România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Campania desăvârşirii (5-20 mai 1600)

1. Diplomaţi şi spioni despre planurile unioniste ale valahului Mihai

An de acalmie pe “frontul” antiotoman al Ligii creştine europene (1593-1606), 1597 a înregistrat un adevărat pelerinaj diplomatic la Bucureşti. Atât ambasadorii cât şi agenţii secreţi papali, ai Habsburgilor sau Poloniei, ţara aliată Porţii, s-au străduit “să iscodească gândul şi dispoziţia domnului” (Petru Opalinski). Pentru că nu mai era un necunoscut, un căpitan sau “condottier” oarecare, cum ar vrea astăzi să-l prezinte diletanţii unei istoriografii obediente ci, în urma victoriilor sale antiotomane, un suveran european “atât de valoros” încât însuşi sultanul “se temea” de el “tocmai în palatul său de la Constantinopol”. În îndepărtata Londră, serviciul de informaţii al lordului Burghley o înştiinţa pe teribila “Jezabel a Nordului”, Elisabeta I (1558-1603) că, pe continent, “ceea ce regi şi principi nu au putut să realizeze, a fost săvârşit de un Mihai”, principe al puţin cunoscuţilor români, victoriile sale fiind “un lucru vrednic de toată lauda şi de perpetuă faimă”. Numele său câştigase aşadar, “o măreţie şi o faimă neînchipuite, răspândindu-se în întreaga lume, astfel încât toţi îl aveau pe buze, nemaiîndoindu-se de strălucirea lui nici turcii, nici tătarii, care tremurau cu toţii de puterea armelor lui (...). Mihai se bucura de o mare stimă la popoarele creştine, care îi sărbătoreau cu bucurie faptele şi virtuţiile!”

Rezultatele investigaţiilor i-au făcut atât pe aliaţi (Habsburgii) cât şi pe adversari (polonii) ca, dincolo de oferte de alianţă şi promisiuni să înceapă să acţioneaze, chiar conclucrând, “în acelaşi timp ca să-l distrugă şi să-i zdrobească marea putere” (Palamed). Rapoartele din 1597 ale lui Germanico Malaspina şi Sigismundo della Torre confirmau acuzele cronicarului Istvan Szamosközy că “folosindu-se de prilejul oferit de surprinzătoarea schimbare a principilor transilvăneni, (Mihai) a început să se gândească cum ar putea să-i aducă pe transilvăneni sub ascultarea lui”, indicând că, în chiar acest an, “s-a străduit ca pe sub mână, prin cancelarul transilvănean Josica să provoace o răscoală în Transilvania”. Român de origine, Ştefan Josica (Iojica) era practic şeful partidei proromâneşti şi proMihai din Ardeal, formată din români şi secui, pe care raportorii îi numeau “prietenii şi aliaţii săi de acolo”. El avea să fie executat de imperiali în 1598, pentru vina, consemnată de raportorii Ştefan Szuhai şi Nicolae Istvanffy, că “de Josica a fost îmboldit (Mihai) - la dobândirea principatului Transilvaniei”. Şi în privinţa Moldovei existau ştiri încă din 1597 (raportul lui Erich Lassota din 14 septembrie) că Mihai făcea pregătiri să o ocupe, în care scop îi instuia la Bucureşti, ca domni-locţiitori ai săi, pe Marcu fiul lui Petru Cercel (1583-1585) şi pe Iliaş, fiul lui Aron Tiranul (1591-1592, 1592-1595). Agenţii Szuhai şi Istvanffy raportau la 11 iunie 1598 că domnul dorea acceptul Habsburgilor pentru o campanie ofensivă împotriva lui Ieremia Movilă, menită “să-l alunge din Moldova şi să scape de un duşman şi un trădător atât de rău (al Ligii creştine)”.

