratul societăţii feudale, contradicţii la fel de
ireconciliabile se manifestau în suprastructura ei, generate de ideologia
centrelor culturale şi naţionale de la Blaj şi Aiud, de
unde emanau comandamente adoptate şi dincolo de graniţele
comitatului. Astfel, când dieta feudală din 31 ianuarie 1842 de la
Cluj a votat legea introducerii obligatorie a limbii maghiare în
administraţie, şcoli şi biserică, sesizându-i
gravitatea pentru cultura şi fiinţa noastră naţională
în plină redeşteptare, reacţia Blajului a fost promptă
şi categorică5.
Însuşi filo-maghiarul episcop Lemeni şi-a dat seama “că
numai limba ne-a mai rămas şi dacă şi aceasta ne-ar
putea lipsi, rămâneam morţi”6. Această politică, formulată în dieta din 1847 şi în
primele luni ale anului 1848 a devenit un credo al liberalismului feudal
maghiar din Ungaria şi Transilvania, unde, aşa cum remarca Karl
Marx, “Kossuth propune deschis ca limba maghiară să fie
introdusă în şcolile primare ale slavilor şi românilor, să
se înlăture orice altă limbă şi chiar preoţii să
fie siliţi să slujească în ungureşte”7, cu
tot avertismentul dat de Szécsenyi, care profetiza “că (această
lege, n.n.) va duce poporul maghiar într-un
impas, că nici Dumnezeu însuşi nu va mai putea să-l
salveze”8.
Străduinţele, impulsionate de această tendinţă,
izvorâte nu numai din imperialism-naţional cultural ci şi din
temerea feudalilor, că numai prin aceast mijloc îşi vor putea
apăra privilegiile şi dominaţia politică, le ilustrează
cuvintele guvernatorului Gh. Banffy, care, vizitând şcolile
Blajului, s-a speriat de numărul celor 200 de elevi care frecventau
gimnaziul şi a întrebat pe episcop ce are să se facă cu atâţia
indivizi trecuţi prin şcoală, care pot deveni periculoşi
pentru ţară9.
Îngrijorarea guvernatorului, din punctul său de vedere şi al
intereselor pe care le reprezenta era oarecum justificată, deoarece
în cadrul general al luptei pentru apărarea limbii şi culturii
naţionale care se manifesta viguros în acele decenii10,
dascălii Blajului, un Timotei Cipariu sau Simion Bărnuţiu,
împărtăşeau elevilor nu numai ştiinţă de
carte, ci propovăduiau de la catedră ideile înaintate ale
liberalismului european, insuflând tinerei generaţii studioase
“credinţă nouă în destinele neamului”11.
La rândul său, Aiudul, cu instituţiile sale biseculare, cu
oamenii săi politici, între care se remarcau un Szász Károly
şi Dionisie Kemény, era considerat ca o mică Romă a
calvinismului, în care gestau ideile patriotismului maghiar11a.
În acest climat social şi politic, din care se conturau tot mai
sesizabil simptomele unei apropiate furtuni revoluţionare, apare pe
scena evenimentelor de la 1848-1849, figura lui Simion Prodan Probu, una
din personalităţile cele mai controversate în deceniile de după
revoluţie, dar azi aproape cu totul dată uitării de
istoriografia noastră, în paginile căreia apare cu totul
sporadic, deşi el a îndeplinit un rol fruntaş în perioada
revoluţiei, rol pe care l-a ispăşit cu ani de grea temniţă.
