România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Căpitanul Nicolae Munthiu — participant la Marea Unire de la Alba Iulia

Nicolae Munthiu s-a născut la Răhău (Sebeş Alba) la 11 aprilie 1880, în familia lui Nicolae Munthiu (1864-1893), învăţător recrutat de Mitropolitul Andrei Şaguna din rândurile cantorilor bisericeşti. A urmat şcoala comercială (liceul n.n.) din Braşov. La absolvire a lucrat ca funcţionar la Banca “Albina” din Sibiu, apoi s-a mutat la Banca “Silvana” din Şimleul Silvaniei. Aici cunoaşte pe Sabina Deleu, cu care se căsătoreşte în anul 1907 şi are trei copiii: Maria (Măriuţa), Nicolae (Niculiţă) şi Zoe.

În urma declanşării primului război mondial, este mobilizat cu gradul de locotenent de administraţie în regimentul 23 Honvezi, cu sediul la Sibiu. Acesta făcea parte din structura organică a Diviziei 16 Armată Comună Austro-Ungară (Corpul XII armată n.n.) cu comandamentul tot la Sibiu. Regimentul avea subunităţi dislocate la Deva şi Făgăraş. Majoritatea ostaşilor acestor unităţi era formată din români (69 la sută n.n). Numărul românilor înrolaţi în armata austro-ungară în timpul primei conflagraţi mondiale s-a ridicat la 449.796 soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri. Din aceştia, 92,4 la sută au făcut parte din unităţile care au acţionat pe câmpurile de luptă, 41.739 căzând în bătălii, iar alţii rămânând invalizi. Ziarul “Românul” (Arad), la care era abonat şi ofiţerul Nicolae Munthiu, consemna cu regularitate plecarea unităţilor din Transilvania şi Banat pe front, modul de comportare al românilor în luptă; transmitea ştiri de acasă pentru cei din linia întâia sfidând cenzura. Din paginile acestuia avem ştirea că primul eşalon cu soldaţi români pentru frontul din Galiţia, a plecat din Orăştie pe 2 august 1914, aceştia făcând parte din Regimentul 64 infanterie. Unitatea sa va ajunge, la Lemberg, în Galiţia în septembrie 1914. De pe front Nicolae Munthiu va trimite cu regularitate soţiei Sabina, la Şimleul Silvaniei (Szlágyosmlyo; conform destinaţiei de pe plic sau carte poştală n.n.) scrisori. În ele vom descoperi frământarea lăuntrică a celui trimis să lupte, sub steag străin, pe meleaguri îndepărtate, cu “ficiorii” (soldaţi n.n.) săi, pentru o cauză ştiută de domnii de la Viena, Budapesta şi apoi Berlin.

Uneori, cuprinzându-l dorul de cei dragi, va scrie: “dor, dor, dor, mi-e dor, după tine stau să mor”. Îi va cere soţiei să-i scrie mai des şi să-i spună ce se mai întâmplă pe acasă, prin Ardealul lui drag, pe la Şimleu şi Răhău. Funcţia pe care a îndeplinit-o pe front, de a asigura aprovizionarea unităţii (pentru care primea lunar 367 coroane n.n.) l-a găsit mereu pe drumuri, uneori şi în linia întâia, pentru a cunoaşte nevoile “feciorilor”. În clipe de răgaz aşa cum pot fi ele pe front, uneori ajutat de vreme, aşterne pe hârtie, cu talent, într-o curată limbă românească, situaţile concrete prin care a trecut, tot timpul însă cu gândul la cei dragi, la grijile şi nevoile acestora.

Autorul, avansat la 1 noiembrie 1914 la gradul de locotenent major, apoi în 1917, la cel de căpitan, nu are însă un limbaj milităros, rigid şi formal, ci unul cald, omenesc, natural, presărat, ici colo, cu vorbe de duh ce-ţi merg la inimă, scrise aşa cum ştie, românul să le spună, la necaz şi la durere.

Îşi pune de multe ori întrebarea: De ce nu se termină războiul, această “comedie”, vinovaţi fiind cei de la Viena (şi nu numai n.n.), considerând că “Pacea nu şi-a găsit încă Făt-Frumosul care să o curteze”. “Cât despre noi - mărturiseşte acesta într-o scrisoare - bucuros am veni acasă, că doar şi nouă ni-e dor de voi şi de dragostea voastră, dar dacă nu se poate, înghiţim în sec. Este bucuros când pe front primeşte vizita unui cunoscut din ţară, că “până suntem aşa, laolaltă, trece timpul şi ne pierdem în dispute generale, mai în câte o amintire, apoi, cum se sparge târgul, rămâne iară fiecare cu gândurile lui. Şi-s tare grele gândurile”.

În scrisori nu sunt descrieri de bătălii ci urmările acestora, cu satele şi aşezările galiţiene arse, cu oameni în bejenie, din calea urgiei. Cu deosebit talent va descrie vremea capricioasă, teribila iarnă cu nămeţi cât acoperişurile. Îngrijorat de veştile aflate din ziare, de faptul că războiul se prelungeşte “dureros de mult”, de întrebările chinuitoare ale soţiei asupra viitorului lor, cu diplomaţie, acesta îi va răspunde: “Cât priveşte întrebările tale însă trebuie să-ţi comunic că nu pot răspunde la unele, adică nu e permis, iar la altele nu e oportun timpul de a răspunde şi le las când voi merge acasă”.