Campania pentru Ardeal din octombrie 1599 şi aceea pentru Moldova din mai 1600, nu au fost aşadar rezultatul unei conjuncturi politico-militare favorabile şi nici chiar al alianţei cu Habsburgii, ele fiind pregătite cu cel puţin doi ani înainte de un domn care a urmărit conştient unificarea României, manevrând cu abilitate printre adversarii ideii de reunificare a “Daciei adică Transilvania, Valahia şi Moldova”, simbolic numite de Barton, agentul englez la Poartă, “blocul dacic”. Era o ideie care a preocupat în veacul XVI, după prăbuşirea Ungariei la Mohács (1526) toate cercurile politice europene. Învăţând din eşecurile precursorilor săi (Petru Rareş, Iliaş şi Ştefan Rareş, Despot Vodă, Alexandru Lăpuşnenau, Ion Vodă cel Cumplit) Mihai şi-a creat singur “conjunctura” favorabilă. Astfel, după reglementarea raporturilor cu Habsburgii, care căutau să-l înregimenteze politicii lor de expansiune pe seama Imperiului otoman, la 9 iunie 1598, el a încheiat un acord secret cu poarta, la 16 octombrie acelaşi an, sultanul Mehmed III Adil (1595-1603) dându-i, evident, pentru a slăbi Liga creştină, mână liberă în Transilvania. Mihai a intrat în Ardeal în octombrie 1599, având, aşadar, spatele “frontului” asigurat de... otomani şi luând-o înaintea imperialilor ale căror trupe se pregăteau să intervină dinspre Nord-Vest, sub comanda generalului Giorgio Basta. Potrivit observatorilor contemporani el a fost “întâmpinat cu bucurie şi mulţumire de locuitori”, românii din oastea lui Andrei Báthory, în frunte cu Daniel Szalasdi trecând de partea lui, ca şi secuii care l-au executat pe principe, ţăranii răsculându-se, după Szamosközy şi Mathias Milles “din închipuirea visătoare că, având de acum înainte un principe din sângele lor, trebuiau şi ei mojicii, valahii, să-i stăpânească pe nobili (unguri – n.n.)”. Iar dacă toate acestea nu-i pot convinge pe actualii “demitizatori” de serviciu ai istoriei noastre asupra existenţei şi acţiunii conştiinţei naţionale în veacul XVI, se cuvin amintite aprecierile contemporanilor că, sub conducerea lui Mihai, românii au luptat atunci “pentru gloria neamului” şi a “acelor romani din care socotesc că îşi trag obârşia” şi, în mod deosebit, explicaţia dată de Ioannis Bisselius asupra ridicării generalizate la luptă a transilvănenilor: “căci oare ce-i este mai apropiat Transilvaniei decât valahul din vecinătate? (...) Care alt popor, în afară de valahi, poate fi într-atât de asemănător şi într-atât de plăcut transilvănenilor? Căci mai toţi SUNT DE ACELAŞI S#NGE, DE ACEEAŞI ORIGINE ŞI DE ACELAŞI NUME: daci sunt şi unii şi ceilalţi”.