Datele biografice ale lui Prodan sunt puţine şi lacunar
cunoscute. Este originar din satul Cara, comitatul Cojocnei, născut
probabil în anul 1815, din părinţi a căror stare materială
şi socială conchidem că a fost ceva mai bună, de vreme
ce ei i-au putut asigura o şcolarizare corespunzătoare în Cluj
şi pe urmă la Sibiu, unde în jurul anului 1840 a obţinut
investitura de preot şi a fost numit duhovnic în comuna Măgina
din apropierea Aiudului. Din unele acte ce se păstrează în
arhiva mitropoliei din Sibiu, ca şi din spusele unor contemporani
rezultă că Prodan ducea o viaţă materială strâmtorată
în acel sărac sat de sub munte. “În general, scrie preotul
aiudean Szilágyi Farkas, unul din istoriografii unguri care s-a ocupat
mai de aproape de persoana lui Prodan12 în
Aiud şi în jur era bătător la ochi că un om aşa
de instruit şi capabil cum era el, se chinuia într-o parohie aşa
de săracă”. Portretizându-i înfăţişarea fizică
şi profilul spiritual, acelaşi Szilágyi îl descrie pe Prodan
ca pe un “tânăr înalt şi robust, cu faţa brună
acoperită de barbă şi mustaţă bogată date
spre încărunţire, persoană remarcabilă ca pregătire
intelectuală şi prestanţă socială, însuşiri
care îl distingeau între ceilalţi preoţi din regiune”.
Până la izbucnirea revoluţiei, care l-a proiectat şi pe
el, ca pe mulţi alţii din generaţia sa, în tumultul
evenimentelor, câtva timp Prodan rămâne totuşi un anonim. Dar,
după adunările de la 3/15 mai şi din septembrie 1848 de la
Blaj, la care a participat, datorită unor împrejurări pe care
nu ni le putem explica îndeajuns,
Prodan se impune, surprinzător, atenţiei Comitetului Naţional
Român de la Sibiu, care îi încredinţează organizarea gărzilor
naţionale din regiunea Sibiu. Acest fapt ne este cunoscut dintr-o
scrisoare în limba maghiară, datată din Sibiu la 29 septembrie
1848, adresată de Prodan unui amic cu numele Ioan, pe care îl
informează ca a înglobat în prefectura sa localitatea Ocna Sibiului
şi îl îndrumă să trimită acolo tribuni (la Sîngătin)
pentru organizarea gărzii naţionale, alminteri - scrie el -
“voi face eu acest lucru”13.
Ulterior, la o dată pe care nu o putem preciza, mandatul său în
părţile Sibiului a încetat, fiindu-i încredinţată
prefectura din tractul Aiudului”, aşa cum rezultă din
corespondenţa lui viitoare pe care i-o adresează comitetul.
Singurul lucru cert rămâne doar atât, că de la primele începuturi
ale organizării revoluţionare a poporului român, Prodan s-a
bucurat de încrederea Comitetului Naţional, care îl aprecia ca o
persoană de suprafaţă şi de mare încredere. În
noua calitate care i s-a acordat. Prodan a fost chemat să organizeze
şi să instruiască gloatele de ţărani chemate la
luptă prin cunoscutele proclamaţii ale generalului Puchner
şi Comitetului naţional, lansate către români în zilele
de 17-18 octombrie 184814. Primele activităţi ale lui Prodan
în jurul Aiudului le cunoaştem dintr-o scrisoare către Axente
Sever, pe care îl informează că “în 8 octombrie (probabil
stil vechi, n.n.) mă aflam în câmpul Măginei, unde având
6.000 oameni adunaţi, exercitam şi organizam poporul:”15.
În aceeaşi scrisoare Prodan mai informează pe interlocutorul său
că a solicitat de la comitet să i se repartizeze ceva “miliţie
regulată şi tunuri, căci - zice el - Aiudul stă tare
fiind, pot zice, toate puterile maghiarilor aici concentrate” şi de
aceea îi cere lui Axente, ca atunci când împreună cu Iancu şi
Buteanu el, adică Prodan, va întreprinde o acţiune convergentă,
să alerge şi acesta la cea dintâi chemare “în coasta Mureşului”.
Până la
declanşarea acestei acţiuni de dezarmare a Aiudului, pe care o
proiecta Prodan, dar care se va produce abia la începutul lunii
noiembrie, el adresează aiudenilor două lungi apeluri, din conţinutul
cărora se desprinde clar concepţia şi orizonturile lui,
surprinzător de largi şi generoase în problemele vremii în
general şi în cazul de stringentă actualitate cu care era
confruntat vis a vis de Aiud. Astfel, în primul său apel, care nu
poartă dată, Prodan stăruie asupra necesităţii
unei paşnice convieţuiri între români şi unguri pe bază
de încredere reciprocă în scopul de a evita războiul civil
şi îşi exprimă nedumerirea pentru faptul care i s-a adus
la cunoştinţă, că aiudenii, i-au hotărât
suprimarea fără să-i poată reproşa vreo vinovăţie.
