|
1.
Diplomaţi şi spioni despre planurile unioniste ale valahului
Mihai
An de acalmie pe “frontul” antiotoman
al Ligii creştine europene (1593-1606), 1597 a înregistrat un adevărat
pelerinaj diplomatic la Bucureşti. Atât ambasadorii cât şi
agenţii secreţi papali, ai Habsburgilor sau Poloniei, ţara
aliată Porţii, s-au străduit “să iscodească gândul
şi dispoziţia domnului” (Petru Opalinski). Pentru că nu
mai era un necunoscut, un căpitan sau “condottier” oarecare, cum
ar vrea astăzi să-l prezinte diletanţii unei istoriografii
obediente ci, în urma victoriilor sale antiotomane, un suveran european
“atât de valoros” încât însuşi sultanul “se temea” de el
“tocmai în palatul său de la Constantinopol”. În îndepărtata
Londră, serviciul de informaţii al lordului Burghley o înştiinţa
pe teribila “Jezabel a Nordului”, Elisabeta I (1558-1603) că, pe
continent, “ceea ce regi şi principi nu au putut să realizeze,
a fost săvârşit de un Mihai”, principe al puţin cunoscuţilor
români, victoriile sale fiind “un lucru vrednic de toată lauda
şi de perpetuă faimă”. Numele său câştigase aşadar,
“o măreţie şi o faimă neînchipuite, răspândindu-se
în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaiîndoindu-se
de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii, care tremurau cu
toţii de puterea armelor lui (...). Mihai se bucura de o mare stimă
la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie
faptele şi virtuţiile!”
Rezultatele investigaţiilor i-au făcut
atât pe aliaţi (Habsburgii) cât şi pe adversari (polonii) ca,
dincolo de oferte de alianţă şi promisiuni să înceapă
să acţioneaze, chiar conclucrând, “în acelaşi timp ca să-l
distrugă şi să-i zdrobească marea putere” (Palamed).
Rapoartele din 1597 ale lui Germanico Malaspina şi Sigismundo della
Torre confirmau acuzele cronicarului Istvan Szamosközy că
“folosindu-se de prilejul oferit de surprinzătoarea schimbare a
principilor transilvăneni, (Mihai) a început să se gândească
cum ar putea să-i aducă pe transilvăneni sub ascultarea lui”,
indicând că, în chiar acest an, “s-a străduit ca pe sub mână,
prin cancelarul transilvănean Josica să provoace o răscoală
în Transilvania”. Român de origine, Ştefan Josica (Iojica) era
practic şeful partidei proromâneşti şi proMihai din Ardeal,
formată din români şi secui, pe care raportorii îi numeau
“prietenii şi aliaţii săi de acolo”. El avea să
fie executat de imperiali în 1598, pentru vina, consemnată de
raportorii Ştefan Szuhai şi Nicolae Istvanffy, că “de
Josica a fost îmboldit (Mihai) - la dobândirea principatului
Transilvaniei”. Şi în privinţa Moldovei existau ştiri încă
din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 14 septembrie) că Mihai făcea
pregătiri să o ocupe, în care scop îi instuia la Bucureşti,
ca domni-locţiitori ai săi, pe Marcu fiul lui Petru Cercel
(1583-1585) şi pe Iliaş, fiul lui Aron Tiranul (1591-1592,
1592-1595). Agenţii Szuhai şi Istvanffy raportau la 11 iunie
1598 că domnul dorea acceptul Habsburgilor pentru o campanie ofensivă
împotriva lui Ieremia Movilă, menită “să-l alunge din
Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător
atât de rău (al Ligii creştine)”.