Prefăcându-se că îl consideră vasal loial, Habsburgii i-au cerut să încredinţeze Transilvania trupelor imperiale. Răspunsul, bazat pe sprijinul populaţiei româneşti majoritare, al secuilor dar şi pe acela, secret, al marelui vizir Ibrahim a fost că, “acum, cum mă aflu înăuntrul acestei ţări, ar fi bine ca armata împăratului să stea deoparte”, ba chiar să se retragă dincolo de Tisa, eliberând Hustul şi Seghedinul “care, şi mai înainte, a ţinut încoace, de Ardeal”. Mai mult, Mihai cerea ca Rudolf al II-lea “să-i confere titlurile pe care şi le atribuia el însuşi”, de principe şi domn ereditar al Ardealului, declarat “supus puterii şi autorităţii noastre" în actele semnate deja “Io Mihai Voievod cu mila lui Dumnezeu, domn a toată ţara Ardealului”. Cei care le-au recunoscut însă, lui şi fiului său Nicolae Pătraşcu, “de bună voie căci altfel ei vor păstra titlurile cu forţa”, au fost, potrivit informatorilor Angliei din Istambul, tot otomanii. Aceasta, ca şi introducerea administraţiei şi limbii române, îi transforma pe Habsburgi în adversari de facto, aceştia neputând accepta realitatea, sintetic exprimată de agentul lor, dr. Bartolomeu Pezzen: “Guvernarea voievodului Mihai în Transilvania capătă din ce în ce mai mult aerul că numitul voievod vrea să ducă cu vorba atât pe turc, cât şi pe Majestatea sa, şi să păstreze ţara pentru sine”. La fel de bine informat, un anonim raport italian din 10 decembrie 1599 preciza: "Mihai voievod vrea să fie stăpânul Transilvaniei, sub orice formă şi se pregăteşte să se apere împotriva celor ce vor să-l tulbure. Spune că a intrat într-adevăr aici din ordinul împăratului, DAR şi CU ACORDUL TURCILOR şi dacă M.S. îl va ajuta şi-i va oferi condiţii bune, va fi de partea sa, dacă nu (de partea celui) ce îl va ruga; şi cu atât mai mult cu cât turcii solicită să ducă tratative de pace”! “Eu sunt absolut încredinţat - concluziona Pezzen la 11 ianuarie 1600 – “că voievodul şi-a propus să rămână în Transilvania şi să guverneze acolo” şi nu numai “că nici nu se gândeşte să se lase îndepărtat de acolo” dar “vrea să-şi încerce norocul şi în Moldova, fie că Majestatea Voastră imperială vrea sau nu”, planul său fiind “să aducă aceste trei provincii (Moldova, Muntenia, Transilvania – n.n.) sub stăpânirea sa”.

Toate demersurile lui Mihai la Praga, făcute prin solii săi (ex. ianuarie 1600) sau declaraţiile de fidelitate de circumstanţă transmise prin agenţi ca Pezzen, încercau să-l convingă pe Rudolf II că intervenţia în Moldova era vitală pentru... Liga creştină, deoarece acolo se afla fugarul principe al Ardealului, Sigismund Báthory, o armată polonă şi trădătorul Ieremia Movilă, deci forţe aliate Porţii. Cum însă “Noi – notau agenţii Szuhai şi Istvanffy – l-am făcut atent cu tot dinadinsul să nu pună la cale ceva contra Moldovei, după cum aveam poruncă de la Majestatea Voastră sacră”, Mihai a trecut la şantaj, ameninţând că “face pace cu sultanul” şi că se bazează pe “moldovenii din ţară cu care are legături” şi care vor trece de partea sa “uniţi cu cazacii”.

Dacă pretextele sale nu au convins Curtea de la Praga, ameninţarea cu alianţa româno-otomană l-a îndemnat pe Rudolf II la o atitudine prudentă faţă de Mihai, devenit doar cu numele “locţiitor” al său în Transilvania. Deja, conform unui anonim sas “el se găsea în mare bănuială la Majestatea sa imperială, că ar ţine cu turcul” şi că, cerând “ca recompensă provincia Transilvania şi oraşele Oradea, Hust, Baia Mare, ca şi alte localităţi limitrofe care să-i fie predate lui şi fiului său cu drept ereditar”, urmarea, în fapt, crearea unui regat român cuprinzând “toate teritoriile, de la Mare Caspică până la... Buda”. Propuneri de alianţă, în condiţii similare, condiţionate de recunoaşterea sa ca domn al întreg spaţiului românesc, trimisese şi polonilor şi ţarului Rusiei, Boris Godunov, şi sultanului. Evident cel care i-a acceptat cererile a fost acesta din urmă care, în februarie 1600, l-a avertizat în scris pe regele Poloniei, că Mihai şi fiul său îi sunt aliaţi, că i-a întărit în domnie şi în Transilvania, drept care “să nu porunciţi să fie vătămaţi cu oaste ba dimpotrivă, ca să se poată chivernisi fără nici o năpăstuire şi în pace în ţările lor”. Teama Poloniei că, unificarea Moldovei va însemna şi Transnistria unde tocmai organizau “Ucraina” căzăcească şi Pocuţia, i-a condus la tratative secrete cu Habsburgii vizând sprijinirea lui Sigismund Báthory pentru revenirea ca principe în Ardeal.