Oricum, Prodan îi încredinţează pe aiudeni, că pentru naţiunea
sa el este gata în orice moment să-şi sacrifice viaţa16. Neprimind răspuns la această primă
scrisoare, la 17/19 octombrie 1848 Prodan revine cu un al doilea mesaj paşnic,
conceput de data aceasta în termeni mai energici, întrebând pe aiudeni
pentru care motiv se înarmează ei împotriva românilor, când este
lucru ştiut că românii - scrie el textual - “nu au dat până
acum nici o palmă”, deşi, din partea adversă s-au comis
împotriva lor nedreptăţi şi s-a vărsat sânge românesc.
“Să se ştie însă, zice Prodan în continuare, că
poporul este înfuriat şi greu de ţinut în frâu, că nu
mai este dispus să aştepte cu braţele încrucişate ca
să fie ridicat în furci şi din nou înrobit, că preferă
moartea pe câmpul de luptă mai ales acum, când el are numeroşi
conducători, nu ca pe vremea lui Horea”. Citând
din versul lui Petröfi, că prin împăcare se va evita moartea.
Prodan sfătuieşte pe interlocutorii săi să respecte
lozincile de egalitate şi frăţie proclamate de revoluţie,
încetând să mai comită execuţii, omoruri şi alte
violenţe împotriva poporului român. A sosit timpul, declară
el, că acei care nu servesc interesele obştei să fie înlăturaţi
de la putere, acum fiind momentul unei reconcilieri cu poporul român care
“nu doreşte sîngele nimănui, nici nu vrea să se poarte tătărăşte,
deşi i-ar veni destul de uşor să facă acest lucru”17.
Sesizându-se de acest al doilea apel a lui Prodan, magistratul oraşului
Aiud trimite la Măgina o delegaţie condusă de căpitanul
pensionar Podhajesky, sfătuind pe Prodan să recunoască
uniunea Ardealului decretată de dieta de la 29 mai din Cluj, şi
să se solidarizeze cu cauza maghiară - propunere pe care el o
respinge categoric. Aceeaşi femitate o arată şi cu prilejul
celui de-al doilea demers al aiudenilor, care de astă dată avea
caracter ultimativ, semnat de căpitanul Novac, unul din conducătorii
militari ai gărzilor concentrate în oraş18.
La această somaţie Prodan n-a mai avut răgaz să răspundă,
deoarece în ziua de 22 octombrie 1848 garda naţională din Aiud
a atacat şi împrăştiat lagărul său de la
Măgina. Istoriografia maghiară descrie cu lux de amănunte
această expediţie19, în
schimb Prodan într-o scrisoare către Comitetul naţional o menţionează
în termeni mult mai laconici, spunând: “Ungurii din Aiud au năvălit
de trei laturi pe poporul meu şi după un puţin atac cu ei
am fost silit a retira. Eu, batăr că am avut 400 de puşcaşi,
însă nu am avut muniţie, nici încărcătură
şi aşa lesne ni-au putut împrăştia. Nu-i altă
cale dară - continuă el - decât că cu Ianc şi Buteanu
înţelegându-ne să putem porni cu puteri împreunate spre
smerirea aiudenilor”20.
Scrisoarea lui Prodan fiind datată din Abrud arată, că după
împrăştierea lagărului său el s-a refugiat la Iancu,
astfel că este problematic dacă a fost prezent şi la cea
de-a doua expediţie întreprinsă de aiudeni, la 30 octombrie
1848, împotriva satelor din jurul Măginei, pe care le-au jefuit
şi incendiat, deoarece au refuzat să furnizeze alimente oraşului21.