Toate cele 37 scrisori pe care le am în colecţie au fost cenzurate de oficiul poştal militar (K.U.K. Feldpostamt - 350 - Censuriert, Tavabbi Tható! - 23 Honvgy Ez. Parancsnoksag iniţial, apoi, când au intrat sub comandament german Tabori - Postahivatal 290 - m. Kir - 23 Honvez Gyalog Ezr. n.n.) ale căror amprente sunt pe plicuri şi formulare poştale speciale.

Prăbuşirea monarhiei bicefale austro-ungare datorită victoriilor Puterilor Antantei, la sfârşitul anului 1918, a determinat şi pulverizarea pe toate fronturile a armatei acesteia.

Ofiţerii şi soldaţii români din fosta monarhie austro-ungară, pe considerentul principiului autodeterminării proclamat de preşedintele SUA, Woodrow Wilson, s-au constituit în acea forţă necesară asigurării ordinii şi liniştii, pentru buna desfăşurare a acţiunii conduse de Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, de a organiza, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, acel plebiscit naţional (constituantă n.n.) care să hotărască prin reprezentanţi aleşi în mod democratic, unirea tuturor românilor din Transilvania, Crişana, Maramureş şi Banat cu Ţara Mamă, România.

Căpitanul Nicolae Munthiu, la mijlocul anului 1918, se întoarce de pe front, demisionează din armată şi se stabileşte la Şimleul Silvaniei. Îşi reia postul de funcţionar la Institutul de Credit şi Economii “Silvana” din localitate. Acţionează intens în cadrul Asociaţiei “Astra” despărţământul Şimleu, făcând parte din conducere.

Evenimentele premergătoare Marii Uniri îl găsesc pregătit pentru o nouă luptă, cea de realizare a idealurilor naţionale, a Unirii tuturor românilor. În documentul nr. 1177, publicat în volumul “1918 la români - Documentele Unirii - Unirea Transilvaniei cu România - 1 Decembrie 1918”, vol. X, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, pag. 143 se consemnează: “Proces verbal şi credenţional. Susceput (încheiat n.n.) la 26 noiembrie 1918, în Şimleul Silvaniei în şedinţa “Despărţământului XIV. Şimleu a Asociaţiunii Pentru Literatura şi Cultura poporului român din Transilvania şi Ungaria” pentru alegerea a doi delegaţi la Marea Adunare Constituţională de la Alba Iulia. Se deleagă cu unanimitate de voturi: Nicolae Munthiu şi Dr. Iuliu P. Mureşianu din Şimleu. dat în Şimleul Silvaniei la 26 noiembrie 1918. Semnează: Prezident: Dr. Alexandru Aciu şi notar, Dr. Pompeiu Fărcaş. Un alt document publicat în volumul IX, a aceleiaşi monografii “1918 la Români” ce poartă numărul 568 (pag. 51) redă procesul verbal de la Sfatul Naţional Român încheiat cu “Trăiască neamul românesc independent şi unitar!” şi care consemnează că au fost aleşi ca deputaţi, cu drept de vot pentru Constituantă de la Alba Iulia, 14 personalităţi în frunte cu dr. Iuliu Maniu, Coroian, dr. Aciu, Taloş şi Copos (tatăl lui Corneliu Coposu n.n.) protopopul dr. A. Gheţie, iar din partea Astrei, Nicolae Munthiu şi dr. Mureşianu. Procesul verbal este redactat pe o coală de hârtie având antetul Institutului de Credit şi Economii “Silvana”.

Prezent la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918, în acea istorică sală a Casinei Militare, unde s-a hotărât cu unanimitate de voturi (cei 1228 de delegaţi n.n.) Unirea cea Mare, Nicolae Munthiu a fost ales în resortul de Agricultură şi Comerţ al Consiliului Dirigent, noul guvern Transilvan.

Conştiincios şi devotat cauzei naţionale, prin întreaga sa activitate, Nicolae Munthiu a acţionat pentru înlocuirea şi legiferarea proiectului de reformă agrară care să dea satisfacţie adevăraţilor truditori stăpâni ai gliei transilvane. Proiectul legii agrare adoptat de Marele Sfat va deveni Decretul lege nr. 3911 aşteptat cu atâta nerăbdare de mulţimea ţăranilor transilvăneni. Se înfăptuia, cu multe greutăţi şi eforturi, un ideal, pe care Nicolae Munthiu îl întrezărea în scrisorile adresate soţiei de pe frontul din Galiţia, “Că Dumnezeu îi va ajuta şi pe români să trăiască mai bine, prin muncă cinstită şi hărnicie”.

După ce Consiliul Dirigent este dizolvat de Guvernul României care a considerat că şi-a îndeplinit menirea, Nicolae Munthiu se întoarce de la Sibiu la Şimleul Silvaniei, la Banca “Silvana”, apoi la Banca “Agrară”. Este trimis de instituţie la Cluj, pe post de director la fabrica “Iris” pentru a o scoate din situaţia de faliment. Reuşeşte acest lucru şi se bucură de stima unor înalte personalităţi ale vremii. Trece în nefiinţă, la 5 decembrie 1937, la orele 19,00, fiind condus pe ultimul drum, de Sabina, soţie, Nicolae, Mărioara şi Zoe, fiu şi fiica, Păunel, nepot, precum şi de familiile Munthiu Deleu, Haţieganu, Sima, Decei şi Arnăut. La înmormântarea de la Cluj, din cimitirul central al oraşului a participat şi Iuliu Maniu.

 

                  Col.(r) Constantin C. Gomboş