Campania pentru Ardeal din octombrie 1599
şi aceea pentru Moldova din mai 1600, nu au fost aşadar
rezultatul unei conjuncturi politico-militare favorabile şi nici
chiar al alianţei cu Habsburgii, ele fiind pregătite cu cel puţin
doi ani înainte de un domn care a urmărit conştient unificarea
României, manevrând cu abilitate printre adversarii ideii de reunificare
a “Daciei adică Transilvania, Valahia şi Moldova”, simbolic
numite de Barton, agentul englez la Poartă, “blocul dacic”. Era o
ideie care a preocupat în veacul XVI, după prăbuşirea
Ungariei la Mohács (1526) toate cercurile politice europene. Învăţând
din eşecurile precursorilor săi (Petru Rareş, Iliaş
şi Ştefan Rareş, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşnenau,
Ion Vodă cel Cumplit) Mihai şi-a creat singur “conjunctura”
favorabilă. Astfel, după reglementarea raporturilor cu
Habsburgii, care căutau să-l înregimenteze politicii lor de
expansiune pe seama Imperiului otoman, la 9 iunie 1598, el a încheiat un
acord secret cu poarta, la 16 octombrie acelaşi an, sultanul Mehmed
III Adil (1595-1603) dându-i, evident, pentru a slăbi Liga creştină,
mână liberă în Transilvania. Mihai a intrat în Ardeal în
octombrie 1599, având, aşadar, spatele “frontului” asigurat
de... otomani şi luând-o înaintea imperialilor ale căror trupe
se pregăteau să intervină dinspre Nord-Vest, sub comanda
generalului Giorgio Basta. Potrivit observatorilor contemporani el a fost
“întâmpinat cu bucurie şi mulţumire de locuitori”, românii
din oastea lui Andrei Báthory, în frunte cu Daniel Szalasdi trecând de
partea lui, ca şi secuii care l-au executat pe principe, ţăranii
răsculându-se, după Szamosközy şi Mathias Milles “din
închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe
din sângele lor, trebuiau şi ei mojicii, valahii, să-i stăpânească
pe nobili (unguri – n.n.)”. Iar dacă toate acestea nu-i pot
convinge pe actualii “demitizatori” de serviciu ai istoriei noastre
asupra existenţei şi acţiunii conştiinţei naţionale
în veacul XVI, se cuvin amintite aprecierile contemporanilor că, sub
conducerea lui Mihai, românii au luptat atunci “pentru gloria neamului”
şi a “acelor romani din care socotesc că îşi trag obârşia”
şi, în mod deosebit, explicaţia dată de Ioannis Bisselius
asupra ridicării generalizate la luptă a transilvănenilor:
“căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din
vecinătate? (...) Care alt popor, în afară de valahi, poate fi
într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut
transilvănenilor? Căci mai toţi SUNT DE ACELAŞI S#NGE,
DE ACEEAŞI ORIGINE ŞI DE ACELAŞI NUME: daci sunt şi
unii şi ceilalţi”.
Prefăcându-se că îl consideră
vasal loial, Habsburgii i-au cerut să încredinţeze Transilvania
trupelor imperiale. Răspunsul, bazat pe sprijinul populaţiei româneşti
majoritare, al secuilor dar şi pe acela, secret, al marelui vizir
Ibrahim a fost că, “acum, cum mă aflu înăuntrul acestei
ţări, ar fi bine ca armata împăratului să stea
deoparte”, ba chiar să se retragă dincolo de Tisa, eliberând
Hustul şi Seghedinul “care, şi mai înainte, a ţinut încoace,
de Ardeal”. Mai mult, Mihai cerea ca Rudolf al II-lea “să-i
confere titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”, de
principe şi domn ereditar al Ardealului, declarat “supus puterii
şi autorităţii noastre" în actele semnate deja “Io
Mihai Voievod cu mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ardealului”.