Această acţiune a gărzii feudale din Aiud încheia un
şir de atacuri preventive, soldate cu deplin succes, întreprinse
contra taberelor ţărăneşti de la Noşlac (24
octombrie) şi Ciumbrud - Sîncrai (25 octombrie)22 aglomerări puţin organizate şi foarte slab dotate, care li
se părea că ameninţau securitate oraşului. Referitor
la aceste întreprinderi agresive ale gărzilor din Aiud, în
scrisoarea-raport mai sus menţionată. Prodan informează
Comitetul naţional, că “multe sate s-au aprins, oamenii s-au
gonit din sate cu toţi pruncii şi averile” ... Dar, după
tentativa eşuată din 28 octombrie a gărzilor din Aiud de a
pune pe fugă tabăra ţărănească de la Cricău23,
deşi Aiudul era fortificat cu şanţuri şi dispunea de o
putere militară care lui Prodan i se părea “grozavă”,
datorită situaţiei militare din nordul Ardealului, favorabilă
austriecilor şi pregătirilor care se făceau la Alba Iulia,
în jurul căreia Avram Iancu strânsese o puternică concentrare
de oaste ţărănească de circa 20.000 glotaşi, la
începutul lunii noiembrie el se găsea izolat din toate părţile,
dar în acelaşi timp şi lipsit de apărare, deoarece în
ziua de 8 noiembrie în urma ordinului dat de comandamentul militar şi
comisariatul politic revoluţionar din Cluj, gărzile sale înarmate
au părăsit oraşul. Ajuns pe neaşteptate în acest grav
impas, având pe conştiinţă agresiunile mai sus menţionate,
săvârşite împotriva populaţiei rurale, Aiudul a fost totuşi
salvat de nobila ţinută a lui Avram Iancu24, a
cărui umanitate şi cavalerism sunt unanim recunoscute atât de
istoriografia care s-a ocupat de acest caz, cît şi de căpitanul
Gratze25,
care îl seconda la conducerea operaţiunii ce avea misiunea ca după
dezarmarea gărzilor feudale de la Aiud, Vinţu de Sus şi
Turda, să facă joncţiunea cu oastea imperială care
opera în nord-vestul Transilvaniei. După capitularea Aiudului, care,
aşa cum dorea şi aspira Prodan, a fost “smerit” fără
violenţă sau vărsări de sânge, în dispozitivul
oastei ţărăneşti care se îndrepta spre Turda, lui
Prodan i s-a dat conducerea flancului stâng, având ca obiectiv principal
dezarmarea gărzilor de la Sângeorz şi Trascău,
misiune pe care el a şi dus-o la bun sfârşit, fără
violentarea populaţiei din cele două localităţi.
După dizolvarea oastei ţărăneşti, Prodan s-a
stabilit din nou la Măgina, având ca mandat, de astă dată
din partea lui Iancu, să vegheze asupra oraşului Aiud şi a
siguranţei defileelor din munţi26.
Însărcinat cu aceste atribuţii clar definite, Prodan se străduieşte
din răsputeri să readucă la normal viaţa din satele
circumscripţiei ce i-a fost încredinţată, sarcină
foarte grea, deoarece el este confruntat cu multiple greutăţi
din care unele aproape insolubile, neavând la îndemână alt mijloc
de convingere decât persuasiunea şi prestigiul său personal.
Or, aşa cum apreciază şi Bariţiu “după ce s-a
încins războiul civil... cu toată furia, cu măsuri lipsite
de eficacitate, cu fraze şi promisiuni rănile războiului
civil nu puteau fi vindecate”27.
Cu toate că nu dispunea de colaboratori de nădejde şi nici
de asistenţă înarmată, Prodan a izbutit totuşi, în
bună parte, să facă faţă situaţiei adânc
tulburate şi simultan cu aprovizionarea populaţiei din satele
sinistrate, el a împiedicat să se producă “jafuri, prădări
sau alte fapte crudale şi barbare” - aşa cum îi recomanda
textual şi Comitetul naţional din Sibiu28.
