|
Nicolae Munthiu s-a născut la Răhău (Sebeş
Alba) la 11 aprilie 1880, în familia lui Nicolae Munthiu (1864-1893), învăţător
recrutat de Mitropolitul Andrei Şaguna din rândurile cantorilor
bisericeşti. A urmat şcoala comercială (liceul n.n.) din
Braşov. La absolvire a lucrat ca funcţionar la Banca
“Albina” din Sibiu, apoi s-a mutat la Banca “Silvana” din Şimleul
Silvaniei. Aici cunoaşte pe Sabina Deleu, cu care se căsătoreşte
în anul 1907 şi are trei copiii: Maria (Măriuţa), Nicolae
(Niculiţă) şi Zoe.
În urma declanşării primului război
mondial, este mobilizat cu gradul de locotenent de administraţie în
regimentul 23 Honvezi, cu sediul la Sibiu. Acesta făcea parte din
structura organică a Diviziei 16 Armată Comună Austro-Ungară
(Corpul XII armată n.n.) cu comandamentul tot la Sibiu. Regimentul
avea subunităţi dislocate la Deva şi Făgăraş.
Majoritatea ostaşilor acestor unităţi era formată din
români (69 la sută n.n). Numărul românilor înrolaţi în
armata austro-ungară în timpul primei conflagraţi mondiale s-a
ridicat la 449.796 soldaţi, subofiţeri şi ofiţeri. Din
aceştia, 92,4 la sută au făcut parte din unităţile
care au acţionat pe câmpurile de luptă, 41.739 căzând în
bătălii, iar alţii rămânând invalizi. Ziarul “Românul”
(Arad), la care era abonat şi ofiţerul Nicolae Munthiu, consemna
cu regularitate plecarea unităţilor din Transilvania şi
Banat pe front, modul de comportare al românilor în luptă;
transmitea ştiri de acasă pentru cei din linia întâia sfidând
cenzura. Din paginile acestuia avem ştirea că primul eşalon
cu soldaţi români pentru frontul din Galiţia, a plecat din Orăştie
pe 2 august 1914, aceştia făcând parte din Regimentul 64
infanterie. Unitatea sa va ajunge, la Lemberg, în Galiţia în
septembrie 1914. De pe front Nicolae Munthiu va trimite cu regularitate soţiei
Sabina, la Şimleul Silvaniei (Szlágyosmlyo; conform destinaţiei
de pe plic sau carte poştală n.n.) scrisori. În ele vom
descoperi frământarea lăuntrică a celui trimis să
lupte, sub steag străin, pe meleaguri îndepărtate, cu
“ficiorii” (soldaţi n.n.) săi, pentru o cauză ştiută
de domnii de la Viena, Budapesta şi apoi Berlin.
Uneori, cuprinzându-l dorul de cei dragi,
va scrie: “dor, dor, dor, mi-e dor, după tine stau să mor”.
Îi va cere soţiei să-i scrie mai des şi să-i spună
ce se mai întâmplă pe acasă, prin Ardealul lui drag, pe la
Şimleu şi Răhău. Funcţia pe care a îndeplinit-o
pe front, de a asigura aprovizionarea unităţii (pentru care
primea lunar 367 coroane n.n.) l-a găsit mereu pe drumuri, uneori
şi în linia întâia, pentru a cunoaşte nevoile “feciorilor”.
În clipe de răgaz aşa cum pot fi ele pe front, uneori ajutat de
vreme, aşterne pe hârtie, cu talent, într-o curată limbă
românească, situaţile concrete prin care a trecut, tot timpul
însă cu gândul la cei dragi, la grijile şi nevoile acestora.
Autorul, avansat la 1 noiembrie 1914 la
gradul de locotenent major, apoi în 1917, la cel de căpitan, nu are
însă un limbaj milităros, rigid şi formal, ci unul cald,
omenesc, natural, presărat, ici colo, cu vorbe de duh ce-ţi merg
la inimă, scrise aşa cum ştie, românul să le spună,
la necaz şi la durere.
Îşi pune de multe ori întrebarea: De
ce nu se termină războiul, această “comedie”, vinovaţi
fiind cei de la Viena (şi nu numai n.n.), considerând că
“Pacea nu şi-a găsit încă Făt-Frumosul care să
o curteze”. “Cât despre noi - mărturiseşte acesta într-o
scrisoare - bucuros am veni acasă, că doar şi nouă ni-e
dor de voi şi de dragostea voastră, dar dacă nu se poate,
înghiţim în sec. Este bucuros când pe front primeşte vizita
unui cunoscut din ţară, că “până suntem aşa,
laolaltă, trece timpul şi ne pierdem în dispute generale, mai
în câte o amintire, apoi, cum se sparge târgul, rămâne iară
fiecare cu gândurile lui. Şi-s tare grele gândurile”.
În scrisori nu sunt descrieri de bătălii
ci urmările acestora, cu satele şi aşezările galiţiene
arse, cu oameni în bejenie, din calea urgiei. Cu deosebit talent va
descrie vremea capricioasă, teribila iarnă cu nămeţi cât
acoperişurile. Îngrijorat de veştile aflate din ziare, de
faptul că războiul se prelungeşte “dureros de mult”, de
întrebările chinuitoare ale soţiei asupra viitorului lor, cu
diplomaţie, acesta îi va răspunde: “Cât priveşte întrebările
tale însă trebuie să-ţi comunic că nu pot răspunde
la unele, adică nu e permis, iar la altele nu e oportun timpul de a răspunde
şi le las când voi merge acasă”.
Toate cele 37 scrisori pe care le am în
colecţie au fost cenzurate de oficiul poştal militar (K.U.K.
