România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un act istoric ce nu poate fi contestat - Unirea Bucovinei cu România

Deşi au fost destule încercări, cu mai mult sau mai puţin succes, de durată sau nu, istoria nu a putut fi ştearsă cu buretele şi rescrisă după placul cuiva. Adică istoria nu poate fi monopolizată, nici sechestrată sau confiscată. Dacă acest adevăr nu este absolut, el ne dă totuşi, sentimentul de încredere în spiritul justiţiar al universului şi progresului societăţii umane. Încredere confirmată şi de posibilitatea de a vorbi şi la Cernăuţi, după 50 de ani de obscurantism sovietic şi de tăcere, în decursul cărora nu s-a putut măcar invoca sau pomeni un act istoric deosebit de important pentru destinele românilor ce s-a produs acum 85 de ani - la 28 noiembrie 1918 - Unirea Bucovinei cu Patria-mamă. Până nu demult simpla menţionare a zilei de 28 noiembrie într-o discuţie particulară risca să se soldeze, pentru interlocutori, cu consecinţe dezastruoase. Însă nici în ultimii 10-12 ani nu putem spune că s-au schimbat prea multe în acest sens. Ca şi înainte, Unirea Bucovinei cu România din 1918 rămâne un subiect inexistent, dacă nu tabu, cel puţin ignorat şi trecut cu vederea de istoriografia ucraineană actuală. Noile autorităţi din Nordul Bucovinei nu privesc senin o asemenea “răscolire” a memoriei istorice, fiind afectate de suspiciuni, înainte de toate pentru faptul că evenimentele din noiembrie 1918 de la Cernăuţi, chipurile, ar submina poziţia oficială privind aşa-zisa vece ucraineană. Pentru noi, românii, însă acele zile din noiembrie 1918 constituie cele mai măreţe momente din istoria noastră, care au precedat Marea Unire a tuturor pământurilor strămoşeşti într-o unică Românie de la 1 Decembrie.

...De Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril, pe stil vechi, în cimitirul bisericuţii cu acest hram din marginea Storojineţiului se oficiază o slujbă de pomenire la mormântul celui care a fost principalul făuritor al Unirii de la 28 noiembrie 1918 - Iancu Flondor. Aceste zile de glorie ale românilor bucovineni coincid şi cu aniversarea morţii marelui patriot român, care întruchipează omul politic ce s-a dedicat cu trup şi suflet cauzei naţionale, de o probitate morală şi onestitate desăvârşite. Acest mare bărbat al neamului reprezintă omul politic român ideal al tuturor timpurilor şi ar trebui să fie idealul politicii româneşti dintotdeauna, de la care ar trebui să înveţe clasa politică românească actuală, să-i urmeze pilda de devotament total faţă de neam, pe care a dovedit-o în tot cursul vieţii sale, pildă de respect profund, şi nu doar de “respect electoral” ce se manifestă o dată la patru ani, faţă de oamenii pământului. Iată ce spunea despre rolul ţărănimii române în istorie acest “boier de la Storojineţ”, acest nobil de viţă veche şi exponent plin de nobleţe al spiritului naţional: “Ţăranii ne-au scăpat datinile, legile şi limba strămoşească. Numai ţăranilor, şi nicidecum boierilor sau domnilor, avem să le mulţumim, dacă ţara aceasta după o vitregă stăpânire de 140 de ani se poate întoarce iarăşi la mama ei”. Cuvintele mai mult decât valabile şi pentru ţăranii nord-bucovineni de astăzi. Anume, datorită lor s-au păstrat datinile şi limba strămoşească timp de jumătate de secol de ocupaţie sovietică, în pofida execuţiilor în masă, masacrelor de la Lunca şi Fântâna Albă, deportărilor în Siberia şi Kazahstan pentru ca să moară acolo de foame, deposedării de avutul şi de pământul lor moştenit din vremi imemoriale, confiscării bisericilor şi caselor naţionale... Anume ţăranilor trebuie să le mulţumim că în Nordul Bucovinei se mai vorbeşte astăzi limba română, că în şcoli se mai învaţă, iar în biserici se mai oficiază slujba divină în limba maternă, că mai rămânem şi astăzi încă românii în general...

Acum 85 de ani, într-un articol intitulat “Ce vrem?” şi publicat în ziarul “Glasul Bucovinei” se expunea programul naţionaliştilor români bucovineni, în care se stabilea obiectivul suprem al Unirii, după 144 de ani de înstrăinare, a acelei părţi a Moldovei care a fost ruptă cu forţa de către Imperiul habsburgic “Vrem să rămânem români pe pământul nostru strămoşesc şi să ne ocârmuim singuri, precum o cer interesele noastre româneşti şi nu vrem să ne cerşim de la nimeni drepturile ce ni se cuvin” - aceste cuvinte exprimă din nou, acum după şase decenii şi mai bine, esenţa mişcării de renaştere naţională în partea de nord a Bucovinei smulsă de la trupul Ţării în urma monstruosului Tratat Ribbentrop-Molotov. Iarăşi, în acelaşi secol, dar de această dată la sfârşitul lui, şi totodată la sfârşit şi început de mileniu, zeci de mii de români sunt nevoiţi să-şi cerşească drepturile lor legitime - dreptul la istorie, dreptul la limbă, dreptul la şcoala naţională, dreptul la eternizarea în monumente a eroilor, dreptul la demnitatea de neam.

Din păcate, trebuie să ne resemnăm cu amărăciune că nu întotdeauna argumentele istorice sunt factorii cei mai importanţi într-o dispută, însă de aici şi până la a şterge cu buretele toată istoria noastră fără pic de jenă este prea mult. De această manieră s-a procedat şi cu evenimentele de la 28 noiembrie 1918, ştergându-se toate urmele ce-ar fi amintit de ele timp de peste 60 de ani. Totuşi... Odată şi odată revine din negura vremii adevărul istoric ce nu mai poate fi contestat.

Împins cu brutalitate în afara istoriei, marginalizat cu tot dinadinsul, acoperit cu uitarea, dar şi negat şi stors de esenţe, actul Unirii de la 28 noiembrie 1918, nu numai că revine în atenţia specialiştilor, ci reînvie şi în memoria colectivă a românilor

Ştefan Broască

Redactor-şef al publicaţiei “Plai Românesc” din Cernăuţi