Dar, începând cu luna decembrie 1848, prin contraofensiva dirijată
de Bem, care a izgonit armata austriacă din nordul Ardealului, străduinţele
depuse de Prodan de împăciuire a conflictului social care mocnea nerăbdător
în populaţia satelor împotriva Aiudului, au fost aşa zicând
paralizate de apropierea armatei revoluţionare maghiare. Datorită
faptului, că unitatea de la Turda comandată de colonelul Csetz
şi-a oprit înaintarea, iar pe de altă parte colonelul Losneau
postat la Mihalţ nu era nici el
dispus să-şi părăsească poziţiile,
Aiudul a devenit un teritoriu al nimănui, situat între două
fronturi şi înconjurat de o populaţie dornică de a răzbuna
asupra lui. În această situaţie, care putea deveni tragică
dintr-un moment în altul, Prodan a rămas singurul mentor al oraşului,
arătându-se - după cum recunoaşte şi istoriografia
maghiară29
- mai interesat de salvarea oraşului decât comandanţii cetăţii
de la Alba Iulia, care i-ar fi putut întinde oraşului o mână
de salvare. Strângând în jurul său o mână de glotaşi, organizând patrule cetăţeneşti
pentru asigurarea ordinii în oraş, improvizând baricade de apărare
la bariere şi pe străzile principale, Prodan se afla zilnic în
mijlocul populaţiei, tot mai alarmată de versiunea care se
colporta, după care comandantul cetăţii de la Alba Iulia ar
fi hotărât devastarea oraşului pentru motive de ordin strategic30.
Cât de sincere au fost intenţiile lui Prodan în acele zile critice
de a salva Aiudul, o demonstrează şi autorizarea dată unei
delegaţii de aiudeni de a solicita de la colonelul Csetz trimiterea
unui detaşament militar pentru apărarea oraşului, cerere
respinsă de acesta, cu consensul comisarului Beöthy. Dacă mai
adăugăm la acest complex de împrejurări potrivnice faptul,
că din teritoriile ocupate de armata maghiară se revărsau
continuu spre Aiud cete de ţărani bejenari forţaţi să-şi
părăsească căminele şi că, pe de altă
parte în situaţia militară ce s-a creat comandamentul austriac
a încercat să recurgă din nou la concursul maselor chemându-le
sub arme - avem aproape toate elementele care explică şi pun în
lumină deplină cauzele obiective care au determinat dezastrul
Aiudului în zilele de 8-9 ianuarie 1849, cînd singurul care a încercat
efectiv să-l salveze a fost Prodan, care împreună cu garda lui
de 150 de persoane s-au opus cu focuri de arme trase asupra mulţimii
care a invadat oraşul din toate părţile31.
Majoritatea istoriografilor din perioada dualismului, pentru motive uşor
de înţeles s-au ferit să atribuie răspunderea dezastrului
autorităţilor militare austriece, aruncând pe umerii lui Prodan
şi Axente întreaga răspundere. Cu puţine excepţii
şi câteva opinii izolate, care recomandau o triere nepărtinitoare
a ştirilor tendenţioase provenite de la particulari interesaţi
sau rău informaţi, aceasta explică atitudinea luată faţă
de Prodan32.
Neavând mijloace suficiente se a se opune dezlănţuirii furiei
maselor populare formate din români şi maghiari, deopotrivă,
fenomen frecvent în istoria tuturor revoluţiilor din perioada dominaţiei
feudale, Prodan a părăsit temporar nefericitul oraş, mutându-şi
sediul undeva pe valea Geoagiului, de unde însă revine din când în
când pentru a supraveghea înhumarea morţilor şi a potoli
starea de spirit din lumea satelor, înfricoşate dar şi
exacerbate de cele ce se petreceau în zona învecinată din jurul
Ocnei Mureş - localitate devenită reşedinţă
temporară a administraţiei maghiare revenite - de activitatea
curţilor marţiale, care trimiteau la moarte cu sutele pe
ţăranii satelor, făcând şi incursiuni prădalnice
în direcţia Aiudului33.
În vreme ce, din aceste pricini, regiunea Aiudului cădea tot mai
mult în stare de anarhie, comandantul cetăţii Alba Iulia, fără
să mişte măcar un deget, cuprins de un subit acces ipocrit
umanitarist, în zilele de 7 şi 9 februarie 1849, adresează lui
Prodan aspre şi nemeritate mustrări şi acuze34,
făcându-se a uita că la începutul războiului civil
comandantul din Sibiu, generalul Puchner a fost acela care îndemna
landsturmul “să răspândească groaza asupra inamicului”35
în localităţile pe unde trecea. Când Prodan cere de la
colonelul August, noul comandant al cetăţii, măcar un
pluton de armată regulată pentru restabilirea ordinii, cererea
lui, sprijinită şi de administratorii Poruţiu şi Fink36,
este respinsă pe motivul că Prodan este în stare şi singur
să pacifice spiritele.