Cei care le-au recunoscut însă, lui şi fiului său Nicolae
Pătraşcu, “de bună voie căci altfel ei vor păstra
titlurile cu forţa”, au fost, potrivit informatorilor Angliei din
Istambul, tot otomanii. Aceasta, ca şi introducerea administraţiei
şi limbii române, îi transforma pe Habsburgi în adversari de
facto, aceştia neputând accepta realitatea, sintetic exprimată
de agentul lor, dr. Bartolomeu Pezzen: “Guvernarea voievodului Mihai în
Transilvania capătă din ce în ce mai mult aerul că numitul
voievod vrea să ducă cu vorba atât pe turc, cât şi pe
Majestatea sa, şi să păstreze ţara pentru sine”. La
fel de bine informat, un anonim raport italian din 10 decembrie 1599
preciza: "Mihai voievod vrea să fie stăpânul Transilvaniei,
sub orice formă şi se pregăteşte să se apere împotriva
celor ce vor să-l tulbure. Spune că a intrat într-adevăr
aici din ordinul împăratului, DAR şi CU ACORDUL TURCILOR şi
dacă M.S. îl va ajuta şi-i va oferi condiţii bune, va fi
de partea sa, dacă nu (de partea celui) ce îl va ruga; şi cu atât
mai mult cu cât turcii solicită să ducă tratative de
pace”! “Eu sunt absolut încredinţat - concluziona Pezzen la 11
ianuarie 1600 – “că voievodul şi-a propus să rămână
în Transilvania şi să guverneze acolo” şi nu numai “că
nici nu se gândeşte să se lase îndepărtat de acolo” dar
“vrea să-şi încerce norocul şi în Moldova, fie că
Majestatea Voastră imperială vrea sau nu”, planul său
fiind “să aducă aceste trei provincii (Moldova, Muntenia,
Transilvania – n.n.) sub stăpânirea sa”.
Toate demersurile lui Mihai la Praga, făcute
prin solii săi (ex. ianuarie 1600) sau declaraţiile de
fidelitate de circumstanţă transmise prin agenţi ca Pezzen,
încercau să-l convingă pe Rudolf II că intervenţia în
Moldova era vitală pentru... Liga creştină, deoarece acolo
se afla fugarul principe al Ardealului, Sigismund Báthory, o armată
polonă şi trădătorul Ieremia Movilă, deci forţe
aliate Porţii. Cum însă “Noi – notau agenţii Szuhai
şi Istvanffy – l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu
pună la cale ceva contra Moldovei, după cum aveam poruncă
de la Majestatea Voastră sacră”, Mihai a trecut la şantaj,
ameninţând că “face pace cu sultanul” şi că se
bazează pe “moldovenii din ţară cu care are legături”
şi care vor trece de partea sa “uniţi cu cazacii”.
Dacă pretextele sale nu au convins
Curtea de la Praga, ameninţarea cu alianţa româno-otomană
l-a îndemnat pe Rudolf II la o atitudine prudentă faţă de
Mihai, devenit doar cu numele “locţiitor” al său în
Transilvania. Deja, conform unui anonim sas “el se găsea în mare bănuială
la Majestatea sa imperială, că ar ţine cu turcul” şi
că, cerând “ca recompensă provincia Transilvania şi oraşele
Oradea, Hust, Baia Mare, ca şi alte localităţi limitrofe
care să-i fie predate lui şi fiului său cu drept ereditar”,
urmarea, în fapt, crearea unui regat român cuprinzând “toate
teritoriile, de la Mare Caspică până la... Buda”. Propuneri
de alianţă, în condiţii similare, condiţionate de
recunoaşterea sa ca domn al întreg spaţiului românesc,
trimisese şi polonilor şi ţarului Rusiei, Boris Godunov,
şi sultanului. Evident cel care i-a acceptat cererile a fost acesta
din urmă care, în februarie 1600, l-a avertizat în scris pe regele
Poloniei, că Mihai şi fiul său îi sunt aliaţi, că
i-a întărit în domnie şi în Transilvania, drept care “să
nu porunciţi să fie vătămaţi cu oaste ba
dimpotrivă, ca să se poată chivernisi fără nici o
năpăstuire şi în pace în ţările lor”. Teama
Poloniei că, unificarea Moldovei va însemna şi Transnistria
unde tocmai organizau “Ucraina” căzăcească şi Pocuţia,
i-a condus la tratative secrete cu Habsburgii vizând sprijinirea lui
Sigismund Báthory pentru revenirea ca principe în Ardeal.