Feldpostamt - 350 - Censuriert, Tavabbi Tható! - 23 Honvgy Ez.
Parancsnoksag iniţial, apoi, când au intrat sub comandament german
Tabori - Postahivatal 290 - m. Kir - 23 Honvez Gyalog Ezr. n.n.) ale căror
amprente sunt pe plicuri şi formulare poştale speciale.
Prăbuşirea monarhiei bicefale
austro-ungare datorită victoriilor Puterilor Antantei, la sfârşitul
anului 1918, a determinat şi pulverizarea pe toate fronturile a
armatei acesteia.
Ofiţerii şi soldaţii români
din fosta monarhie austro-ungară, pe considerentul principiului
autodeterminării proclamat de preşedintele SUA, Woodrow Wilson,
s-au constituit în acea forţă necesară asigurării
ordinii şi liniştii, pentru buna desfăşurare a acţiunii
conduse de Consiliul Naţional Român Central, cu sediul la Arad, de a
organiza, la Alba Iulia, la 1 Decembrie 1918, acel plebiscit naţional
(constituantă n.n.) care să hotărască prin reprezentanţi
aleşi în mod democratic, unirea tuturor românilor din Transilvania,
Crişana, Maramureş şi Banat cu Ţara Mamă, România.
Căpitanul Nicolae Munthiu, la mijlocul
anului 1918, se întoarce de pe front, demisionează din armată
şi se stabileşte la Şimleul Silvaniei. Îşi reia
postul de funcţionar la Institutul de Credit şi Economii
“Silvana” din localitate. Acţionează intens în cadrul
Asociaţiei “Astra” despărţământul Şimleu, făcând
parte din conducere.
Evenimentele premergătoare Marii Uniri
îl găsesc pregătit pentru o nouă luptă, cea de
realizare a idealurilor naţionale, a Unirii tuturor românilor. În
documentul nr. 1177, publicat în volumul “1918 la români - Documentele
Unirii - Unirea Transilvaniei cu România - 1 Decembrie 1918”, vol. X,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1989, pag. 143 se consemnează: “Proces verbal şi credenţional.
Susceput (încheiat n.n.) la 26 noiembrie 1918, în Şimleul Silvaniei
în şedinţa “Despărţământului XIV. Şimleu
a Asociaţiunii Pentru Literatura şi Cultura poporului român din
Transilvania şi Ungaria” pentru alegerea a doi delegaţi la
Marea Adunare Constituţională de la Alba Iulia. Se deleagă
cu unanimitate de voturi: Nicolae Munthiu şi Dr. Iuliu P. Mureşianu
din Şimleu. dat în Şimleul Silvaniei la 26 noiembrie 1918.
Semnează: Prezident: Dr. Alexandru Aciu şi notar, Dr. Pompeiu Fărcaş.
Un alt document publicat în volumul IX, a aceleiaşi monografii
“1918 la Români” ce poartă numărul 568 (pag. 51) redă
procesul verbal de la Sfatul Naţional Român încheiat cu “Trăiască
neamul românesc independent şi unitar!” şi care
consemnează că au fost aleşi ca deputaţi, cu drept de
vot pentru Constituantă de la Alba Iulia, 14 personalităţi
în frunte cu dr. Iuliu Maniu, Coroian, dr. Aciu, Taloş şi Copos
(tatăl lui Corneliu Coposu n.n.) protopopul dr. A. Gheţie, iar
din partea Astrei, Nicolae Munthiu şi dr. Mureşianu. Procesul
verbal este redactat pe o coală de hârtie având antetul
Institutului de Credit şi Economii “Silvana”.
Prezent la Alba Iulia, la 1 decembrie 1918,
în acea istorică sală a Casinei Militare, unde s-a hotărât
cu unanimitate de voturi (cei 1228 de delegaţi n.n.) Unirea cea Mare,
Nicolae Munthiu a fost ales în resortul de Agricultură şi Comerţ
al Consiliului Dirigent, noul guvern Transilvan.
Conştiincios şi devotat cauzei naţionale,
prin întreaga sa activitate, Nicolae Munthiu a acţionat pentru înlocuirea
şi legiferarea proiectului de reformă agrară care să
dea satisfacţie adevăraţilor truditori stăpâni ai
gliei transilvane. Proiectul legii agrare adoptat de Marele Sfat va deveni
Decretul lege nr. 3911 aşteptat cu atâta nerăbdare de mulţimea
ţăranilor transilvăneni. Se înfăptuia, cu multe greutăţi
şi eforturi, un ideal, pe care Nicolae Munthiu îl întrezărea
în scrisorile adresate soţiei de pe frontul din Galiţia, “Că
Dumnezeu îi va ajuta şi pe români să trăiască mai
bine, prin muncă cinstită şi hărnicie”.
După ce Consiliul Dirigent este
dizolvat de Guvernul României care a considerat că şi-a îndeplinit
menirea, Nicolae Munthiu se întoarce de la Sibiu la Şimleul
Silvaniei, la Banca “Silvana”, apoi la Banca “Agrară”. Este
trimis de instituţie la Cluj, pe post de director la fabrica
“Iris” pentru a o scoate din situaţia de faliment. Reuşeşte
acest lucru şi se bucură de stima unor înalte personalităţi
ale vremii. Trece în nefiinţă, la 5 decembrie 1937, la orele
19,00, fiind condus pe ultimul drum, de Sabina, soţie, Nicolae, Mărioara
şi Zoe, fiu şi fiica, Păunel, nepot, precum şi de
familiile Munthiu Deleu, Haţieganu, Sima, Decei şi Arnăut.
La înmormântarea de la Cluj, din cimitirul central al oraşului a
participat şi Iuliu Maniu.
Col.(r) Constantin C. Gomboş
|
|