Constrâns de aceste motive de ordin major de a abandona definitiv Aiudul,
Prodan se stabileşte în 10 februarie 1849 în comuna Stremţ,
situată la poalele munţilor, mai aproape de protecţia
Iancului, la care putea să apeleze la nevoie. După două săptămâni
de şedere şi de minoră activitate în acest loc, în ziua
de 24 februarie Prodan se deplasează la Alba Iulia unde îşi
avea familia. Prinzând de veste, în urma denunţului făcut de
femeia Szoboszlai, Prodan este oprit de o patrulă de ostaşi
şi depus în arestul cetăţii din ordinul colonelului
August. Sesizându-se de această arestare, Avram Iancu împreună
cu alţi tribuni intervine pe lângă comandantul cetăţii
pentru eliberarea lui Prodan. O intervenţie asemănătoare se
produce şi din partea Comitetului naţional din Sibiu pe lângă
generalul Pfersmann, care a şi promis că va interveni ca Prodan
să fie numaidecât pus pe picior liber37.
Respectându-şi cuvântul, generalul Pfersmann la 9 martie ordonă
ca Prodan “so gleich des Arestes zu entlassen”38. Dar în loc să se conformeze ordinului, comandantul cetăţii
înaintează un lung raport superiorului său, acuzând pe Prodan
de a fi fost unul din autorii principali ai devastării Aiudului39.
Din nefericire pentru Prodan, corespondenţa între factorii amintiţi
pe tema eliberării sale, a fost întreruptă din cauza ocupării
Sibiului de către armatele lui Bem (21 martie 1849) şi încercuirea
cetăţii Alba Iulia (26 martie) de către corpul de asediu
comandat de către Kemény Farkas. Datorită acestor împrejurări,
nefaste pentru cauza lui Prodan, ale cărui proteste făcute cu
toate prilejurile audierilor la care a fost supus, n-au fost luate în
seamă40 el a fost ţinut în stare de arest atât în timpul asediului cetăţii,
cât şi în tot cursul anilor 1849-1850, cu toate că tribunalul
militar nu i-a putut stabili vinovăţia în nici unul din
capetele de acuză formulate împotriva lui. Transferat la Sibiu,
ajuns la capătul rezistenţei sale morale şi fizice, Prodan,
care într-una din depoziţiile sale afirma că este “curat ca
soarele”, apelează la guvernatorul Wohlgemuth. Dar “excelenţa
sa” nu face altceva decât să ordone reluarea anchetei şi la
16 decembrie 1850 îl retrimite în faţa tribunalului militar din
Alba Iulia, declinându-şi competenţa. “Zdremţos şi
desculţ - cum arată însuşi în una din cererile sale -
Prodan este menţinut în continuare arestat până la data de 16
mai 185141,
când tribunalul militar din Alba Iulia îl pune în libertate condiţionată,
fixându-i domiciliu obligator în Alba Iulia până la încheierea
cercetărilor şi închiderea definitivă a dosarului său42.
Vlăguit, lipsit de orice mijloc de existenţă, neavând
asupra lui nici “crucerii” necesari pentru cumpărarea “ştempelului”
de care avea nevoie să-l aplice pe cererea înaintată
episcopului Şaguna, Prodan obţine în fine de la superiorul său
ierarhic un post de învăţător, cu caracter provizoriu, la
una din şcolile din Alba Iulia. Dar, constatând cu mâhnire că
învăţământul elementar din acest oraş se afla într-o
stare de izbelişte, în aşa hal încât nu-i putea asigura nici
minimul de trai, spre sfârşitul anului 1851, mai precis la 13/25
noiembrie, el solicită lui Şaguna parohia vacantă din
comuna Roşia Montană, ai cărui locuitori îl cereau. În aşteptarea
unei rezolvări favorabile, cu încuviinţarea “scaunului
criminal” din Alba Iulia, Prodan se mută temporar în comuna Mogoş,
însă răspunsul primit de la Sibiu îi spulberă şi
această ultimă nădejde. Este nevoit să se reîntoarcă
la Alba Iulia. În dimineaţa zilei de 5 ianuarie 1852, Prodan se îndreaptă
spre Măgina dar abia ieşit din oraş, cade pe marginea
şoselei, lovit de congestie cerebrală. Protopopul Grigore Raţiu
din Alba Iulia îl înmormântează la 7 ianuarie în “progadia de lângă
biserica greco-răsăriteană”, fapt pe care îl comunică
în aceeaşi zi tribunalului militar. Comentându-i moartea în câteva
cuvinte, Gheorghe Bariţiu scrie doar atât: “Bietul preot Prodan,
fost paroh în Măgina, care suferise captivitate grea din cauza
Aiudului, fără să se fi probat asupra lui crima
catastrofei”45.