2. Desăvârşirea Unirii
Departe de a reprezenta o necesitate a războiului
antiotoman al Ligii creştine, de care “condottierul” valah urma să
profite, campania din Moldova s-a declanşat, aşadar, la 5 mai
1600 cu acordul sultanului şi împotriva aliatului acestuia, Polonia,
mai păgubiţi în plan geopolitic fiind Habsburgii, nevoiţi
să accepte oficial acţiunea, de dragul păstrării
aparenţelor, “Defecţiunea” declarată a lui Mihai ar fi
demoralizat întreaga creştinătate occidentală!
Declanşând ofensiva simultan, pe trei
direcţii, cu trei corpuri de oaste, prin pasul Oituz (Mihai însuşi
cu 28.000 luptători), dinspre Focşani spre Nord (forţele
lui Nicolae-Pătraşcu de cca. 10.000 luptători) şi
dinspre Bistriţa Năsăud asupra Sucevei (Baba-Novac cu 7000
luptători) Mihai a încercat să neutralizeze principalele centre
de garnizoană şi, manevrând, în câmp stategic, pe linii
exterioare să încercuiască principala grupare inamică,
aflată în zona Bacău. Campania s-a dovedit însă un marş
triumfal deoarece locuitorii care “îl urau cumplit pe Ieremia” se întreceau
în a i se preda, nota Richard Knolles, istoric englez contemporan, “de
îndată ce sosea”. Deschizând porţile, Suceava l-a primit ca
nou pârcălab domnesc pe secuiul Ion Captury, primul care depune un
jurământ semnificativ pentru recunoaşterea calităţii
lui Mihai de domn al tuturor românilor: “Mă jur... că voi fi
drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorului
şi domnului Ardealului, Ţării Româneşti şi
Moldovei”. Deşi acţiunile militare se prelungesc, pe tot
parcursul lunii iunie când Baba Novac şi Deli Marcu (totalizând
10.500 luptători), devastează Pocuţia, sprijiniţi de
“tot atât de mult popor”, după Wladec şi Zebrowski, staroşti
de Colomeea şi Snyatin, sfârşitul campaniei este considerat a
fi marcat de data de 20 mai, când, atingând Hotinul, domnul scrie bistriţenilor
“Moldova... am luat-o, astăzi e sub stăpânirea noastră”.
Din acest moment, chiar dacă va păstra aparenţele faţă
de habsburgi, mergând până la a-l trimite pe Deli Marcu să
elibereze Bugeacul şi nordul Dobrogei, în dauna aliatului său
secret, sultanul, Mihai va semna actele interne în calitate de “domn al
Ardealului şi al Ţării Româneşti şi a toată
Ţara Moldovei”.
În concluzie, oricât s-ar agita
calomniatorii de ieri ai lui Mihai Viteazul, cu ale căror minciuni
agentul imperial Mihai Székely afirma că ar putea umple “mai mult
de 50 de cărţi cu calomnii”, sau “demitizatorii” europenişti
şi “antinaţionalişti” de astăzi, “experţi”
în problemele “istoriei-imaginarului”, domnul Unirii a împlinit
exact în urmă cu patru secole, visul milenar al generaţiei
Albei Iulia, vis pe care încearcă să ni-l spulbere astăzi
“fonfii şi flecarii”, “bâlbâiţii şi guşaţii”,
într-un cuvânt “iloţii” geniului-nepereche al cărui nume
l-am dat cumpenei dintre milenii – Mihai Eminescu!
Dr.
Mircea Dogaru
|
|