 

2. Desăvârşirea Unirii

Departe de a reprezenta o necesitate a războiului antiotoman al Ligii creştine, de care “condottierul” valah urma să profite, campania din Moldova s-a declanşat, aşadar, la 5 mai 1600 cu acordul sultanului şi împotriva aliatului acestuia, Polonia, mai păgubiţi în plan geopolitic fiind Habsburgii, nevoiţi să accepte oficial acţiunea, de dragul păstrării aparenţelor, “Defecţiunea” declarată a lui Mihai ar fi demoralizat întreaga creştinătate occidentală!

Declanşând ofensiva simultan, pe trei direcţii, cu trei corpuri de oaste, prin pasul Oituz (Mihai însuşi cu 28.000 luptători), dinspre Focşani spre Nord (forţele lui Nicolae-Pătraşcu de cca. 10.000 luptători) şi dinspre Bistriţa Năsăud asupra Sucevei (Baba-Novac cu 7000 luptători) Mihai a încercat să neutralizeze principalele centre de garnizoană şi, manevrând, în câmp stategic, pe linii exterioare să încercuiască principala grupare inamică, aflată în zona Bacău. Campania s-a dovedit însă un marş triumfal deoarece locuitorii care “îl urau cumplit pe Ieremia” se întreceau în a i se preda, nota Richard Knolles, istoric englez contemporan, “de îndată ce sosea”. Deschizând porţile, Suceava l-a primit ca nou pârcălab domnesc pe secuiul Ion Captury, primul care depune un jurământ semnificativ pentru recunoaşterea calităţii lui Mihai de domn al tuturor românilor: “Mă jur... că voi fi drept şi cu credinţă domnului meu, stăpânitorului şi domnului Ardealului, Ţării Româneşti şi Moldovei”. Deşi acţiunile militare se prelungesc, pe tot parcursul lunii iunie când Baba Novac şi Deli Marcu (totalizând 10.500 luptători), devastează Pocuţia, sprijiniţi de “tot atât de mult popor”, după Wladec şi Zebrowski, staroşti de Colomeea şi Snyatin, sfârşitul campaniei este considerat a fi marcat de data de 20 mai, când, atingând Hotinul, domnul scrie bistriţenilor “Moldova... am luat-o, astăzi e sub stăpânirea noastră”. Din acest moment, chiar dacă va păstra aparenţele faţă de habsburgi, mergând până la a-l trimite pe Deli Marcu să elibereze Bugeacul şi nordul Dobrogei, în dauna aliatului său secret, sultanul, Mihai va semna actele interne în calitate de “domn al Ardealului şi al Ţării Româneşti şi a toată Ţara Moldovei”.

În concluzie, oricât s-ar agita calomniatorii de ieri ai lui Mihai Viteazul, cu ale căror minciuni agentul imperial Mihai Székely afirma că ar putea umple “mai mult de 50 de cărţi cu calomnii”, sau “demitizatorii” europenişti şi “antinaţionalişti” de astăzi, “experţi” în problemele “istoriei-imaginarului”, domnul Unirii a împlinit exact în urmă cu patru secole, visul milenar al generaţiei Albei Iulia, vis pe care încearcă să ni-l spulbere astăzi “fonfii şi flecarii”, “bâlbâiţii şi guşaţii”, într-un cuvânt “iloţii” geniului-nepereche al cărui nume l-am dat cumpenei dintre milenii – Mihai Eminescu!

                                          Dr. Mircea Dogaru