Astfel, Prodan s-a desprins de pe copacul vieţii ca o frunză de
mult vestejită de temniţele stăpânirii. Ca mulţi alţi
tineri din generaţia sa, visători eroici care - cum spune
Nicolae Iorga48
-, fără să fi pierdut o luptă, pierduseră un război,
Prodan a avut de îndurat represalii îndelungate în anii absolutismului,
iar posteritatea pe nedrept i-a aşezat figura şi personalitatea
în centrul unei grave controverse istorice şi i-a nimbat memoria cu
o aureolă întunecată, când de fapt strădania lui a fost
tot timpul de a atenua antitezele şi de a domoli dezlănţuirea
revoluţionară a maselor, care îşi cereau dreptul lor
firesc de a trăi o altă viaţă, prin zdrobirea cătuşelor
feudale multiseculare. Cu alte cuvinte, după curţile marţiale
ale habsburgilor care i-au istovit sufletul şi trupul, el nu a fost lăsat
să odihnească în pacea pământului, căci un alt judecător
a continuat să răscolească în faptele lui, tălmăcindu-le
incomplet, greşit sau tendenţios. La împlinirea unui secol
şi un sfert de la moartea sa, era timpul să-i fie reabilitată
memoria, în lumina adevărului istoric nepărtinitor.
Eugen
Hulea
(Din “Apulum”, vol. XVII/1979)
Note:
*Articolul
acesta este un rezumat al unui manuscris mai vast asupra evenimentelor din
jud.
Alba în anii 1848-1849, în contextul cărora a activat Simion
Prodan.
1.
Vasile Pârvan, "Parentalia".
2. Sollner,
„Statistik des Gross furstenthum Siebenburgen”, Sibiu 1856, p. 297;
Szilagyi Farkas,
AFM, vol. III, p. 7
(Aiud, 1898).
2a Gh. Bariţiu, „Părţi
alese din istoria Transilvaniei” Sibiu, I, 1889, p. 650.
3. Toth
Zoltan, „Mişcările ţărăneşti din Munţii
Apuseni până la 1848", Bucureşti, 1955, cap. VII,
pp. 322-341; N. Popea, „Memorialul arhiepiscopului şi
mitropolitului Andrei baron de
Şaguna”, Sibiu, 1889, tom. I, pp. 29-33; S. Balint, „Scurtă
descriere...”, publicată în extenso
la Bariţiu, op. cit., pp. 652-661.
4. Gh.
Bariţiu, în ziarul „Observatoriul”, pe anul 1880.
5. I.
Lupaş, „O lege votată în dieta Transilvaniei din Cluj la
1842”, în „Studii Istorice”, vol.
V, pp. 231-264.
6.
Coriolan Suciu, „Crîmpeie din procesul dintre profesorii de la Blaj
şi episcopul Lemeni”, Blaj, 1933, p. 8.
7. Karl
Marx, „însemnări despre români”, Bucureşti, 1964, p. 146.
8. C.
Sassu, „Românii şi Ungurii", Bucureşti, 1940, p. 135.
9. Gh.
Bariţiu, „Părţi alese din istoria Transilvaniei”,
Sibiu, 1889, vol. I.
10. I. Breazu, „Lupta
românilor din Transilvania pentru limbă”.
11. N.
Comşa, „Dascălii Blajului”, Blaj, 1940, p. 7.
11a. Vezi
aprecierile făcute de Axente Sever, în „Răspuns la Cartea
Neagră”, pp. 186-189.
12. Szilagyi
Farkas, „Nagy-Enyed pusztulasa 1849-ben” (Dezastrul Aiudului în anul
1849), pp. 334-335.
13. Actul
în col. Muzeului din Alba Iulia, cota 102/848.
14. Manifestările
publicate în „Die Rumanen der Oesterreichische Monarchie”, fasc. II.
15. S.
Dragomir, „Studii şi documente privitoare la revoluţia românilor
din Transilvania”, vol
II, Sibiu, 1944, p. 302.
16. Ibidem,
vol. III, pp. 129-131.
17. Ibidem,
vol. III, pp. 124-129
18. Acest
al doilea demers, Prodan îl menţionează cu prilejul unuia din
multele interogatorii
ce i s-au luat în timpul detenţiei. Dosarul acestor acte se păstrează
la biblioteca Academiei
RSR. La această bogată şi unică sursă documentară
privitoare la Prodan între anii 1849-1851,
ne vom referi abreviat, cu titlul: „Dosar...”
19. De
ex. Kemeny Gabor, „Nagy Enyed es videkenek veszedelme
1848-1849-ben". Pest,
1863; Szilagyi Farkas, în lucrarea citată la nota 12; idem, AFM,
vol. III, Aiud, 1898.
20. Scrisoarea
la S. Dragomir, op. cit., vol. II, pp. 303-304.
21. Conform
scrisorii lui Prodan din l iunie 1851, cuprinsă în
"Dosar...", pp. 146-149.
22. Axente
Sever, „Răspuns la Cartea Neagră”, p. 195.
23. V.
Bologa, „Începuturile revoluţiei din 1848/49 în jud. Alba”,
Sibiu, 1939. Szilagyi Farkas,
AFM, pp. 174-182.
24. Capitularea
şi dezarmarea oraşului în „Raportul lui Avram Iancu”, p.
10, publ. în „Die
Rumanen...”, fasc. II.
25. S.
Dragomir, op. cit., vol. I, pp. 25-26. Scrisoarea este adresată
generalului Gedeon. Aprecieri
identice face şi Szilagyi Farkas, AFM, pp. 195-198.
26. ”Dosar...”,
p. 151
27. Op.
cit., p. 373.
28. Scrisoarea
Com. Naţional,
semnată de Bărnuţiu şi A. Florian, în „Dosar”, p.
l
29. Szilagyi
Farkas, AFM, p. 217.
30. Idem,
„Nagy-Enyed pusztulasa 1849-ben", pp. 35-36.
31. Idem,
AFM, p. 235.
32. Vezi
Pap Miklos, editorul „Cărţii Negre” a baronului Kemeny, în
Tortenelmi Lupok”, a. III, nr. 48 din 1876.
33. Mai
detaliat vezi Szilagyi Farkas, AFM, p. 240.
34. Cuprinse
în „Dosar...”, la pp. 257 şi 258.
35. Apelul
lui Puchner în „Die Rumanen...”, fasc. I, p. 49; în „Răspuns
la Cartea Neagră”
şi Axente reproduce acest îndemn al lui Puchner.
36. Vezi
adresa celor doi administratori români către comandantul cetăţii
în „Dosar...”, p.
259.
37. Intervenţia
este menţionată în scrisoarea lui Bărnuţiu adresată
delegaţiei române din Viena
şi este publicată de S. Dragomir, în „Studii şi
documente”, vol II, p. 542.
38.Scrisoarea
inclusă în „Dosar...”, p. II.
39. Ibidem,
p. 14 şi urm.
40. Ibidem,
pp. 168 şi 171.
41. Ibidem,
pp. 58-63, 64-67.
42. Decizia
de eliberare în „Dosar...”, pp. 45-46 şi 48.
43. Arhiva
Mitropoliei din Sibiu pe anul 1851 - Scrisoare copiată integral de
pr. Bodogaie.
44. Ibidem, actul nr. 796/851.
45. „Părţi
alese...”, vol. II, p. 637.
46. „Din
viaţa românilor din Ardeal", biblioteca „Semănătorul”,
Arad, 1926
|
|